La Mulţi Ani Profesorului Radu Ciuceanu la 87 de ani! FOTO/VIDEO

Pe fundal, o fotografie cu fratii Ciuceanu in timpul rezistentei armate anticomuniste din munti

Profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST) şi fost deţinut politic cu 15 ani închisoare grea, inclusiv la Piteşti, a împlinit, ieri, 16 aprilie, 87 de ani, fiind sărbători de colegi, cercetători, istorici, jurnalişti, scriitori si academicieni. La Mulţi Ani!
Radu Ciuceanu a fost arestat împreună cu părintele-martir Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana (foto sus, de la o reconstituire a Securităţii, via CNSAS) şi alţi tineri, în cadrul “Lotului Carlaonţ”, denumit astfel după numele generalului Ioan (Iancu) Carlaonţ, conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia, după cum arată istoricul Silviu Moldovan de la CNSAS într-un studiu publicat de Mărturisitorii.ro. Conform unui raport al Securităţii din 3 martie 1964, prezentat în lucrarea autobiografică “Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: ARTISTUL“, “numitul Radu Ciuceanu, împreuna cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu [poet-martir, mort la 38 de ani, după 12 ani de temniţă – n.m.] şi alţii au pus bazele unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil, cu scopul de a înlătura regimul şi de a lupta împotriva Uniunii Sovietice, prin acţiuni de sabotare şi insurecţie”. În plus, tânărul absolvent al liceului “Carol I” din Craiova, “a recrutat mai multe elemente şi a elaborat un plan de acţiune al organizaţiei şi a căutat a lua legatura cu anglo-americanii, prin spionii Andreevici Victor şi Puscariu Ciprian”. La 22 septembrie 1948, când a fost arestat, Radu Ciuceanu avea 20 de ani. El a fost cercetat de “consilieri” NKVD, cu o brutalitate fără seamăn, şi în cele din urmă condamnat la 15 ani temniţă grea. A cunoscut şi a trăit toate grozăviile din penitenciarele Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla. La 18 septembrie 1963, după expirarea pedepsei, a fost eliberat. Era bolnav şi abia se ţinea pe picioare. Dumnezeu l-a ţinut în viaţă şi i-a răsplătit apoi suferinţa – ca şi altor foşti deţinuţi politici, mucenici ai închisorilor bolşevice – cu ani frumoşi şi luminoşi de bătrâneţe. Mulţi Ani trăiască!

Integral la: VICTOR RONCEA BLOG

Despre viaţa, suferinţa si biruinţa luptătorului anticomunist citiţi:
Profesorul Radu Ciuceanu, martor la uciderea studentului-martir Corneliu Niţă de către Eugen Ţurcanu. “Prea mult întuneric, Doamne!”
“Reperele mele, pline de lumină, sunt anii de tinereţe când am pus mâna pe armă şi m-am împotrivit regimului comunist şi năimiţilor săi”
Profesorul Radu Ciuceanu! Lansare si Marturii din Inchisori: “Prea mult intuneric, Doamne!”. FOTO/VIDEO
Profesorul Radu Ciuceanu, decorat de Patriarh la aniversarea INST de la Academia Romana. FOTO/VIDEO Trinitas/Ziaristi Online

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Nu ştiu din ce străfunduri de revoltă a tâşnit această voce cu care Trifan făcea afirmaţia de mai sus. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şi desfăşurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simţea fiinţa care întrevedea dispariţia sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a apocalipsului. Nu exista nici în ea şi nici în afirmaţiile făcute nimic de bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste aproape două decenii cineva va spune că  "numai mie (şi nu mai ştiu cui) nu mi-e frică de securitate!". Era recunoaşterea umilă şi disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Şi chestionarea, înfruntarea prin care ţi se cerea să te angajezi adresându-ţi-se direct, scoţându-te din anonimat, a încetat. Cel care oficia cu mult patos această slujbă de reeducare era Busuioc. Insistenţa cu care el îl presa pe Traian să-şi ia angajamentul era mai nimicitoare decât o flagelare adevărată. Toţi simţeam harapnicile brăzdându-ne faţa. Răspunsul bătrânului deţinut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că sub aparenţa noastră de robi eram totuşi liberi. Mai liberi decât paznicii şi torţionarii noştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-şi în fire, s-a dezlănţuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân. Acesta stătea drept, nemişcat, cu capul din nou înclinat puţin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc ? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist! Ofiţerul cu reeducarea, locotenentul major Dorobanţu, asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale deţinuţilor. Ii lăsa să-şi desfăşoare ei procesul de lămurire sufletească şi de găsire a drumului nou. Lui Busuioc i s-au alăturat alţi “iluminaţi”, cel puţin patru, cinci (Pascaru, Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). Toţi aceştia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-şi seama că şedinţa este ratată, locotenentul major şi-a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ în sus. Atunci, pe uşa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stânga şi-n dreapta şi să urle ca nişte ieşiţi din minţi: toată lumea la celulă, în celulă, bandiţilor!

Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniştii.

Trifan a fost pus în lanţuri.

- fragment din lucrarea fostului deţinut politic Bucur Stănescu -  “Spicuiri dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii asupra închisorilor comuniste”, apărută la Editura Ramida, Bucureşti, 1999 (cartea ne-a fost pusă la dispoziţie de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea, unul dintre ucenicii devotaţi ai Bădiei Traian Trifan)

VIDEO. Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre Sărbătoarea Învierii Domnului în închisorile comuniste.

Primul Cuvânt către tineri: CHEMARE. Cu un Prolog la cele şapte cuvinte către tineri ale Părintelui Gheorghe Calciu Mărturisitorul, de Maica Neonila.

Portalul Ziaristi Online va marca fiecare zi printr-unul din cele şapte Cuvinte către tineri ale Părintelui Gheorghe Calciu, în urmă cărora a fost închis pentru a doua oara, perioadele sale de detenţie însumând astfel 22 de ani (1948-1964 şi 1979-1984).

Epitaf

Prolog la cele şapte cuvinte către tineri ale Părintelui Gheorghe Calciu Mărturisitorul. Cuvântul întâi

În istoria românilor strălucesc multe fapte de vitejie duhovnicească (filocaliile folosesc termenul „podvig”, superior celui ellin „ἀρετὴ”), dar puţine ating amplitudinea multi-dimensională a Părintelui Gheorghe Calciu. Cine a pogorât la iad şi cine s-a suit la cer?, vor zice scepticii – întotdeauna anacronici –, dar iată că nimic nu e imposibil uber-eroilor lui Hristos. Măreţia sfinţeniei acestui român chintesenţial copleşeşte, focul adevărului – jerba inimii lui – mântuieşte. Doar cu sfială s-ar putea vorbi despre adâncimile suferinţei lui, doar cu uluire despre reverenţele serafice, definitorii demnitarului României perennis. E atât de preţioasă biruinţa lui, atât de deplină, atât de cuprinzător-cristalină dragostea lui de Adevăr, că nu se cuvine a fi sărutat în duh de buzele unui suflet mic, al unei generaţii epigonice în jertfelnicie, nu însă şi în setea de a fi. Şi totuşi, îndrăznim să-l iubim, fiindcă împărăţia iubirii se ia cu asalt. Ca pe auroră, îl privim cu uimire şi nesaţ. Ca pe icoana lui Hristos. Îi sorbim cuvintele vii, înviinde, îi îmbrăţişăm dârzenia cu care atât de preţios ne-a înmoştenit, gingăşia negrăibilului care l-a adumbrit ca o mărturie de Sus. Vocea lui – ce muzică poate fi mai frumoasă decât Adevărul? Desfătându-se cu minunatul lui bun chip, sufletul se umple de o recunoştinţă euharistică, inima se aprinde de dumnezeiască mirare, o iubire preasfântă, mai tare ca moartea, mai veşnică şi mai cântată decât toate cântările. Pasul, gestul, tonul lui – toate de o nobleţe împărătească, eleganţă precum numai verticalitatea Crucii o poate dărui faptelor unui pământean. E necruţător: da-ul este DA, nu-ul este NU, nimic de prisos, şi nimic nu lipseşte, cuvântarea lui atinge desăvârşirea şi se ia la întrecere cu ea. Ca diamantul, simplitatea lui nu-i cea propovăduită de materialiştii de azi, „deghizaţii”, pentru care n-a profesat vreodată a la etiquette, nepieritorii oameni de bine care detestă mişcările spiritului până-ntr-acolo că, din malefică delectare, readuc la noi iritări controversa rezolvată de mult de Sfântul Grigorie Palama. (Să nu ne irosim în tălmăcirea virgulei, cine are urechi de auzit aude.) Nu, simplitatea lui nu e lenea cugetului, laşitatea efortului de a pricepe, de a escalada râpa robilor acestei lumi, şi a sui acolo unde este gătit celor binecuvântaţi. Simplitatea lui e cununa înţelegerilor celor mai complexe mişcări sufleteşti, toată fenomenologia şi tot praxisul – cuprinse şi îngemănate, iar mai ales depăşite, de harisma cea mare, sceptrul celor vrednici de Mielul cel Veşnic – Dragostea.
Un singur respiro, o tresărire a inimii lui imperturbabil senine, adânc-suferitoare, – şi iată cum în noi se răsfrâng răsăriturile neprihănirii lui, pe care ne-o dăruieşte, ca un tată, fiului risipitor ce înveleşte umerii sărmanului fiu cu hlamida nemeritată a mântuirii. Un surâs, cu naturaleţe lăsat să biruie stăpânirea perfectă de sine, ca un bob de rouă sfiindu-se de prelingerea sa pe tulpina unui ghiocel, ne cucereşte şi sfărâmă zidul fricii unora de alţii, cu iscusinţă ridicat de duhurile noului Pitești invizibil, şi ah!, atât de perceptibil, în condescendenţa lor sadică, sorbitoare de ultima vlagă, să înnegureze printre români amintirea interbelică a dialogului raţional – aşa, măcar ca între homo sapiens (nu steril, nu bombastic) -, să mascheze cu iridiscenţe de un înfricoşător incolor virtutea, să reeduce cu „evanghelia” inventată de ei, pe care s-o scrie pe stîrvurile minţilor ce-şi cred ex cathedra loruşi. Ei nu discută – consideră că monolitul monothelismului lor nu este sfidat decât de pluritatea de idei, şi mai abitir de sobornicitatea convergenţei acestora, pe care o abhoră ca pe o micime a intelectului. Se erodează deloc spectaculos pe sine, dar macină şi răbdarea Bisericii triumfătoare, strivindu-se de zădărnicia propriei îndreptăţiri. Ce e periculos însă este faptul că ortodocşii au renunţat să mai lupte pentru puritatea credinţei, însă sunt gata de orice pentru părerea personală, iar aceasta nu e decât protestantizarea Bisericii. Risipit ca orice elan autentic, chiar şi o mică osana purităţii patristice, dacă izbuteşte să treacă de fortificaţiile relativist-materialiste, se acoperă de onomatopeele şi sarcasmul forumurilor şi se sting în aşteptarea aoristă a unui acum ce nu mai vine.
Fragili şi înfriguraţi, lăsaţi de izbelişte parcă, însă cocoloşiţi de cetele cereşti, copii suntem generaţiei de sfinţi ce au împlinit şi pentru noi sensul pentru care a creat Hristos graiul şi sângele de vlah. Pricepem viscolul de azi – tot cel de ieri, tot cel de la început, duhul urâtorului, care nu afirmă niciodată nimic, care nu poate decât să nege. Nu poate crea, deci imită. Nu poate mărturisi, deci perverteşte mărturisirea. Judecători absoluţi, papi autoproclamaţi ai tărâmurilor neantului binar, anarhişti antrenaţi cu manuale vechi şi noi, uzurpă prin picătura chinezească cu care repetă mantric grozăvia împietririi lor stâlpii cugetării ortodoxe ale acestor plaiuri ale spiritului. Înţeleptul se fereşte de ei, cel cuminte nu ia aminte la ei. N-are necuviinţa de a se desprinde de la sânul superbiei contemplării adevăraţilor mărturisitori, păstorii cei ucişi ai turmei mici şi preaiubite a mult-pătimitoarei şi mereu pe Cruce Românii. Dulci sunt lacrimile tale, Românie, ca o salbă a Duhului Sfânt te-ai împodobit cu mărturisitorii tăi. Temniţele lămuririi lor ca pe nişte răni ale lui Hristos le-ai făcut Apa cea Vie din care, murind azi, bând, nu mai murim şi nu ne mai e teamă. Pentru că ei nu ne-au minţit, am învăţat să nu putem fi minţiţi. Pentru că ei au trăit esenţa fiecărui grai, nu putem uita sensul graiurilor. Pentru că ei au fost răstigniți şi au înviat, nu putem să nu-i credem. Pentru că sunt mai mari decât marii mucenici, ei stau la pieptul Mântuitorului, de unde Îi doinesc durerea noastră, vaietul sfânt al martorilor unei răstigniri de două mii de ani.
Iar peste tăcerile ce se cuvin, revendicăm cu îndrăzneală sfântă paternitatea în spirit a Preotului Gheorghe Calciu asupra noastră ca un acoperământ voievodal, la fel cum o revendicăm pe a tuturor celor ce ne-au născut duhul către tărâmul nemuririi, fii ai Fiului şi taţi întru Tatăl. Întru noi înşine, în scrinul dintre măduvă şi duh, unde se urlă tainele, cu limba lor vorbim, dragostea lor iubim, una cu ei devenim, iar ei prin ochii noştri sunt şi vor fi vii înaintea lumii şi înaintea lui Dumnezeu. Iar cei străini de aceste simţiri nu sunt români, nu sunt creştini, nu sunt „ai noştri”, şi, cu înfrigurare bănuiesc, nu-şi aparţin nici loruşi. „Să nu ne răzbunaţi!” şoptesc Părinţii, şi după plânsul unui veac, nimeni nu le poate zdruncina milosârdia din care ne cuminecăm greu, frământaţi de îndemnul conştiinţei unei Dreptăţi istorice care se luptă cu Mila supra-istorică. O să le facem acolo, în Nepătruns, un Paraclis. Unde altundeva ne-a mai rămas loc îndeajuns de pur, de sfânt, de vrednic pentru ei?
Pe când Mărturisitorul luptă, întâi de toate, pentru o idee, Bolşevicul nu suferă să lupte împotriva unei idei, ci automat se împotriveşte integral însăşi existenţei persoanei cu vederi diferite. Iată, la personajul „bolşevicului mărturisitor” Dostoievski nu s-a gândit. Dar înainte de a fi împotriva satanei, mărturisitorul trebuie să fie întru Dumnezeu – precizarea e, din păcate, necesară, fiindcă râvnitorii de azi pun căruţa înaintea cailor, după care dezmembrează căruţa şi omoară caii. Există, în apologetică, o specială fermitate a limbajului, determinată de cea a cugetării – fermitate acuzată de incongruenţă cu creştinismul. Ea este de fapt o calitate poruncită a mărturisirii: Piatra cea din capul unghiului poate scandaliza şi prin faptul că nu se clinteşte, şi prin faptul că e incomodă la dormit pe ea. Un indiciu de discernere între bolşevic şi mărturisitor este că fermitatea primului are o duritate apriorică oricărei argumentări, iar fermitatea celui de-al doilea este argumentată de către, şi argumentează, credinţa.
Înainte de a fi împotriva materialismului, Părintele Gheorghe trăia întru Spirit, şi de aceea a şi putut să-şi revină din saltul în abis pe care l-a făcut, pentru foarte scurt timp, în ideologia celor înfrânţi. Era un om intolerant la minciună, iar ideea aprioricului materiei e una din cele mai abjecte minciuni, la fel şi corolarul ei – ideea demagogic marxistă a aprioricului faptei faţă de gând. Părintele Gheorghe nu a luptat împotriva statului ateu sau a clerului aservit aceluia, – motivele pentru care rămâne şi azi un subiect tabu – , ci împotriva ideologiei minciunii, împotriva necunoaşterii şi a falsei cunoaşteri, în toate formele în care le-a întâlnit: în cosmologia modernă, în ştiinţe şi arte, în credinţele lumii, în theorie şi theologie, în om.
Ce este mântuirea? Cunoaşterea Absolu­tului. Recunoaşterea Lui şi unirea cu El. Aşa zice Mântuitorul, aşa Ioan Teologul, aşa toată Biserica. Mântuirea nu este o faptă omenească, ci pecetea libertăţii pe care o dă omului primirea acestei fapte a lui Dumnezeu. Mântuirea este o cunoaştere plenară dumnezeomenească. Temelia ei este revelaţia, întăriturile ei sunt cugetele drepte, turnurile ei sunt simţirile drepte, crenelurile ei sunt faptele duhovniceşti, prinoasele dreptăţii celei noi. Temeiul faptei este gândul, iar temeiul gândului este crezul, şi temeiul crezului este sinceritatea conştiinţei, şi temeiul sincerităţii conştiinţei este legătura cu Dumnezeu, şi legătura cu Dumnezeu este cel mai mare dar de la El şi cea mai cuprinzătoare libertate. Temeiul legăturii cu Dumnezeu, adică religia, este suma sintetică şi esenţa drepturilor omului. Dacă se aruncă miezul, esenţa, din Drepturile Omului, la ce ar mai fi bune cojile? Numai la învelit abisul deznădejdii. De aceea politicului dezavuant din veacul pre-apocaliptic Părintele Gheorghe i-a oferit, ca şi Hristos în vremea inflamată a duelului ideologic dintre spiritualismul extrem al fariseilor şi materialismul extrem al saducheilor, dintre spiritualismul extrem al ellinilor şi materialismul extrem al romanilor, dintre antagonismul sufocant al axelor tuturor acestor utopii, alternativa unică, realistă şi realizabilă, ne-utopică, a unei perspective axiologice cruciforme şi centripete inimii. La soluţia hristică, halucinant de simplă, de paradoxală, de provocatoare tuturor virtuţilor şi transcenderii lor, vrăjmaşii Adevărului au reacţionat în două chipuri: fie s-au lăsat biruiţi de farmecul zdrobitor al odihnirii într-o asemenea angajare totală, fie s-au biruit de invidie. Primii au devenit apostoli, ceilalţi – prigonitori. Ambii s-au numit pe sine mărturisitori: primii ai unui Adevăr primit prin credinţă, ceilalţi ai unui neadevăr prin care să-şi eludeze necredinţa. Şi azi e la fel.
Ce este istoria? Este coregrafia desfăşurării sensurilor lingvistice, care sunt faptele cugetării omenirii. Din ele izvorăsc faptele văzute, materiale, fizice. Şi noii materialişti ai sociologiei o iau în considerare, însă desigur, numai pe aceea; de altfel şi Judecata lui Hristos va ţine seama de aceste forme de mărturisire a credinţei, care sunt faptele văzute. Dar Dumnezeu, Care e Duh şi Care cere închinare în duh şi adevăr, ne cheamă la o cunoaştere deplină. El rodeşte filosofia Adevărului, la care îndeamnă cu prisosinţă în toată Scriptura, şi fapta cea deplină a acestei filosofii, care este mucenicia.
Strategii noilor zări, făurarii „haosului ordonat” (vrăjitorii moderni cu hălăţel) catadicsesc afabil să ofere noua lor viziune asupra lui homo religiosus, segregând armonia plethorică şi noetică, despărţind ceea ce Dumnezeu a unit şi a poruncit ca omul să nu despartă (trihotomia), şi formând, după modelul voinţei sectare, ştiinţe fără conştiinţă, exerciţii de admiraţie ale futilităţii, antiperihoreze. Exemple sunt destule în veacul acesta al eshatologicei deconstrucţii pe care scârba de sine a umanismului o încearcă spasmodic, fără să declanşeze însă dreapta mânie în sufletele paralizate de gândirea neo-marxistă care tronează şi care nu se proclamă făţiş, ci-şi execută trilurile ininteligibile în limba păliticăli-cărectnes, această trâmbiţă de apoi a dezpersonării unui egregor hiper-ego. Nu vom pomeni numele lor pe buzele noastre, că aşa porunceşte Domnul prin David. Totuşi o discernere discretă s-ar cere, şi voi aminti doar cele neaoşe, subliniind delicatul (şi nefastul) lor impact asupra unui popor de esenţă mistică, unde este cât se poate de cancerigenă apariţia unor preocupări precum ateologia, cu scurt-metraje blogaritmice cadenţate şi finanţate de înspumaţii diplomaţi teologi. Cu potenţial similar de uzurpare a cunoaşterii este azi băşcălio-catena, sau tâlcuirea pseudo-relaxată (mai precis: la mişto) a textelor scripturistice (vezi gama de filosofi gnostici români de azi, care nu s-ar erija în catenatori dacă n-ar fi erijaţi de autorităţi clericale). La o fină şi quasi-esoterică distanţă urmează primul succes al ecumenismului materialist (prefigurat de ecumenismul teist eliadesc), obţinut prin teoria lui de Chardin a noologiei, care înghesuie bidimensional sensul de unime pe care practica duhovnicească o împreună-lucrează cu asceza şi cu mărturiile iubirii de oameni prin fapte efective, văzute. Apoi, afişându-se într-un prim-plan al sub-culturii post-post-moderniste, împotriva cultului ortodox al sfintelor moaşte duce o ofensivă ştiinţa materialist-psihotronică, această autopsie efectuată asupra serafimilor folosind un obiectiv fotografic din Tartar. Trist, dar democratic. Că se exprimă nu e nici o problemă, că sunt audiaţi iarăşi nu e nici o problemă, fiindcă din fericire pentru ei cultura n-a fost niciodată sinonimă cultului, iar din fericire pentru noi avem Scripturi şi Părinţi, avem mii de înregistrări ale cuvioşilor noştri bătrâni, avem mii de inimi care nu şi-au plecat genunchii lui Baal, oameni de foc, preoţi vrednici, îngeri în trup, suflete jertfelnice. Dumnezeu ne-a creat liberi: să se exprime orişicare, dar nu în Biserică. În Biserică se ascultă numai de Sfinţi. Ceilalţi au suficient spaţiu afară, unde se şi află.
Afară fricoşii!, somează Apostolul Iubirii, Sfântul Ioan Teologul. Greu cuvânt: la Judecată nu vor fi blestemaţi veşnic doar necredincioşii şi păcătoşii nepocăiţi, ca mine, ci…, iată, şi fricoşii! Că, unde este analiza şi cateheza, fapte ale discernământului şi ale focului credinţei? Unde mărturisirea şi apostolia poruncită nouă prin Botez? Dacă nu au voie să răsune în biserici cuvintele Adevărului, vor răsuna de pe acoperişuri, aşa cum a fost nevoit Părintele Calciu să vorbească tinerilor, nu cumva să afle că în afară de visul de aur există o Cale de aur: Adevărul, curajul, exodul din Materie.
Departe de a consimţi la curentul acesta defetist al nostalgicilor, cred că mărturisitorii nu lipsesc niciodată. Poate că, mai mult ca oricând, şi cu motive asemănătoare celor pentru care şi „grupul misticilor” a sesizat lipsa de eficienţă a efortului pe plan dialectic, ci s-a mutat exclusiv pe planul puterii Dumnezeieşti al Numelui lui Iisus, azi creştinii s-au cufundat mai profund în rugăciunea pentru lume. Putere are rugăciunea să oprească soarele pe cer, putere are să amâne sfârşitul lumii. Mărturisitorii abundă: ei sunt, ieri şi azi, în primul şi în primul rând… în cărţi. Dar cine-i mai citeşte?
Diatriba amărăciunii din aceasta vine: nimeni nu-l citeşte pe Părintele Gheorghe Calciu, care a excelat în puterea cuvântului. Ce aspect al vieţii creştine şi necreştine n-a aflat în condeiul şi în predicile sale justa dezvăluire? Ce a lăsat neluminat de cântarul perfectei sale desluşiri duhovniceşti? De la cele mai fine înţelesuri ale Evangheliei, la cele mai uimitoare sinteze ale epistolelor pauline, de la cele mai complexe situaţii de strategie psihologică şi iconomie harică, la cele mai banale şi supărătoare probleme ale omenirii de azi, la soluţiile salvatoare pentru azi şi pentru mâine, la chintesenţele şi valenţele geopolitice, la vastitatea zborului asupra culturii, la avangarda unui tip de voinţă indestructibilă de asaltul psihotronic ubicuu – pe toate le-a exprimat şi sunt publicate de mulţi ani, şi în România. Dar cine să-l citească, cine să-l asculte? Şi cum să-l iubească, dacă nu-l cunosc? Căci credinţa este prin auzire (propovăduire). Cum să-l aibă la evlavie cei care nu-l înţeleg, sau cărora nu le convine? Cum ar putea să-l cinstească pe acest uriaş al gândirii anti-gândiriştii? Cine are dreaptă-credinţă ştie că evlavia este recunoaşterea prezenţei Duhului Sfânt în ceva – faptă, persoană, obiect. Ortodoxa înţelegere a evlaviei faţă de sfinţi este buna-cinstire simultană şi egală faţă de toate manifestările persoanei sfântului: minte, cuvânt, suflet şi trup. Evlavia faţă de un Sfânt începe cu credinţa în sfinţenia vieţii şi învăţăturilor lui, înfloreşte în dragostea de cuvântul lui (adică a fi mărturisitor) şi rodeşte în a fi gata să mori pentru a apăra sfinţenia sufletului şi a trupului lui (adică a avea curaj mucenicesc).
Dovezile bunei cinstiri pe care Mănăstirea Petru Vodă le-a arătat, întotdeauna faţă de Părintele Gheorghe, sunt: în primul rând dragostea pe care toţi monahii locului o simt şi o exprimă faţă de el; citirea, cunoaşterea, preţuirea şi publicarea cuvintelor lui, scrise sau vorbite; încercarea de vieţuire conform lor, ca după adevărate dreptare duhovniceşti; venirea la mormântul lui pentru rugăciune în fiecare moment de bucurie sau necaz; pomenirea, slujirea şi închinarea zilnică săvârşite de obştea de călugări; publicarea scrisă sau virtuală a învăţăturilor lui; cinstirea lui iconografic şi imnografic; fastul şi bucuria deosebite în care s-a petrecut fiecare vizită a Părintelui Gheorghe în Petru Vodă, precum şi înmormântarea sa şi prăznuirea sa an de an.
Cuvintele unui Sfânt, rostite prin Duhul Sfânt, sunt parte din Scripturi. Toate cuvintele Sfinţilor, împreună, alcătuiesc Sfânta Scriptură: cea Veche, cea Nouă, şi Predania. Scrierile sfinte se interpretează conform Sfintei Predanii – adică, conform Sfântului Dionisie Areopagitul, în patru sensuri adesea simultane: sensul literal şi istoric, senso stricto (care e general aplicat, cu excepţia extazelor vizionare ale prorocilor, şi a Pildelor Mîntuitorului), sensul alegoric (descoperit credincioşilor prin luminare dumnezeiască şi pentru care trebuie validarea duhovnicului – aşa au tâlcuit şi mulţi dintre sfinţii închisorilor, precum Daniil Sandu Tudor, Virgil Maxim, Mihai Buracu sau Radu Gyr), sensul anagogic (după înalta înţelegere, dăruit doar unora dintre sfinţi, precum Sfântul Macarie Egipteanul, Avva Cronie, sau Sfântul Maxim), şi sensul tropologic (adică pentru îndreptarea morală, precum citim la Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Epifanie de Salamina). Sensurile nu se neagă unele pe altele, ci se completează şi se cuprind unele pe altele. Fireşte, dacă sensul literal este obligatoriu tuturor, cu atât mai mult nu este la bunul plac interpretarea sensurilor suprafireşti. Dacă majoritatea exegezelor scripturistice predicate de Părintele Gheorghe înclină, cu precădere, la genul alegoric, presărat cu tuşe anagogice, textul testamentar i se încadrează, din punct de vedere teologic, canonic şi literar la genul de prorocii făcute ad literam (toată Psaltirea abundă în afirmaţii clare, directe, fără dublu sens, referitoare la Întruparea, Patimile Domnului, şi Învierea Sa, prorocii literale interpretate alegoric de cabalişti, de gnostici şi de monofiziţi), şi prin urmare se şi tâlcuieşte şi aplică analog cu toate celelalte testamente de acest gen, precum Vieţile Sfinţilor Proroci, Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, a Sfântului Pahomie cel Mare, a Sfintei Maria Egipteanca, a Sfinţilor din Pateric, a tuturor celor ce au poruncit anumite proceduri care, din raţiuni duhovniceşti descoperite lor de Dumnezeu, trebuiau săvârşite cu vasul sfinţit al trupului lor, porunci pe care ucenicii lor le-au respectat şi în duh şi în literă, simultan. Raportarea la sfintele scrieri este o problemă fundamentală a oricărui tip de creştinism: cel ortodox se validează prin armonizarea cu Predania, prin sobornicitate şi prin darurile Duhului Sfânt, cel heterodox se demonstrează prin interpretări personale, nesoborniceşti ca ereziile filioque, orighenismul, neoplatonismul, protestantismul, şi toate celelalte patru sute cincizeci şi ceva de moduri de tâlcuire a unui verset după o atitudine originală, ce se consideră mai luminată – ergo mai evlavioasă – decât cea mărturisită de Sfânta Biserică.
Perspectiva constructivă cu referire la controversa pe marginea testamentului Părintelui Calciu nu a fost un concurs de intensitate a evlaviilor, ci este de fapt o problemă de raportare la un text scripturistic. Cuvintele: „nu de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaşul se va fi făcut aceasta”, şi „să fie legaţi preoţii ce m-au văzut”, lasă tot atâta loc de interpretare ca şi textul Decalogului sau al blestemelor din Deuteronom. Dacă există tâlcuiri alegorice la Deuteronom, Biserica Ortodoxă nu le recunoaşte. Părintele Gheorghe Calciu Mărturisitorul, omul ale cărui cuvinte cathartice au înaripat şi mântuit o lume întreagă, nu merită să rămână în conştiinţa omenirii ca un prilej de sminteală, aşa cum l-a ilustrat recent mass-media, în tăcerea siderată de tulburare a multora, în vehemenţa îndurerată a puţinora, în lacrimile tuturor.
Sfinte Părinte, când vei şedea împreună cu Hristos să judeci lumea, nu uita dăruirea şi inima cu care fiecare te-a iubit. Primeşte recunoştinţa tuturor celor ce-ţi mărturisesc sfinţenia. Mijloceşte pentru ţara noastră şi pentru toată lumea, să fie întru Adevărul dumnezeiesc, şi ocroteşte pe toţi cei ce cinstesc cu laude pomenirea ta, spre slava lui Dumnezeu. Amin. Fie ca pentru rugăciunile tale să biruim când vom spune şi noi gardienilor şi torţionarilor acestui popor: Hristos a înviat!
Maica Neonila
Primul cuvânt către tineri: CHEMARE
„Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele pe care a început Iisus a le face şi a le învăţa” (Fapte 1, 1)
A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe. Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti. Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţa de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-ştiinţifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumină adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om. Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce va blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vătăma şi vă prigonesc”? Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?
Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, faţa ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţă ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent… De unde ai învăţat violenţa, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o… Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui. Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta. Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserica vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe: „Fiule, iertate îşi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”… Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ura de clasă, de ura politica, de ură şi mereu de ură.
Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: „Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”. Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate. Dacă nu ai uitat cuvântul „inocenţă”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocenţa şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; ca existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde şi nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţă te va mântui. Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparenţa viselor tale de inocenţă, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Părintele Gheorghe Calciu – Mănăstirea Petru Vodă
Foto-Documente scanate şi puse în circulaţie de Roncea.Ro
Sursa: Ziaristi Online
Despre viaţa Parintele Gheorghe Calciu la Mărturisitorii

Momente emoţionante la întâlnirea de suflet din satul harghitean Doboi. Părintele Costin Butnar recită “Lumină lină”. Înfrăţirea copiilor - copiii din Ţara Făgăraşului dăruiesc icoanele pictate cu mânuţele lor copiilor din Doboi, sub îndrumarea profesoarei Crina Palas. Îndemnul Părintelui Justin Pârvu: "Fiți alături de frații voștri din Harghita și Covasna". Rugăciunea lui Eminescu. Cuvântul Părintelui Ioan din Doboi.

Epitropul Nicolae din Doboi plânge pentru copiii neamului.

Bunicul Nicolae, epitropul bisericii ortodoxe din Doboi, şi sora sa, care ţine strana bisericii, sunt primii care ne-au desluşit câte ceva din tainele adânci ale Doboiului. Prin cuvintele, prin tăcerile şi prin lacrimile lor. Anul trecut, de Sfântul Nicolae, nu l-am aflat pe epitrop în biserică. Era bonav. Am fost la dânsul acasă. I-am cântat "La mulți ani"! Lacrimi mari i-au inundat obrajii. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am promis să ne revedem. De Florii l-am regăsit la datorie. Deşi mergea foarte greu, a fost toată ziua alături de noi. A urcat dealul spre biserică, chinuit, cu lacrimi de durere şi bucurie, gândindu-se la viitorul copiilor neamului şi la destinul bisericii din Doboi, pe care strămoşii săi o slujesc cu smerenie de sute de ani. Mântuitorul Hristos şi Maica Domnului să-l ocrotească! Domnul are grijă de ai Lui! (Florin Palas)

ALBUM FOTO FABULOS. IN DUH DE SARBATOARE LA DOBOI.