Vlad Părău către generaţia sa: Oare nu cumva o altă idee ne confiscă ideile şi o altă viaţă ne trăieşte vieţile? Iar dacă da, atunci de ce alegem să purtăm aceste MĂŞTI?

HALOWEEN. Seara monştrilor. Pe promenada Nicolae Bălcescu vin în pâlcuri tineri ce nu par a avea mai mult de 16 ani, pictaţi pe faţă şi costumaţi în diferite personaje care se presupune că au murit de o moarte subită şi deloc încântătoare. Se îndreaptă înspre diverse baruri şi cluburi care, în imensa lor generozitate, organizează petreceri "cu tematică", spre a sărbători pretexte inexistente de a le lua banii la fraieri. Pentru fiecare membru al unei găşti de "putregaiuri vesele" este o reală mândrie să arate cât mai deplasat cu putinţă. În domeniul acesta, imaginaţia (dar şi prostul gust) nu are limită. Le arunc o remarcă persiflantă: "Arătaţi ca MOARTEA !", şi nu o spun la modul figurat, dat fiind că ideea acestui carnaval e să te deghizezi într-o FAŢĂ DE MORT. Mă amuză, totuşi, privirea stânjenită şi replicile bâlbâite pe care le primesc înapoi. Dacă a fi "original" indiferent de domeniu este astăzi o mândrie, nu înţeleg atunci ruşinea şi buimăceala pe care cei mai originali dintre originali o au în clipa în care le pui oglinda propriei imagini în faţă. Ne place să fim admiraţi, ne exhibăm aproape rugător "originalitatea", dar nu ne asumăm faptul de a fi contrazişi sau criticaţi. Deşi curajul şi îndrăzneala se presupune că înseamnă în primul rând să devii imun la reacţiile de împotrivire şi să îţi asumi deschis lupta cu prejudecăţile sau acţiunile denigratoare ale celorlalţi. Să fii sigur de ceea ce eşti şi plin de conţinut pe dinăuntru. Iar imaginea exterioară, originalitatea, să nu fie decât o consecinţă a unor acumulări lăuntrice pre-existente. Nu poţi fi viteaz fără luptă. Nu poţi fi artist fără migală. Dar, în mod ciudat, ne place să fim priviţi apreciativ pentru lucruri exterioare pe care le afişăm ostentativ, câtă vreme suntem foarte sensibili şi instabili în forul nostru interior, orice cuvânt venit din afară dându-ne semnalul de panică. De aici se pot deduce două lucruri :

1) Ca şi tânăr, cu cât eşti mai nesigur pe tine şi trăieşti în sinea ta drama propriei însingurări, cu atât vrei să compensezi în exterior adoptând cele mai bizare manifestări, pentru ca toate privirile să fie aţintite asupra ta şi să te simţi dintr-o dată iubit de toată lumea mai slabă decât tine. Nu doar prostia semnalizează, ci şi vulnerabilitatea şi carenţele. Un complex de inferioritate va fi întotdeauna compensat prin gesturi de superioritate. Dar problema cea mare e că "identităţile de împrumut" sunt întotdeauna foarte prost îmbrăcate de cei care le împrumută. E ca şi cum veveriţa s-ar îmbrăca în elefant. Ar deveni dintr-o dată cea mai penibilă făptură, deşi îi stătea extrem de bine câtă vreme arăta ca o veveriţă adevărată. Şi atunci te trezeşti că, dintr-un om nesigur şi mic, dar care se ştia doar el pe sine, devii un ciudat la fel de mic, dar pe care îl ştie toată lumea. Şi asta nu adaugă nimic mai grozav la statura ta de dinainte, decât în ochii acelora care nici ei nu se cunosc destul de bine pe sine şi se încred de bunăvoie în minciuni. Însă, un ochi format va fi capabil întotdeauna să recunoască penibilul de sub hainele celui mai "de gaşcă" super-erou. Câtă vreme, dacă ai fi rămas tu însuţi, deşi poate că nu erai mulţumit de propria-ţi imagine, ai fi putut începe să construieşti pornind de la ceea ce ai o imagine veridică a unui viitor OM FERICIT DE SINE ŞI AUTENTIC FAŢĂ DE CEILALŢI.

2) Evenimentele create incognito şi cărora li se dă o aură de atracţii absolute nu sunt în realitate decât industrii de scos bani de la oamenii mici dar plini de ifos. Tu crezi că te duci să te simţi erou în ochii prietenilor şi să petreci o seară de Haloween de neuitat în cele mai "populare" locuri din oraş. Dar iată ce cred organizatorii petrecerii: că îşi vor tripla veniturile creând un eveniment bazat pe consum sub pretextul unei sărbători artificial fabricate şi al cărui singur rost e de a umfla cu pompa imaginea de sine a unor grupuri de bizari frustraţi de viaţa de la şcoală şi de conflictele cu părinţii. Şi iată cum o seară în care ai crezut că scopul central era de a deveni un mare zeu adulat de mulţimi te transformă într-un sclav exploatat de cei puţini care în mod isteţ îşi rotunjesc averile vânzându-ţi ţie iluzii. Începi prin a te crede un ins fără pereche şi sfârşeşti transformat într-un target comercial lipsit de formă sau identitate, a cărui singură caracteristică este banul consumat. Totul pentru că nişte şmecheri naturali îmbătrâniţi în rele au folosit DORINŢA DE A IEŞI ÎN EVIDENŢĂ (de o intensitate vecină cu vânzarea de sine) şi SPIRITUL DE TURMĂ al unor copii aflaţi la vârsta impulsurilor şi a fanteziei PENTRU A PRODUCE BANI, la fel cum omul extrage din natură mişcarea, lumina şi exuberanţa pentru a produce energie.

Deceniile de comunism au încercat formarea cu forţa a omului încolonat, a sclavului înregimentat, într-o lume "nouă" unde toţi să fie la fel şi nimeni să nu iasă din rând. Ba mai mult, prin teroare şi spălare de creier, s-a urmărit ca toţi să FIE FERICIŢI şi să ÎŞI DOREASCĂ această imagine depersonalizată, comună şi uniformă. Dar, ceea ce nu au reuşit prin teroare arhitecţii vechiului regim, reuşesc prin seducţie antreprenorii "erei libertăţii". Ei au folosit dictoanele "fii diferit" şi "gândeşte liber", dar au creat în acelaşi timp câteva identităţi de-a gata, atractive la prima vedere şi facile ca nivel de asumare, în care oricine să se regăsească de bună-voie fără să îşi mai pună întrebări suplimentare sau să încerce singur să găsească modalităţi de expresie. Astfel, în numele originalităţii, se ajunge la o subtilă orientare a maselor către conformism şi uniformizare. Unde toţi să fie una şi nimeni să nu mai aibă păreri ieşite din comun. Eşti tânăr - trebuie să fii "cool". Eşti deprimat - trebuie să fii "rebel". Eşti în pielea goală - trebuie să fii "sexy". Eşti sărac lipit pământului - trebuie să fii "contestatar". Eşti sărac cu duhul - maneaua te va învăţa că nimeni nu e mai grozav ca tine. Eşti pasionat cumva de muzică - trebuie să asculţi singurele 5 "hit-uri" care se difuzează de dimineaţa până seara, cu o cenzură draconică, pe toate staţiile de radio sau pe televiziunile de videoclipuri. Aceasta este minunata lume nouă - câteva tipare făcute de-a gata şi impuse de o "popularitate" mai mult sugerată decât reală . Un tip nou de CONFORMISM care în mod bizar aduce sub PRETEXTUL DIVERSITĂŢII o UNIFORMIZARE neechivocă. Şi care, -atenţie!- ucide INIŢIATIVA PRIVATĂ. Tu nu mai ai dreptul să fii diferit de tiparele la modă. Cum îţi mai poţi dori să fii TU, când noi te învăţăm să fii COOL?

Şi acum, prietene drag, îţi voi adresa un ultim set de întrebări retorice.
Ca om şi ca tânăr, îmi place să mă bucur de viaţă la fel de mult ca şi tine.
Dar, dacă eşti cu adevărat un om vesel şi dacă sărbătoreşti cu prietenii ATUNCI CÂND SUFLETUL TĂU ŢI-O CERE, de ce a fost nevoie de o pretinsă sărbătoare a morţilor, a cărei semnificaţie cu siguranţă ne scapă multora dintre noi, şi de un cadru organizat de alţii pentru a îţi fura ţie identitatea, timpul şi banii, ca să ieşi în oraş şi să te costumezi în straie colorate?

Sau, mai pe scurt: de ce nu sărbătorim Carnavalul şi în zile din an în care nu ne programează alţii un show de Haloween?
Şi de ce nu facem din viaţa noastră un Festival decât atunci când o mână de afacerişti îmbracă stâlpii din oraş cu pancarte ".... - FEST" ?

Oare nu cumva o altă idee ne confiscă ideile şi o altă viaţă ne trăieşte vieţile?

Iar dacă da, atunci de ce alegem să purtăm aceste MĂŞTI?

Vlad PĂRĂU

Predica a Parintelui Ilie Cleopa - Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar

Şi în iad, ridicîndu-şi ochii săi, fiind în munci,
el a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sînul lui (Luca 16, 23)

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sînt mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi despre iad şi cîte sînt nesuferitele sale munci.
Mai întîi trebuie să ştim că iadul este loc de chin rînduit diavolilor şi celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să ştim că în iad suferă şi trupul şi sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este ţara morţii, împărăţia diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sînt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi miros greu; mîncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plînsul; aşternut, văpaia" (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, p. 183).
Despre iad, în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinţii patriarhi şi prooroci. Aşa auzim pe proorocul Isaia, zicînd despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc şi împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: Întuneric şi pipăire a fost deasupra peşterilor în veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicînd: Mă voi duce şi mă voi întoarce în pămîntul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara de întuneric şi neorînduială, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).
Înţeleptul Solomon, arătînd că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieşirea 10, 22) a fost din iad, zicea aşa: Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: Pipăi-vor ca orbii peretele şi ca unii ce sînt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopţii (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: Ieşi-va rău miros din morţii lor (Isaia 34, 3). Şi va fi în loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).
Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicînd: Şi vor flămînzi ca un cîine (Psalmi 58, 17). Şi va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, şi omului de fratele său nu-i va fi milă şi nu se va sătura omul mîncînd cărnurile braţului său (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osînda celui necredincios este focul şi viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul şi mirosul greu de iad, a zis Sfînta Scriptură: Mînia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde. Despre veşnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Întru pierzare în veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adîncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: Să nu mă înghită adîncul, nici să-şi închidă peste mine adîncul uşa lui (Psalm 68, 18).

Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit.

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.

E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.

Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.

Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.

Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".

In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la creatiune.

Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la invierea si viata de veci.

Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat, sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a celor trei Persoane dumnezeiesti.

“Parintele Justin Marturisitorul”, de Cristina Nichitus Roncea, lansare la Libraria Sophia de Sfantul Pavel Marturisitorul, miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00, cu prof. Radu Ciuceanu, actorul Vasile Muraru si parintele Filotheu Balan

Vă invităm
miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00
de Sfantul Pavel Marturisitorul
să ne amintim de Părintele Justin Marturisitorul, împreună cu:
prof. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, membru AFIAP
actorul Vasile Muraru,
d-na Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic (video)
monahul Filotheu Bălan, mănăstirea Petru Vodă
şi
Cristina Nichituş Roncea – ochiul din spatele obiectivului.

Albumul de fotografii prezentat în această seară conţine imagini inedite cu părintele Justin Pârvu surprinse de d-na Cristina Nichituş Roncea si presarate cu vorbe de duh ale Duhovnicului Neamului

Libraria Sophia

Str. Bibescu Voda 19

Extrase din Album la

ParinteleJustinParvu.Ro

Vă rugăm, nu ne mai deghizați în demoni!

Dragi părinţi, stimaţi profesori, vă scriu eu, copilul anului 2013, dintr-o Românie de import, cu sărbători de import, legi de import, programe TV de import, suflete de import. În fiecare an, pe data de 31 octombrie, se schimbă ceva în viaţa mea. Celebrez moartea. Întunericul. Groaza. Sub tutela voastră, încep pregătirile intense pentru Halloween, un fel de “sărbătoare”, de fiecare data parcă mai înspăimântătoare. 

 

În preajma acestei zile, vă văd pe voi, cei mari, comportându-vă ciudat, de parcă    n-aţi mai fi voi înşivă. Cheltuiţi bani pentru a pregăti hainele de gală ale morţii, iar pe noi, cei mici, ne invitaţi să luăm parte, alături de voi, la acest carnaval terifiant.

Pe rând, noi devenim: draci, vampiri, monştri, vârcolaci şi vrăjitoare, întrecându-ne în sadism, răutate, cruzime şi cinism. Cum de nu înţelegeţi, dragi educatori şi părinţi, că noi ne îmbrăcăm aidoma şi sufletele? Colegii noştri de clasa a IV-a din SUA au mărturisit, după o petrecere de Halloween, că simt nevoia acută să ucidă pe cineva. De fiecare dată, după Halloween, se înmulţesc crimele şi violurile, creşte consumul de droguri şi alcool, se petrec accidente grave. Ce vreţi să faceţi voi din noi?

De ce nu serbăm viaţa, iubirea şi frumuseţea? De ce avem nevoie de surogate, când Dragobetele, o sărbătoare a iubirii populare de pe meleaguri autohtone, îmbină atât de frumos tradiţiile şi cultura poporului român? Nimeni nu ne poate impune ce să iubim şi ce să urâm! Dacă am ajuns să iubim întunericul şi moartea atât de mult, încât să le celebrăm cu fast în şcoli şi grădiniţe, înseamnă că suntem un popor mort. Aidoma sărbătorii de Halloween, care nu reprezintă decât o invocare a forţelor răului şi a întunericului.

Am vrea şi noi, copiii din România, să ne îmbrăcăm o dată pe an în îngeri luminoşi. Sau în zâne bune. Sau în personajele din basmele noastre româneşti. Vrem o sărbătoare a poveştilor. Nu vrem să ne mai trezim noapte plângând, fiindcă voi ne-aţi fabricat coşmaruri, în industria numită Halloween. Vrem să învăţăm să iubim, nu să urâm. Să ocrotim viaţa, nu să ne ucidem semenii. Să Îl iubim pe Dumnezeu, nu să invocăm puterile iadului.

An de an, suntem instruiţi, încă de la grădiniţă, cum să ne confecţionăm garderoba de Halloween, alcătuită din pelerine, coarne de draci, coifuri de vrăjitoare, măşti groteşti, costume cu capete de fiare, mumii, schelete. Educatoarele ne învaţă să ne pictăm feţele cât mai odios, mulţi dintre noi purtând pe frunte cruci răsturnate. Ni se spune că totul este o glumă, dar să fie oare aşa?!

Cu sufletele noastre nu-i de glumit, dragi părinţi! Opriţi acest joc periculos de-a moartea, stimaţi educatori! Vă rugăm, nu ne mai deghizaţi în demoni!

Domnilor inspectori şcolari, domnilor profesori! Nu transformaţi şcoala în platou de filmare pentru producţii horror! Sunteţi creştini, urmaşi ai unor oameni care s-au jertfit pentru ţară! Nu le întinaţi memoria, nu pătaţi obrazul ţării, implicând cele mai curate şi mai nevinovate fiinţe în manifestări care nu au nimic de-a face cu tradiţiile şi credinţa neamului nostru şi nici cu procesul instructiv-educativ. Menirea dumneavoastră este aceea de a forma caractere, nu de a le deforma, schilodind sufletele copiilor după măsura unui pat al lui Procust, impus de puteri străine. Căci pentru fiecare suflet distrus în acest fel, veţi avea cu toţii de dat un răspuns.

Irina Nastasiu

Sursa:

Doxologia

 

28 octombrie - 61 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Despre lumea modernă şi istovirea lăuntrică. Un apel profetic

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Mircea Vulcănescu: Creştinul în lumea modernă

Am descris aici in linii mari o drama pe care o putem regasi in orice existenta "moderna". Daca unii dintre noi ii scapa, partial, e poate pentru ca lumea noastra romaneasca nu e decat de prea putin timp in curs de modernizare, nu adica inca cu totul moderna, si apoi pentru ca lumea romaneasca devine moderna intr-o vreme in care lumea moderna ea insasi da semne de istovire launtrica.

Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?

Cine ar putea-o tagadui?

Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.

Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut, de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste taberi - a pasarilor stymphaliene?

- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata omenirea, poate cu exceptia zulusilor!

Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara, sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu, propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului launtric.

Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.

Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.

Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

- Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta! 

- fragment din conferinţa "Creştinul în lumea modernă", susţinută de Mircea Vulcănescu în aprilie 1940

CUVÂNT AL MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte

„Credinţa ta te-a mântuit…”
„Doar crede şi se va mântui”
(Luca 8, 48, 50)

Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?

***

Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.
Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.

Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte.

Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!

Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.

Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).

În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).

Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.

Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).

Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).

Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?

Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de ce Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri?

Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.

***

Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.
Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu.
Acestia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.

Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? - Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) - Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.

Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)