La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea
Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi
re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi
înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut
în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse
sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce
are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la
capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi
de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a
vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a
Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a
„multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).
Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de
ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui
moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă,
de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului
Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din
creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor
imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze
raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe
argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin
omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în
detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi,
Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa
căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi
au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra
capetelor noastre?
Ei
bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una
singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii
săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români
pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat
al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul
sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem,
şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună
voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi
poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii
care mai de care mai „inteligente”.
La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate
impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au
consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe
acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct,
fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma
Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens
metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la
fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului
Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi
Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat
viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului
Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului
Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul,
căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi
neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare
onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor
româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi
pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se
trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului
Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea
a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De
la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale
vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în
ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care
s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie
responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat
până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să
intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire,
întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a
jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea
Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a
fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.
„Căci nu vom spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta (...), ci ca
Tâlharul Te rugăm: pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!”. Aceste cuvinte se
rostesc cu evlavie în faţa primirii Sfintei Împărăşanii, şi aceste
cuvinte ar trebui în acelaşi timp să ne facă să cugetăm cu pioşenie la
trupul şi sângele ţăranilor noştri adunat în sfântul pocal al
Reîntregirii noastre. Cu adevărat, noi cei de astăzi avem condiţia
Tâlharului faţă de cei de atunci, pentru că ei au adus sacrificiul
suprem pentru a împlini un ideal de care nu au mai apucat să se bucure,
în vreme ce noi ne bucurăm deplin de roadele jertfei lor fără a fi
sacrificat nimic, ba chiar mai mult, în stare de nevrednicie. Pentru că
astăzi a devenit un titlu de glorie să arunci cu noroi în Ţara ta, în
eroii şi miturile noastre eterne, în memoria înaintaşilor, în istoria
şi limba naţională, în credinţa strămoşească, în valorile noastre de
civilizaţie. Confundând mecanismul imperfect al Statului cu ideea
absolută de Ţară, mulţi sunt cei care se ridică în presă şi în domeniul
public să desfiinţeze sistematic şi cu metodă orice urmă de ataşament
şi de mândrie naţională, urmând odiosul principiu: „Românismul este
handicapul nostru, iar valorile naţionale, cadavrul din debara!”.
Aceştia sunt cei care atacă România prin vorbă, dar mult mai mulţi sunt
cei care o subminează prin faptă: de la muncitorul prost şi până la
politicianul prost, fiecare pion care nu îşi face datoria la locul de
muncă având conştiinţa că prin cinstea şi efortul său contribuie la
binele de mâine al întregului sistem şi, deci, al Ţării poate fi
interpretat ca un inamic al propriului popor. Însă lumea este prea
ocupată cu îmbuibarea stomacului şi cu spălarea creierelor ca să mai
observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne
bucurăm şi de libertatea limbii materne, şi de integritatea
teritoriului naţional, şi de neatârnare (atâta cât mai este) nu putem
avea decât condiţia Tâlharului în faţa acelora care le-au dobândit pe
acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.
Însă există două tipuri de jertfire: acela prin moarte,
care a fost împlinit de strămoşii noştri făuritori de Ţară, cât şi
acela prin trăire, la care suntem chemaţi noi, cei de astăzi. Prin noi,
cei vii, trăiesc părinţii şi moşii. Prin noi, cei vii, trăieşte
întregul neam. Până când ultimul Român nu va fi fost îngenuncheat,
întreaga Românie, cu prezent şi cu trecut, va fi vie prin el. De aceea
avem datoria să ne deşteptăm (etern valabilul „Deşteaptă-te, Române!”)
şi să ne zidim. Să nu lăsăm în părăsire valorile Sfintei Tradiţii şi
ale credinţei strămoşeşti, să nu lăsăm în paragină limba Română, redusă
la un vocabular de bază şi otrăvită cu atâtea cuvinte străine,
monosilabice şi seci, să nu lăsăm să moară legătura aceasta miraculoasă
de la o generaţie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe
care îl aduce veninul şerpilor: paralizarea punţilor de legătură prin
care circulă impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informaţia
noastră identitară este cea care vine de la înaintaşi, ne învăluie
plăcut şi aşteaptă ca noi să o transmitem neamputată în zestrea
urmaşilor noştri. Suntem datori să sădim conştiinţe. Cum spunea vechiul
proverb: să plantez un pom, să clădesc o casă şi să cresc un copil.
Dar mai important este să fiu atent ca pomul să nu fie tufiş de
buruieni, casa să nu fie cuib de tâlhari iar copilul să nu fie un
dezrădăcinat. În ceea ce lăsăm în urma noastră trebuie să depozităm
conţinutul şi sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumoşi de la
1918 şi dintotdeauna. Ca să nu ne trezim mâine poimâine că am devenit o
naţiune dizolvată, de adormiţi şi de slugoi –sovietici, americani,
europeni şi de alte feluri, după caz-. „Munţilor cu creasta rară / Nu
lăsaţi straja să piară! / Dacă piere straja voastră / A pierit şi Ţara
noastră!”.
Sau, cu alte cuvinte: Privegheaţi!
text scris de Vlad Pârău, în anul 2008
