Pr. Prof. Ilie Moldovan: Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.

Pr. Prof. Ilie Moldovan

Acuzatia care i-a adus moartea! Regretata jurnalista Maria Petrascu: Voi ati tras in noi! Documentar si emisiune despre Brasovul sub Revolutie. Exact acum 3 ani, brava noastra luptatoare pentru adevar era batuta de mardeiasii revolutionarilor lui Iliescu. Dupa 2 saptamani, inima avea sa-i cedeze. Vinovatii sunt nepedepsiti!

Toată activitatea Mariei va fi centrată pe aflarea adevărului despre cele petrecute în decembrie 1989. Această preocupare constantă este vădită de numeroasele articole publicate în Gazeta de Transilvania, Mesager, Observator, Alternativa, Ziua, Braşovul tău, Ziare.ro, Ziarişti Online, sau în emisiunile realizate la postul de televiziune TVS Holding. De asemenea, a realizat un ciclu de emisiuni despre luptătorii anticomunişti români (Dr. Teofil Mija, Nicolae Purcărea, Octav Bjoza, Gheorghe Urdea şi mulţi alţii) şi despre revolta anticomunistă din 15 Noiembrie 1987. În dimineaţa zilei de 10 ianuarie inima mare a Mariei a cedat. Supărările din ultima perioadă i-au fost fatale. Era dezamăgită de modul în care impostorii pozează în revoluţionari, de acţiunile violente din timpul comemorării victimelor revoluţiei (ea însăşi fiind lovită de o brută cu chip de om), dar şi de indiferenţa unor colegi de presă faţă de cazul unui grevist al foamei. Lipsa de reacţie a autorităţilor publice a măcinat-o cel mai mult. Firea ei aprigă de făgărăşeancă, cum îi plăcea să-şi spună, nu se putea împaca cu nedreptatea. Luna decembrie a anului 2011 a marcat-o într-un mod dramatic. A participat la manifestaţii, a scris, s-a implicat civic. Lupta ei nu a găsit ecou. A ales să ardă până la capăt. Prea puţini au înţeles-o.

Maria Petrascu: Voi ati tras in noi! Documentar si emisiune despre Brasovul sub Revolutie from ZiaristiOnlineTV on Vimeo.

VIDEO. Onoruri militare, salve si cuvant la inmormantarea jurnalistei Maria Petrascu: “Adevarul trebuie marturisit chiar cu pretul vietii”. Acesta este exemplul pe care ni-l lasa scumpa noastra colega si prietena. La revedere, draga Marie!

† Maria Petraşcu (18 septembrie 1953 - 10 ianuarie 2012)

Blogul Mariei – Verde-n fata

22 decembrie - 125 de ani de la naşterea lui Nichifor Crainic. Detinutul politic Grigore Caraza: De la Nichifor Crainic mi-au ramas intiparite in memorie atatea lucruri care au avut menirea sa-mi anihileze o buna parte din suferintele ce m-au insotit toata viata. Video cu Grigore Caraza si Dumitru Moldovan recitand din Nichifor Crainic, dar si din alti poeti ai temnitelor comuniste.

Grigore Caraza recitand Iisus in celula de Radu... de VictoRoncea

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.

Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut «vinovaţi» în faţa gardianului de serviciu - pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 1900, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi - de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor - au fost lăsaţi acolo.

Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.

WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând ununghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie -un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă - pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa - le-a aruncat pe geam acea mană cerească.

Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile.

Grigore Caraza - Aiud însângerat

Părintele Sofian: „Cum aşteptăm noi Crăciunul?”

„Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule!” 

Ştim că Pruncul Sfânt, a Cărui naştere o vom prăznui peste câteva zile, este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, aşa cum ne-au învăţat Proorocii şi Apostolii. Dar ce folos avem noi din această ştiinţă despre Iisus? Mă întreb şi vă întreb pe fiecare în parte: câtă credinţă curată şi câtă dragoste sinceră purtăm în inimi Bunului nostru Mântuitor, Care ne-a lăsat cuvânt de nădejde şi de putere în clipa când Se înălţa Ia cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20)?

Cum aşteptăm noi Crăciunul? Ce pregătiri facem noi pentru ziua aceasta mare din istoria mântuirii? Cum aşteptăm noi pe Stăpânul Lumii, pe Stăpânul stăpânilor, pe Mântuitorul neamurilor? Va găsi Pruncul Iisus Hristos cu Sfânta lui Maică un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemul inimii noastre, sau aceasta este mânjită şi surpată şi pustiită de păcate şi El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-Şi plece capul? Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugăciunii, El nu va veni şi nu Se va sălăşlui în noi şi atunci cu adevărat nu vom avea nici un folos de naşterea Lui. EI va merge Ia alţii, la aceia care îl aşteaptă şi îl doresc cu adevărat.

Betleem sau Efrata înseamnă „casa pâinii”. Şi nu întâmplător are această tâlcuire. Cel ce vrea în aceste zile să găsească pe Hristos, să meargă la Betleemul cel tainic, să se apropie de altar, unde este casa Pâinii vieţii. Cel care vrea să prăznuiască după vrednicie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să se mărturisească şi să se împărtăşească.

Acesta este rostul Postului de patruzeci de zile, rânduit de Sfânta noastră Biserică, acela de a ne pregăti pentru Sfânta Mărturisire şi Sfânta împărtăşanie. Aşa ne vom face şi noi părtaşi la bucuria şi pacea cântată de corurile îngereşti deasupra staulului din Betleem.

Să-L aşteptăm cu inima deschisă şi bună şi să-L chemăm cu dor: „Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule, şi goneşte de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. Împacă viaţa noastră, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre ca un bun şi iubitor de oameni”. Amin.

(Arhimandritul Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări. Predici și meditații, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, pp. 170-175)

Sursa: Doxologia

Hotărâre a Sfântului Sinod pentru susţinerea orei de Religie în învăţământul public. De asemenea, Sfântul Sinod cere autorităţilor abilitate identificarea unei metode alternative ca răspuns la solicitările acelor pacienţi care din motive de conştiinţă sau religioase refuză Cardul Naţional de Sănătate.

Întrunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa patriarhală în zilele de 16 şi 17 decembrie 2014, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu îngrijorare de decizia discriminatorie şi umilitoare pentru ora deReligie a Curţii Constituţionale a României din 12 noiembrie 2014. În acest context, Sfântul Sinod a hotărât:

- Informarea de către Centrele eparhiale a profesorilor de religie şi a părinţilor că până la adoptarea de către Parlamentul României a unei noi forme a Legii Educaţiei Naţionale (nr. 1/2011) statutul consacrat al orei de Religie rămâne nemodificat. Profesorii de religie şi părinţii trebuie să facă publice cazurile din şcoli în care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de Religie.

- Încheierea de parteneriate între parohii şi şcoli pentru dezvoltarea cooperării cu scopul ajutorării elevilor din familii sărace sau cu risc de abandon şcolar şi pentru susţinerea şi îmbunătăţirea predării orei de Religie.

- Aprobarea iniţiativei părinţilor de înfiinţare a Asociaţiei Părinţi pentru ora de Religie (APOR), cu filiale la nivel local.

- Solicitarea de către Patriarhia Română a convocării unei întruniri extraordinare a Consiliului Consultativ al Cultelor din România pentru stabilirea unor măsuri şi acţiuni comune tuturor Cultelor în vederea susţinerii statutului actual al orei de Religie în învăţământul de Stat.

Sfântul Sinod a hotărât cooperarea cu Ministerul Sănătăţii pentru prevenirea bolilor şi ajutorarea bolnavilor, precum şi susţinerea demersurilor Colegiului Medicilor din România pe lângă autorităţile abilitate pentru identificarea unei metode alternative ca răspuns la solicitările acelor pacienţi care din motive de conştiinţă sau religioase refuză Cardul Naţional de Sănătate.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHEI ROMÂNE
- See more at: http://basilica.ro/hotarari-ale-sfantului-sinod-pentru-sust…

IPS Ioan Selejan, vrednicul Arhiepiscop al Harghitei si Covasnei, a fost ales Mitropolit al Banatului!

Dupa 20 de ani de vrednica pastorire a românilor din Harghita si Covasna, IPS Ioan Selejan este ales astazi Mitropolit al Banatului. Dupa ce a vindecat ranile profunde ale românilor din cele doua judete, cu multa intelepciune, tenacitate si darzenie smerita, acum va fi indrumatorul unui spatiu românesc in care exista puternice tendinte centrifuge. Credem ca Mitropolitul Ioan este cel care va reusi sa-i stranga pe banateni in jurul Bisericii, pe temeiul traditiei noastre ortodoxe. Si, asa cum ne-a asigurat, suntem convinsi ca-i va purta pe românii uitati din centrul tarii in inima si in gandul sau. Iar noua ne ramane sa ne rugam lui Dumnezeu si Maicii Domnului sa ne trimita un episop care sa duca mai departe opera IPS Ioan Selejan. (Mihai Tîrnoveanu şi Florin Palas)  

La multi ani, Badie Niculae! Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste, minunile lui Dumnezeu, neamul romanesc, poezia inchisorilor comuniste, personalitatile crestine intalnite in temnite, generatia 1948 si abdicarea bisericii catolice.

 

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.

- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS - fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea