Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea Minunată

Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău, vom arunca mrejele (Luca 5, 5)

Iubiţi credincioşi,

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cît au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cînd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfîntă a lumii adică prin cele scrise în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămînt şi s-au învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultînd de Dumnezeu şi făcînd corabia şi toate cîte i-a poruncit El, s-a izbăvit el şi toată familia sa de apele potopului şi a fost binecuvîntat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultînd de Dumnezeu şi ieşind din pămîntul său şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pămîntul făgăduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arătat cea mai desăvîrşită ascultare, încît pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mîntuirea şi răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credinţă şi ascultare desăvîrşită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvîntat cu jurămînt şi tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lîngă marea binecuvîntare dumnezeiască spre veşnică fericire, Avraam a fost binecuvîntat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieţii de pe pămînt. Zice dumnezeiasca Scriptură: Avraam însă era bogat în vite, în argint şi în aur, iar pămîntul pe care îl moştenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu (Facere 13, 2; 13, 10). La fel şi fiul său Isaac a fost binecuvîntat de Dumnezeu că nu s-a pogorît în Egipt, făcînd ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvîntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul în mînă a plecat şi s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultînd de Dumnezeu cînd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mîinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: De veţi asculta cu luare aminte cuvîntul Meu şi veţi face toate cîte vă poruncesc şi de veţi păzi legămîntul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pămîntul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieşire 23, 22). Apoi zice: Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului Tău şi El va binecuvînta pîinea ta, vinul tău, apa ta, şi va abate bolile de la voi. În ţara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă şi voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi (Ieşire 23, 25-27). Iarăşi zice: De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pămîntul şi pomii îşi vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge pînă la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge pînă la semănat, veţi mînca pîinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pămîntul vostru fără de primejdie.

Voi trimite pacea pe pămîntul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pămîntul vostru; voi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvînta; veţi avea copii, vă veţi înmulţi şi voi fi statornic în legămîntul Meu cu voi; veţi mînca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi (Levitic 26, 3-10).

Iubiţi credincioşi,

La 17 ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Dimitrie Bejan, un interviu mărturisitor despre bucuriile spirituale cunoscute în lagărele ruseşti şi puşcăriile comuniste din România

- Cum vă rugati în cei peste 20 de ani de puscărie, dacă acceptati să ne spuneti această mare taină a inimii?

- Rugăciunea noastră în puscărie, ca si în viata de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai totdeauna că Dumnezeu aude si te ajută să suporti greutatea.

- Ati cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi tărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fata când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii si prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ati făcut?

- Am botezat foarte multi rusi în urma frontului -sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de rusi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul si marele Mir.

- Cum spovedeati si împărtăseati soldatii si rănitii pe front?

- Rănitii, totdeauna individual; soldatii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiterii si soldatii îsi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fata mortii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotati de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsută cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldătească si cărti. Cântăreti erau destui. Eram foarte bine dotati pentru slujbe.

Pe front, când era liniste, le duceam soldatilor, chiar în transee, agheasmă si anaforă. Le primeau cu mare atentie si bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtăsit pe Regele Mihai si altădată pe Maresalul Antonescu. Si ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chisinăului si, având împărtăsania în buzunar, imediat m-am împărtăsit. Apoi am lesinat si m-am trezit la spital.

- Cum puteati săvârsi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

- Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviatia inamică, căci altfel era prăpăd.

- Dar pe cei ucisi pe front îi puteati îngropa crestineste?

- Da. în gropi comune, dacă erau mai multi, punându-le o cruce la cap. în spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori si sanitari, care culegeau rănitii si mortii. Rănitii erau dusi la spitalul de campanie ori în tară, iar mortii erau înmormântati, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

- Cum pregăteati ostasii crestineste, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică si cu împărtire de anaforă si agheasmă si cu brosuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă si aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce momente unice v-au rămas în memorie?

- Nu era închisoare militară, ci lagăr international de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orasul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunati în trei lagăre 10-15000 de ofiteri din toate natiile Europei, ba si din Japonia. Eram organizati în formatii militare pentru muncă si încartiruiti în clădiri si bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toti de vită nobilă, toti intelectuali, cu bibliotecă, tipografie si viată de obste. Tipăreau numai cărti de mare pret în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desfiintat mănăstirea. Pe călugării si preotii adunati de la mai multe mănăstiri si schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuscat mortal prin anii 1919-1920, si i-au aruncat unii peste altii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niste săpături necesare lagărului, am dat peste niste cadavre descărnate - ca-n Profetul Ezechiel. Un lung sant plin de moaste. Toti erau împuscati în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion si icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfintită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moastele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am asezat într-un sicriu făcut de noi românii si l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneste apa în sus, după cum este de curată viata aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt si astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu usurintă, ca si cum abia ar fi murit!

- Pot fi considerati sfinti acei călugări martirizati pentru Hristos? Dar ceilalti crestini ucisi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiti sfinti si martiri?

- Da! Toti, în masă! Cum sunt Sfintii martiri, preoti si călugări, de la Oranki". Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Si la noi, prin păduri si prin munti au fost împuscati preoti, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Si acestia pot fi socotiti martiri nationali si martiri crestini.

De curând doi cercetători moscoviti, îndrumati de mine, au făcut scurte cercetări si au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritătile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informatii. Cercetătorii moscoviti mi-au spus că au stat si ei de vorbă cu acest călugăr si au confirmat spusele mele.

Sclavul tehnic si dezumanizarea - in viziunea lui Constantin Virgil Gheorghiu

Ora 25 – timpul în care orice încercare
de salvare e prea târzie. Nu e
ultima oră, ci o oră după cea din urmă
oră… Este, cu precizie, timpul societăţii
occidentale. E ora actuală. Ora exactă!

Constantin Virgil Gheorghiu

“Sclavul tehnic este servitorul care ne face zilnic mii de servicii. El ne impinge automobilul, ne aprinde lumina, ne toarna apa pe maini cand ne spalam, ne face masaje, ne spune lucruri care sa ne amuze cand intoarcem butonul aparatului de radio, face sosele, taie muntii…”

“Sclavul tehnic s-a dovedit mai ordonat si mai putin costisitor decat sclavul uman. Inlocuirea unuia cu celalalt s-a facut vertiginos, incepand cu galerele. Acum navele sunt impinse pe mare nu de sclavii umani, ci de cei tehnici. Seara, omul bogat – care-si poate permite sa aibe sclavi – nu mai bate din palme, cum facea omologul lui din Atena sau din Roma, ca sa vina sclavele cu lumanarile aprinse, ci apasa pe butonul de langa el, si sclavii tehnici ii fac lumina. Sclavul tehnic face focul si incalzeste apartamentul, incalzeste apa la baie, deschide ferestrele, face vant cu evantaiul. El are avantajul – asupra colegului lui uman – ca e mai bine dresat, nu se aude si nu se vede: nu apare decat atunci cand e invitat. Iti aduce scrisoarea de dragoste intr-o secunda, si chiar vocea ti-o duce pana la urechea iubitei. Sclavii tehnici sunt servitorii perfecti. Fac agricultura, razboi, politie, politica, administratie. Toate activitatile omenesti au fost invatate si sunt practicate de sclavii tehnici. Fac calcule in birouri, picteaza, canta, danseaza, zboara in vazduh, coboara sub apa. Sclavul tehnic este utilizat pentru unctia de calau si-I executa pe ondamnatii la moarte, vindeca bolile in spitale, alaturi de medii, il asista pe preot la oficierea serviciului divin.”
“O societate in care exista zeci de miliarde de sclavi si numai doua miliarde de oameni – chiar daca oamenii guverneaza – va avea caracteristicile majoritatii proletare. […] Orice patron trebuie sa invete ceva din limba si obiceiurile angajatilor sai, ca sa le poata comanda. Ocupantul, cand este in inferioritate numerica, adopta aproape intotdeauna limba si obiceiurile poporului invins – din comoditate sau din interese practice -, cu toate ca el stapaneste.
Asa se intampla si in societatea noastra, desi nu ne convine sa recunoastem.
Invatam legile si limbajul sclaviolor nostri – in consecinta, ale sclavilor tehnici – ca sa-i conducem mai bine. Totodata, renuntam pe nesimtite la calitatile si la legile noastre omenesti. Ne dezumanizam, adoptand modul de viata al sclavilor tehnici. Primul simptom al dezumanizarii omului este subevaluarea lui. Omul se apreciaza pe el insusi si pe semenii lui dupa criterii tehnice, ca element inlocuibil. Societatea contemporana, care cuprinde un omla fiecare doua sau trei duzini de sclavi tehnici, trebuie sa fie organizata, ca sa functioneze, dupa legile tehnice. Nu mai e o societate creata suta la suta dupa neesitatile naturii umane, ci una ridicata pe necesitatile tehnicii. De aici incepe drama.
Oamenii se trezesc obligati sa traiasca si sa se comporte dupa legile straine celor umane. Cine nu respecta legile masinii – devenite legi ale societatii – este sanctionat. Omul, care traieste in minoritate, devine cu timpul o minoritate proletara. El este exclus din societatea careia ii apartine, dar in care nu se mai poate integra, fiindca nu ii permite conditia umana. De aici rezulta un sentiment de inferioritate si dorinta de a imita masina, de a se lepada de caracterul lui de fiinta umana, care il tin departe de centrul activitatii sociale. Dezumanizarea continua sub diferite forme: renuntarea la sentimente, reducerea relatiilor sociale la ceva categoric, precis si automat, cum sunt relatiile intre piesele unei masini. Ritmul si limbajul sclavului tehnic este imitat in relatiile sociale, in administratie, in arte – pictura, literatura, dans. Oamenii devin papagalii sclavilor tehnici. In clipa asta suntem insa de-abia la inceputul dramei.”
“Ciocnirea dintre cele doua realitati – tehnica si umana – s-a produs. Sclavii tehnici vor castiga lupta. Se vor emanipa si vor deveni cetateni ai soietatii noastre. Oamenii vor ajunge proletarii unei societati organizate dupa cerintele si natura majoritatii cetatenilor ei, adica a cetatenilor tehnici.”

Sursa:

http://foaienationala.ro/sclavul-tehnic-ora-25-de-virgil-gheorghiu.html#more-3839

Eminescu la început de an şcolar, 1875: Ploaia trece prin acoperişul şcolii, “copii goi şi bolnavi, învăţători ignoranţi şi prost plătiţi, administratori superficiali”.

La 1 iulie 1875, într-o perioadă de intensă creaţie literară, Eminescu a fost numit revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Viaţă cu anevoiose drumuri la ţară, prin colb şi glod (praf şi noroi - n. red.). O poziţie nouă, pentru care nu era pregătit, însă s-a străduit să îndeplinească cât mai bine sarcinile ce îi reveneau. Postul fusese obţinut cu sprijinul lui Titu Maiorescu, Ministrul Instrucţiunii Publice în acel moment, cel care nu a privit cu ochi buni destituirea poetului din postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe perioada mandatului de funcţionar şcolar, Eminescu întocmeşte zeci de rapoarte, reclamaţii şi chiar propuneri pentru îmbunătăţirea actului de învăţământ, în special în mediul rural, de unde provenea, şi unde erau de departe şi cele mai mari probleme. Iată ce constata marele poet în peregrinările sale prin noroaiele patriei: “…copii goi şi bolnavi, învăţători ignoranţi şi rău plătiţi, administratori superficiali, toate acestea îngreuiate de creşterea impozitelor, menite a hrăni această stare de lucruri, nu sunt condiţiunile normale pentru şcoli bune…” 
Una din şcolile din judeţul Iaşi inspectate de poet a fost cea din Andrieşeni, pe care a găsit-o închisă din cauza lipsei de lemne. “…După ce s-a făcut focul am inspectat-o din nou la 3 ore fără un sfert, cum m-am întors de la Şipote. Am aflat prezenţi un copil în clasa a IV-a, doi în clasa a III-a, patru într-antâia. Răspunsurile lor au fost peste tot slabe. Domnul învăţător e însărcinat de a comunica următoarele primăriei locale: 1. Şcoala să fie aprovizionată cu lemne, care se vor preda învăţătorului în natură; 2. Părinţii copiilor să fie obligaţi să le cumpere cărţi în regulă; 3. Avertismentele să se execute cu stricteţă, pentru ca obligativitatea învăţământului să nu fie o iluzie…”.
Despre şcoala de la Prisăcani, notează: “Şcoala acolo e asemene zidită de Stat însă e aproape în ruină, încât chiar în prezent nu se poate ţine şcoală în el. Învăţătorul nu şi-a primit de 10 luni salariul, pe care ţine în debit la comună”.      

Frecvenţă redusă. În sala de clasă se păstrează curechiul notarului
“Inspectând astăzi şcoala din satul Rediul (Vaslui - n. red.) - mitropoliei am aflat 9 elevi prezenţi din 52 înscrişi. Frequentaţia mică e de atribuit primăriei, care nu amendează pe cei avertizaţi. Răspunsurile copiilor au fost peste tot satisfăcătoare. Însă trebuie făcută mai multă lectură, teme înscris (compoziţii şi dictando) şi exerciţii gramaticale…” Găseşte şi un primar potrivnic la Şipote, Iaşi: “…Primarul îşi dă toate silinţele ca să facă cu neputinţă funcţionarea şcoalei acesteia. Din lipsă de lemne şcoala stă pustie. Localul  clădit în 1870 anume pentru şcoală şi având două camere şi o tindă a fost împărţit, rămânând tinda şi o cameră pentru locuinţa notarului, iar uşa clasului s-a făcut spre păretele de Nord…În acest clas se păstrează curechiul notariului…”. În “cotuna” Stânca, Eminescu recomandă introducerea la clase I a “Metoadei nouă” de Creangă.

Trece ploaia prin acoperiş, trebuie acoperit cu stuf
Într-un alt manuscris de-al său, din aceeaşi toamnă a anului 1875, găsim înscris: “Reparaţiile trebuitoare şcoalei din Stânca: Repararea pereţilor, lipit şi văruit. Acoperirea cu stuh, că e numai rogoz şi trece ploaia. Ogradă. Ogeacurile ruinate. Firma. Ornic (oprit 16 fr. şi n-au reparat). Harta Europei de legat. Tablou de încadrat”.  În altă localitate, la Tibin, Eminescu notează: …”frequentaţia foarte neregulată. De aceea amenzile vor trebui aplicate cu asprime…Citirea merge slab în toate clasele, de aceea Dnul învăţătoriu trebue să aibă în vedere mai cu seamă citirea şi scrierea, toate celelalte obiecte ale programului sunt nule şi fără de nici o valoarea, dacă aceste două principale vor fi neglijate. Nu pot zice că am ieşit mulţămit din această şcoală, deşi zelul Dlui învăţătoriu poate fi mare. Trebuie să-şi schimbe metoda…Cuprinsul bucăţilor citite copiii le vor povesti cu cuvinte proprii, în scris vor face mici compuneri asupra unor obiecte cunoscute lor (aceasta în clasa a III-a) în a doua vor scrie după dictando. Toate însă cu înţeles, nimic mort, nimic mecaniceşte”.
Tetoieştii, 19 Noemvrie 1875: “Inspectând astăzi şcoala din satul Totoeşti, am aflat 15 elevi prezenţi din 40 înscrişi. Răspunsurile ni s-au părut mecanice, încât ar fi de dorit, ca înveţămintul să aibă mai multă viaţă. Cu deosebire însă trebue, ca copiii să nu înveţe nimic pe de rost, ce n-au priceput pe deplin. Deprinderi gramaticale îndelungate trebuie să precedeze orice definiţie scrisă. Când cetesc copiii ceva, trebue să se facă luători de samă la înţelesul celor ce au citit şi să povestească cu cuvintele lor proprii cuprinsul bucăţii de lectură. Afară de aceasta se recomandă exerciţii de stil, adică mici compuneri asupra unor obiecte cunoscute copiilor…”.
Localitatea Brodoi, plasa Stemnic: “Băncile făcute proforma. Nici clopoţel, nici orologiu. Nici un avertisment împlinit. Leafa învăţătorului neplătită. Copii foarte puţini”.    

Notă: Informaţiile cuprinse în acest material provin din manuscrisele aflate în Arhiva Academiei Române şi publicate în diferite lucrări memorialistice între care volumul M. Eminescu, “Scrieri politice şi literare”, Minerva, 1905.  

Autor: Cristinel C. Popa  

Parintele Sofian Boghiu despre cum a incercat comunismul sa-L inlature pe Dumnezeu din sufletul romanesc. Trebuie inlaturate infiltratiile duhului comunist.

- inregistare Silviu Despa

A murit Marina Chirca, „cea mai devotată” partizanilor de la Nucşoara. Ultimul interviu al eroinei de 98 de ani.

Marina Chirca, singura femeie care a ajutat neîntrerupt grupul de rezistenţă anticomunistă din Nucşoara (judeţul Argeş), a murit la finalul acestei săptămâni. Toma Arnăuţoiu, liderul partizanilor din Făgăraş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului de luptători. De fapt, Marina Chircă a fost cea mai devotată dragostei adevărate pentru România. Republicăm astăzi ultimul interviu pe care eroina l-a dat reporterilor „Adevărul”.
Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915. Înainte ca România să intre în Primul Război Mondial! Avea 98 de ani dar, când îi simţeai forţa din glas, nu putea să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă adunase toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie avea. Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată“ grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că, între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani, se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste. Marina Chirca a fost acolo, aproape de sufletul partizanilor, de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu luptătorii anticomunişti era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar Marina Chirca a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei. Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat. Şi-apoi, a rămas în picioare în faţa tuturor dezamăgirilor pe care I le-a adus România postdecembristă. Nu s-a luptat cu uitarea, a lăsat-o să vină şi a tolerat-o conciliant. Dar, atunci când te-mpotriveşti istoriei, nu recunoaştere aştepţi. Marina Chirca a vrut atât: să fie ştiute războaiele şi patimile eroilor ei, eroii acelei Românii absente, prea absente despre trecutul nostru recent, prea recent. N-a spus vreodată că sunt, în exact aceeaşi măsură, şi patimile, şi războaiele ei. Pentru ea a vrut doar liniştea. Marina Chirca trăia în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi aşezase un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba o acoperise cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghea Maica Domnului. O oază peste care parcă n-a trecut timpul. Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. La despărţire, ne-a dăruit o pungă cu ouă de ţară. „Cum să plecaţi cu mâna goală? Asta avem noi aici, şi-avem destul şi pentru noi.” Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat. „Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic. „Weekend Adevărul“: Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi? Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu. După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate... Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit“. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?“, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!“ Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă. Cum stabileaţi întâlnirile? Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo“. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot. Toma Arnăuţoiu m-a întrebat cum face să o moşească pe Maria Plop. I-am spus, i-am dat un mosorel de aţă, foarfecă. A făcut bine. El a fost singur acolo. Apoi, mă duceam cu mâncare, cu hăinuţe. V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea. Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?“ „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp.“ Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum.“ M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica“. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!“. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!“. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani.“ Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni.“ „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun.“ Mi-au dat drumul.

Tragica epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi, spusă de Marina Chirca

Tragica epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi, spusă de  Marina Chirca

Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit. Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?“ Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?“.„De la mănăstire.“ „Stingeţi focul când ’oţi pleca!“ „Stingem!“ Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!“, alt dinte, „Nu ştiu!“, alt dinte, „Spune!“, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus. Unde v-aţi dus? Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele“. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?“ „Păi, de unde veniţi? Haida, să vă las.“ Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm. Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case. Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? 

Tragica epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi, povestită de Marina Chirca - partea a II-a

 


Cum v-au prins? Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.“ Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?“ „Chirca Marina.“ „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.

Autor: Laurenţiu Ungureanu
Continuare la Adevarul
 

Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi? Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze... Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.

Citeste mai mult: adev.ro/mt50j4

 

Fotografii de la festivitatea de decernare a titlului de Cetatean de Onoare post mortem Cuviosului Parinte Justin Parvu.