Directorul numit de Traian Băsescu la cîrma SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, se vede confruntat cu o acuzație de cea mai mare gravitate, formulată de fostul purtător de cuvînt al SRI, lt.col.Nicolae Ulieru, anume că ar fi agent al unei puteri străine. Acuzație apare, interesant, exact cînd se vehiculează tot mai tare informația că Ungureanu ar urma să fie premier al unui guvern PDL-PNL, în cazul unei noi victorii a lui Traian Băsescu.
Racolarea lui Ungureanu de către SRI, blocată din afara țării
Nicolae Ulieru, cel care a avut cel mai lung mandat de purtător de cuvînt al SRI, după revoluție, afirmă că actualul director al SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, este agent străin – practic, o acuzație de trădare națională - și spune că e gata să ofere probe în acest sens, dacă va fi audiat de comisiile parlamentare de resort, de control al SRI și SIE. Prezent la Realitatea TV, lt.col. Ulieru a declarat că șeful SIE ”a avut o ascensiune fulminantă pentru condiţia lui de tânăr istoric anonim de la Iaşi. A fost adus de Pleşu secretar de stat în Ministerul de Externe, a rămas secretar de stat şi în Guvernul Năstase, apoi a fost numit ministru de externe de către liberalul Călin Popescu Tăriceanu, recuzat de acesta pentru că nu i-a dat nişte documente, şi după ce a fost recuzat de premier, preşedintele l-a numit şeful SIE. Eu, când am auzit numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu la SIE, am avut o tresărire. Am spus „oare preşedintele chiar nu ştie cine e omul ăsta, sau SRI nu l-a informat?” ” a spus fostul aghiotant al lui Virgil Măgureanu. El a adăugat: ”înainte de a fi secretar de stat, Mihai Răzvan Ungureanu a avut, ca istoric la Iaşi, o poveste, un scandal care l-a scos din anonimat. El a făcut o conferinţă de presă în care a denunţat faptul că un ofiţer de la secţia judeţeană al SRI a încercat să îl racoleze. Şi ca urmare a acestei conferinţe de presă s-a constituit o celulă de criză în careul SRI, care a hotărât să îl demită pe ofiţerul respectiv, iar purtătorul de cuvânt din vremea aia, Nicolae Ulieru, să dea un comunicat care să condamne practicile nelegale ale acelui ofiţer. Relevanţa e următoarea, că acel ofiţer nu a fost un ageamiu. El a încercat recrutarea lui Mihai Răzvan Ungureanu pe nişte motive foarte întemeiate. Iar sacrificarea acelui ofiţer a fost făcut la dorinţa expresă a unui serviciu străin şi stat străin”.
Șeful SIE a tras sfori în cazul Hayssam
Ulieru a explicat, metaforic, mecanismul respectiv, prin care s-a blocat racolarea lui Ungureanu: ”Dacă eu, cetăţeanul Popescu, cad cu tronc unui serviciu străin pentru că sunt simpatic şi mă descurc bine în lume, când eu păţesc un asemenea necaz e normal ca acel serviciu să intervină şi la serviciul similar din România, respectiv la SRI”. Ulieru a mai spus că e gata să furnizeze date concrete comisiilor parlamentare de resort: ”Dacă Comisia parlamentară de control a SRI sau SIE vrea să mă asculte, aş putea spune lucruri interesante”. El a mai dezvăluit că același Mihai Răzvan Ungureanu a făcut intervenții pentru ca un avocat, exponent al unui grup israelian de lobby, să aibă acces de trei ori la Omar Hayssam în celulă fără ca procurorul de caz să îi dea aprobare, lucru care, în opinia lui Ulieru, nu face decît să confirme apartenența lui Ungureanu la un serviciu străin.
Ipoteză: SRI încearcă să blocheze numirea lui Ungureanu la șefia Guvernului
Acuzațiile lui Ulieru, un om care vine din sistemul serviciilor secrete și știe care este riscul declarațiilor tiribombistice în domeniu, sunt de o maximă gravitate, în condițiile în care Răzvan Ungureanu a fost ministru de Externe în trecut, iar acum conduce al doilea mare serviciu secret al țării. Care ar putea fi substratul acestui nou scandal? Foarte probabil, un nou episod al luptei între servicii care a marcat pe de-a-ntregul acest an. Despre Mihai Răzvan Ungureanu se vehiculează tot mai intens, în ultimele zile, că va fi premierul desemnat de Traian Băsescu în cazul unei victorii în alegeri și al constituirii unei alianțe PNL-PDL, în legătură cu care șeful statului a început, deja, să dea anumite semne de deschidere. Ungureanu ar avea avantajul că este un apropiat al lui Băsescu, dar, în același timp, provine din PNL, ceea ce ar avea ca rezultat o coagulare mai solidă a grupării de dreapta pe cale să renască la guvernare, în două-trei săptămîni. Pe de altă parte, s-ar putea ca SRI să nu îi convină ca marele rival, SIE, să obțină, peste noapte, o ”pilă” atît de puternică în conducerea statului, adică un premier, în pixul căruia stau atît bugetele serviciilor cît și alte posibilități. Oricum ar fi, declarațiile lui Ulieru nu pot și nu trebuie să rămînă fără urmări, dată fiind gravitatea lor excepțională. (Bogdan Tiberiu Iacob)
Conform unui sondaj CNN, 55% dintre adultii americani nu doresc sa se vaccineze impotriva virusului H1N1. Totodata, sondajul indica faptul ca numarul persoanelor care au reusit sa se vaccineze este mult mai mic decat cel al persoanelor care au incercat acest lucru, insa au renuntat.
Doar 7% dintre participantii la sondaj s-au vaccinat impotriva gripei porcine, 14% au incercat sa-si procure o doza de vaccin si nu au reusit, in timp ce 20% spun ca-si doresc sa se vaccineze, insa nu au facut nici un demers in aceasta directie. Principalul motiv pentru reticenta americanilor in aceasta privinta este teama de eventualele efecte secundare grave care pot aparea dupa vaccinare.
Sfinţenia nu-şi face publicitate, şi totuşi este recunoscută. Nu sună din trâmbiţă, dar se impune într-un mod tainic. Nu se descrie, ci se trăieşte.
Toţi aceia care au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Patriarhul Pavel al Serbiei s-au bucurat de „fericita întâmplare” a dobândirii unor picături din sfinţenia acestui om, prin vederea, dar şi prin cuvântul său.
Cu câţiva ani înainte s-a organizat în Patmos mari festivităţi prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Ioan Teologul, festivităţi la care au participat conducătorii bisericeşti şi politici din întreaga lume. Cu toate acestea, cel care a atras privirile şi interesul celor mai mulţi jurnalişti a fost smeritul patriarh Pavel al Serbiei. În fiecare zi slujea Dumnezeiasca Liturghie, fapt care a constituit cauza adunării a sute de creştini care alergau să ia binecuvântarea sa.
Un alt fapt, pe de o parte lipsit de importanţă, dar în acelaşi timp mişcător era modul în care Patriarhul Pavel şi-a luat micul dejun, după Dumnezeiasca Liturghie praznicală prilejuită de încununarea festivităţilor. La masă stăteau Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, politicieni şi între ei Patriarhul Pavel. Jurnaliştii şi camerele se îmbulzeau să redea evenimentul. Singurul care rămăsese netulburat, în mijlocul zgomotului provocat de aglomeraţia cooperărilor, era Patriarhul Pavel, care îşi înmuia un biscuite în ceai. Chipul său netulburat şi pacea sa blândă iradiau ceea ce se numeşte sfinţenie.
În zilele grele ale războiului din Iugoslavia, Patriarhul Pavel a fost chemat să-i întărească pe credincioşi şi să înveţe drept cuvântul Adevărului, într-un mediu al minciunii, al răutăţii şi al crimelor.
Atunci, iarăşi dintr-o „fericită întâmplare” l-am întâlnit pe Patriarhul Pavel la Belgrad, pentru un scurt interviu pentru postul de televiziune de altădată „Logos”. Desigur că în afara sfintei personalităţi a patriarhului, am întâlnit şi un cuvânt deosebit de cutremurător, nu fără legătură cu cuvântul fericitului Arhiepiscop Hrisostomos I. Patriarhul mult nevoitor a citat printre altele şi un proverb sârbe, dar pur ortodox: „Eroismul înseamnă să mă apăr de duşman, dar onestitatea înseamnă să-mi apăr duşmanul de mine însumi”. Fără naţionalisme, fără cuvinte mari, fără frică - chiar atunci când drumurile erau pline cu anunţuri de decese, oameni care fuseseră ucişi în război - îndrăznea să impună chintesenţa cuvântului: „Cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului Cezarului”. Dar una este eroismul, care pretinde război, ucideri, viclenii şi cu siguranţă jertfe.Şi altceva este onestitatea, care pretinde sfinţenia vieţii, iubire, care atinge şi pe vrăjmaş, iar în cele din urmă ajunge până la sacrificiul de sine.Una este statul şi autoritatea, care sunt bune numai atunci când se limitează la ritmarea vieţii sociale şi oferă siguranţă. Dar altceva este viaţa în Hristos care - fără canoane şi norme, fără presiuni religioase, ci numai cu puterea iubirii – îl conduce pe om în rai şi la adevărata fericire.
Cu câteva zile în urmă Biserica Serbiei a sărbătorit prin cei 95 de ani ai Patriarhului Pavel Dumnezeiasca Liturghie. Acesta fiind încă bolnav, era îngrijit la un centru medical din Belgrad. Evenimentul nu a trecut neobservat în întreaga Biserică Ortodoxă. Dumnezeiasca Liturghie a fost slujită de Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru şi Litoral, însoţit de Episcopul Constantin al Europei Centrale şi de Episcopul Atanasie de Hvostanis. În ziua sa de naştere l-au vizitat pe patriarh Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi Prim-ministrul Mirko Zvetkovici, care i-au urat patriarhului grabnică însănătoşire.
Patriarhul Pavel s-a născut pe 11 septembrie 1914 în satul Kućanci din Slavonia (actualmente aparţine Croaţiei). A rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă. A studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad. După Al Doilea Război Mondial s-a dus din nou la Belgrad, ca refugiat şi a avut diferite slujbe pentru a supravieţui (a muncit chiar şi ca zidar). În 1948 a fost tuns monah, iar până în 1955 a aparţinut Mănăstirii Raţia. În 1954 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1957 a fost hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 şi-a făcut studiile postuniversitare la Universitatea din Atena. Întorcându-se în ţară, a fost ales Episcop de Raska şi Prizren, în Kosovo. A fost ales Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990 printr-o modalitate apostolică, adică prin tragerea la sorţi din trei persoane alese.
Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus:
„Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.
În ziua întronizării sale, a declarat:
„Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.
(traducere din elină de monahul Leontie cf. ΠΟΛΙΤΗΣ - 20/09/2009)
Nici un lucru care se petrece în viaţa omului nu e întâmplător. Totul este providenţial. Aşa spunea părintele Constantin Galeriu. La fel s-a întâmplat şi cu cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-i fi aproape părintelui Dumitru Stăniloae, de la a cărui naştere se împlinesc 106 ani, în data de 16 noiembrie. A fost pentru ei ceva providenţial. Întâlnirea cu cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea a rămas, pentru totdeauna, păstrată ca o amintire scumpă şi de neuitat.
„Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire“
Doamna Florela Suceava, membră în Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, deapănă un remember al intrării în casa teologului născut la Vlădeni Cum l-am întâlnit prima oară? Costion Nicolescu ne-a întrebat pur şi simplu: „Nu vreţi să-l cunoaşteţi pe părintele Stăniloae?“. Cred că era pentru prima oară când vorbeam. Ne intersectasem deseori prin săli de concerte şi la vernisaje, dar, mai adevărat, soţul meu îl întâlnise la cursurile lui Ioan Alexandru. Mi se părea că şi eu îl ştiu de când lumea. Nici nu m-am mirat când ne-a întrebat: „Vreţi să îl cunoaşteţi pe părintele Stăniloae? Peste câteva zile este ziua dânsului, 16 noiembrie. Ne întâlnim în staţie la Biserica Armenească“. Abia am aşteptat ziua aceea. Era destul de rece afară, era spre seară, după ce se terminase programul de lucru. Am ajuns repede la locuinţa părintelui. Ne-a întâmpinat Măicuţa, soţia părintelui. Era numai bucurie. Părintele era aşezat la un birou; s-a ridicat, ne-a binecuvântat şi ne-a invitat să ne aşezăm. Încăperea era plină. Se aflau acolo cei care aveau să devină prietenii noştri cei mai apropiaţi. Pe câţiva dintre ei îi ştiam din vedere de la Bisericile Antim şi „Sfântul Silvestru“. Cuvântul lui era direct şi simplu; îţi atingea inima
Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire. Avea un chip luminos, ochi foarte vii şi blânzi. În acelaşi timp, simţeai la el o discreţie şi o delicateţe aparte. Era foarte atent cu fiecare dintre noi, vorbea cu fiecare pe rând şi asculta cu multă luare-aminte pe fiecare. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca dânsul. Interlocutorul era pentru dânsul persoana cea mai preţioasă. Era atent să nu-l rănească cumva, fie din nebăgare de seamă, fie din prea multă pripă. Aveam timp la părintele, era blând şi răbdător. Era atât de simplu să te întâlneşti cu părintele încât puteai rata întâlnirea. Noi, oamenii, suntem foarte complicaţi. Din această cauză putem rata întâlnirea cu noi înşine, şi asta duce spre schizofrenie. Noi dăm spectacol chiar în faţa noastră înşine, cu alte cuvinte ne furăm căciula. Părintele era foarte departe de astfel de lucruri. Cuvântul dânsului era direct şi simplu; îţi atingea inima. Am revenit de multe ori în casa părintelui. Erau perioade în care veneam zi de zi, dar în general îl vizitam de două-trei ori pe săptămână. Era un loc în care începeai să fii tu însuţi. Locuinţa părintelui nu cred că avea mai mult de 30 de metri. O cameră mai mare, de vreo 14-15 metri, unde avea biroul, şi tot acolo erau şi două paturi. Era puţin mai luminoasă şi acolo lucra părintele. Cealaltă încăpere, un fel de hol locuibil, cu biblioteca, un birouaş şi o canapea, nu avea mai mult de 9 metri. Acolo ne primeau părintele şi Măicuţa. Aşa mică cum era, odăiţa putea cuprinde uneori 10-12 oaspeţi. De obicei, când era asaltat de vizitatori şi prieteni, primii veniţi plecau, pentru a face loc noilor sosiţi. Şi părintele şi Măicuţa păreau neobosiţi şi se bucurau de fiecare. Simţeam că fiecare dintre noi aveam un loc anume în inimile lor. Părintele se trezea pe la patru şi jumătate dimineaţa. Mai rămânea culcat gândindu-se la ce are în lucru: „Dacă-mi vine vreo idee, mă ridic şi o notez imediat“. La ora 6 se ridica cu totul şi la ora 7 începea lucrul la masa de scris, aproximativ până la ora 12. Urma masa de prânz, ceva timp de odihnă şi, după ora trei şi jumătate, relua lucrul până apăreau primii vizitatori. Aveam grijă să nu venim înainte de ora 18, pentru a nu-l deranja. La ora 19 apărea şi Horea Paştina, care îi vizita zilnic. Dacă se întâmpla să întârzie, Măicuţa dădea semne de nelinişte: „Ce-o fi cu Horea? Trebuia să vină!“. Şi Horea venea într-adevăr. Discuţiile erau simple, despre lucruri comune de viaţă; uneori, Măicuţa ne istorisea întâmplări petrecute demult. Avea multă vervă şi cele evocate de dânsa prindeau contur şi parcă le vedeai şi le trăiai aievea. Aşa aveam să aflu că avuseseră parte de multe necazuri în viaţă. Doi din cei trei copii ai lor muriseră de mici. Apoi au trebuit să părăsească Sibiul, la cererea expresă adresată de Petru Groza mitropolitului Bălan şi în urma unor intrigi locale. Mitropolitul încerca să-l protejeze pe părintele, dar Petru Groza ameninţa cu desfiinţarea institutului în caz că nu i se urma cererea. Au venit la Bucureşti.
Venirea acasă, după detenţia de la Aiud
A urmat o perioadă grea, de lipsuri şi privaţiuni, perioadă resimţită de altfel de toţi românii. A făcut 5 ani de temniţă grea la Aiud, acuzat ca „duşman al poporului“. A fost acuzat şi judecat împreună cu lotul „Rugul Aprins“. Despre perioada de detenţie vorbea puţin şi, când o făcea, o făcea cu discreţie şi reţinere. Cred că nu voia să întristeze şi să încarce pe celălalt. Amintea în schimb de cei care l-au ajutat în închisoare. „Era un tânăr acolo foarte bun, foarte generos. El mi-a cârpit ciorapii şi mi-a cârpit şi o pătură cu care să mă pot înveli, pentru că era tare frig. Improvizase ceva cu care a reuşit să facă toate astea. N-aş fi putut face asta niciodată. Câtă dragoste avea acel tânăr!“ Cinci ani familia nu a ştiut nimic de dânsul. Singura veste au primit-o de la un fost deţinut care îşi ispăşise pedeapsa şi care a venit, într-o dimineaţă devreme, să le spună că părintele trăieşte, este la Aiud, este sănătos şi are un moral bun. Cu altă ocazie, Măicuţa povestea: „Într-o dimineaţă, foarte devreme, a sunat telefonul. M-am speriat grozav. Am auzit o voce care a spus: «Vreau să vă anunţ o bucurie. Părintele va veni curând acasă! Sunteţi sănătoase?» «Când?» am întrebat. Plângeam. «Foarte curând! Sunteţi sănătoase?» «Da, da, suntem bine şi noi şi copilul». «Aveţi un copil?» «Da, am un nepoţel!». La scurt timp telefonul a sunat din nou. Aceeaşi voce spune: «Părintele va veni curând». «Când? Cât de repede?» «Mărioară, nu mă recunoşti?» Era părintele. De teamă să nu ne producă o emoţie prea puternică, un şoc, a încercat să ne pregătească în acest fel! Sosise în toiul nopţii în Gara de Nord şi aşteptase să se facă dimineaţă. Bucuria şi emoţia revederii au fost atât de mari – povestea mai departe Măicuţa – încât Dumitraş, nepoţelul lor de câţiva ani, a sărit din pat şi, văzând pe părintele, a întrebat: «Cine este?» «Este tata-mare!».“ El cunoştea chipul părintelui dintr-o fotografie pe care o aveau în casă; chiar se interesase unde e tata-mare şi aflase că e plecat în delegaţie. A luat-o pe Măicuţa de-o parte şi i-a spus tainic: «Mamă-mare, ăsta nu e tata-mare, tata-mare are barbă!“. „Dumnezeu ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care Îl iubeşte pe Fiul Său…“ Părintele predica uneori la Biserica Negustori. Ţinea un cuvânt scurt şi foarte limpede. Reuşea să aprindă în suflet un dor şi un foc cu care plecai spre casă zburând. Nu l-am auzit de multe ori predicând în biserică. Dar de fiecare dată îmi rămâneau în minte cuvintele precise şi arzânde ale părintelui: „Dumnezeu ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care Îl iubeşte pe Fiul Său Unul-Născut, Iisus Hristos“. Glasul său era catifelat şi blând, nu răsuna în biserică; trebuia să-ţi ascuţi puţin auzul ca să-l percepi. Chipul lui strălucea, avea un zâmbet cald şi bun. Parcă ne împărtăşeam şi noi din acea strălucire şi blândeţe. Fiecare vizită a noastră la părintele se încheia cu un cuvânt de folos; totul decurgea foarte firesc şi simplu. Părintele Stăniloae ne explica în mod natural şi pe înţelesul nostru toate pericolele pe care o deviere cât de mică le-ar putea aduce credinţei; deşi lipsiţi de o cunoaştere mai aprofundată a dogmelor credinţei noastre, primeam de la dânsul cea mai curată şi mai accesibilă explicare a acestora. Şi acum, după ani şi ani, devierile uneori foarte subtile ale practicii creştine ne află înarmaţi cu predania limpede a respectului pentru pravila adevărată şi tradiţia autentică, aşa încât să fim pregătiţi să respingem asalturile învăţăturilor mincinoase ale acestor vremuri atât de amestecate. Acum, după ani şi ani de la plecarea lor de aici, ştiu că a fost un privilegiu, un dar aparte pe care Dumnezeu mi l-a făcut: întâlnirea cu părintele Stăniloae şi cu Măicuţa, soţia dânsului.
Florian Bichir, a preluat pozitia de editor coordonator la Libertatea, unde, dupa cum a declarat el pentru HotNews.ro, se va ocupa de proiecte speciale. “Intarim partea editoriala, spre deosebire de competitorii nostri“, a spus el, afirmand ca Libertatea va fi “un tabloid european”.
Evenimentul Zilei si Libertatea apartin grupului de presa Ringier.
Florian Bichir pentru HotNews.ro:
“Am trecut editor coordonator la Libertatea, e treia pozitie din ziar. Ma voi ocupa de proiecte speciale, intarim partea editoriala. Spre deosebire de competitorii nostri, ne intarim partea editoriala. Vrem sa aducem mai multe articole, nu sa dam pomeni. Vrem sa aducem mai multe subiecte politice, sociale. Numai competitorii nostri au lansat ideea ca Libertatea e un ziar neserios, dimpotriva. Numai in Romania se crede ca un tabloid e un ziar total neserios si reprezinta numai sex. Subiectele sociale si politice au existat si pana acum la Libertatea, dar le vor pune mai bine in valoare. Va fi un tabloid european. Un ziar bun e un ziar vandut. Libertatea e singurul ziar care s-a ocupat de zona asta religioasa si subiectul va fi tratat cu si mai multa seriozitate cu venirea mea acolo. Asta nu inseamna ca a doua zi va fi un ziar popesc”, a spus Bichir.
Biserica suferă de o criză de imagine. Şi nimeni nu ştie sau nu pare că vrea să o gestioneze. Un călugăr a fost filmat – de partenerul său – în timp ce făcea sex în chilia sa. De aici s-a deschis o adevărată Cutie a Pandorei. S-au dat comunicate că presa loveşte în Biserică, că trusturile străine au interes în a ataca ortodoxia…Nimeni nu a dorit să vadă purul adevăr. Cine l-a călugărit pe smintit? Cine l-a tuns şi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc al călugărului? Marele isihast, Prea Sfinţitul Varsanufie! Care de zile în şir acuză presa, face speculaţii, desenează scenarii, doar, doar va scăpa din aceasta mizerie care îl priveşte personal.
Toată lumea din Biserică ştie cum a ajuns profesoraşul de la Seminar episcop. L-au lăsat în pace sperând că îşi va vedea de lungul nasului. Sub păstorirea veşnicului de pomenire PF Teoctist, PS Varsanufie s-a simţit ca peştele în apă. Nu-l verifica nimeni, făcea ce dorea. Teroriza preoţi, muta şi hirotonea pe cine voia el. Aşa a ajuns şi Sfânta Mănăstire „Radu Vodă” o insulă în marele ocean al ortodoxiei.
Sminteala vicarului cu aere de sfânt era ştiută încă din 2000, când îl înjura ca la uşa cortului pe Mitropolitul Moldovei, ÎPS Daniel. După ce acesta a fost ales Patriarh, s-a prosternat cu ipocrizie la picioarele noului Şef. În ascuns însă, avea grijă de sindicatul preoţilor şi încuraja mişcările schismatice. Schismatici care i-au adus şi un fragment din moaştele Sfântului Nectarie. Nici astăzi Prea Sfinţitul nu are o hârtie canonică conform căreia ce ţine el în argint ar fi moaştele Sfântului Nectarie. În schimb, dă binecuvântări şi scrie în prefaţele cărţilor că s-a rugat la Dumnezeu şi, a doua zi, un mitropolit grec i-a adus la uşa chiliei sale moaştele.
Revenind, trebuie spus că principalul vinovat al acestui scandal este PS Varsanufie. El i-a fost duhovnic tânărului călugăr, el l-a făcut ieromonah şi tot el l-a promovat ca protosinghel la Catedrala Patriarhiei. Dacă ştiai Prea Sfinţite – şi ştiai – apucăturile acestui puşti, de ce ţi-ai bătut joc de Patriarh? Chiar nu te mustră conştiinta? L-ai pus într-o postură jenantă pe Prea Fericitul, iar acum încerci să te speli pe mâini ca Pillat din Pont. Ba, mai mult, susţii, în nemernicia Sfinţiei Tale, că Bichir e de vină. Că el a orchestrat totul. Ai umplut Dealul Patriarhiei de minciuni. Am făcut eu sex cu ucenicul tău? Ce campanie? Cine este de vină? Nu cumva Sfinţia Ta?
Ştii prea bine ce ai în ogradă şi pe cine ai încurajat. E adevărat proverbul câinii latră şi caravana trece, dar de data aceasta, Prea Sfinţia Ta, ai făcut-o lată. Dacă aveai onoare, ceea ce este exclus – având în vedere minciunile şi scenariile pe care le citeşti -, te retrăgeai la mănăstire. Cu ce tupeu te duci şi te uiţi în ochii Prea Fericitului când Sfinţia Ta l-ai strânge de gât? Mai am un pic de răbdare, nu cred că o să fac bătături pe inimă. Aştept un gest de onoare. Dacă nu, vom mai vorbi despre cabluri de telefon, copii din Seminar, oameni puşi să îl înjure pe Patriarh, despre unchiul Sfinţiei Tale şi altele. Sunt atâtea, Sfinţia Ta… E timp pentru toate!
Ce le combate si nea Bichir asta. Inceputul articolului face referire la:
Tulburatoarea poveste a PS Varsanufie Sfantul Nectarie a savarsit minuni inca din viata. Astfel, imblanzea serpi, alunga lacustele, aducea ploaie in vreme de seceta, vindeca bolnavi. Imediat dupa adormirea sa, maicile i-au scos vesta de lana pe care o purta si au asezat-o pe patul vecin, unde zacea un paralitic. Atins din intamplare de vesta, bolnavul s-a ridicat din pat si a inceput sa mearga. Astazi, bolnavi de cancer se roaga la moastele Sfantului Nectarie, multi dintre ei dobandindu-si vindecarea.
Insusi PS Varsanufie Prahoveanul (nascut in 1968), Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor, pana de curand staretul Manastirii Radu Voda din Capitala, s-a vindecat de cancer, rugandu-se la moastele Sfantului aflate la Eghina. Mai mult, intr-o noapte, s-a intalnit in duh cu sfantul care i-a proorocit ca va ajunge episcop, ceea ce s-a si intamplat.
Nu cu multi ani in urma, un arhiereu grec, aflat in vizita in tara noastra, ajuns la Manastirea Radu Voda si afland povestea acestei vindecari, impresionat pana la lacrimi, a daruit sfantului lacas o cutiuta in care se afla un fragment din moastele Sfantului Nectarie. Astfel, Manastirea Radu Voda a devenit casa pentru Sfantul Necatrie care, iata, anul acesta vine la Iasi sa aline suferintele credinciosilor.
Dar nici asta nu-i este de ajuns lui Bichir, asa ca efectiv il ameninta la sfarsitul articolului sa se retraga la manastire, altfel va face dezvaluiri.
Patriarhia Română consideră calomnioase opiniile exprimate la adresa unui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române de către domnul Florian Bichir în articolul intitulat „Du-te la mănăstire, Preasfinţite“ – publicat în cotidianul „Evenimentul Zilei“ din 15 noiembrie 2009 -, deşi jurnalistul respectiv se pretinde a fi un credincios al acestei Biserici.
Ca atare, editorialul publicat în cotidianul „Evenimentul Zilei“ din 15 noiembrie 2009 şi alte materiale de presă apărute în ultima vreme sub semnătura domniei sale în „Libertatea“ ne fac să ne întrebăm: cui slujeşte în realitate domnul Florian Bichir?
Chiar, cui slujeste? Ca pana acum, inclusiv in articolul din Evenimentul Zilei, s-a dovedit un mare aparator al Patriarhului Daniel. Iata o mostra, articolul BICHIR: Patriarhul şi Ordinul masonic, din 01 Martie 2009:
Puţină lume ştie că imediat după ce a fost ales Patriarh, PF Daniel a primit o vizită neaşteptată de la o mare personalitate din Paris. După câteva cuvinte de complezenţă, misteriosul personaj a abordat direct problema: “Prea Fericirea Voastră, vin cu invitaţia de a fi iniţiat în ordinul nostru masonic, Sfântul….”. Deloc surprins, întâistătătorul i-a răspuns: “Excelenţă aş fi vrut, mă onorează, dar nu pot…”. “De ce?”, s-a arătat uimit vizitatorul. “Am depus un jurământ. Fac parte din alt ordin. De peste 20 de ani aparţin Ordinului «Sancti Basilii Magni»”. Descumpănit, vizitatorul a insistat: “Dar aveţi vreo funcţie, vreo responsabilitate, pentru că noi suntem disponibili…”. “Bineînţeles că am, doar sunt Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei”. Musafirul a plecat năuc, în timp ce consilierul prezidenţial Cazaban se ţinea de burtă de atâta râs. De fapt, Patriarhul l-a refuzat politicos, explicându-i că a depus un jurământ monahal, iar ordinul pronunţat în latină nu înseamnă nimic altceva decât Sfântul Vasile cel Mare, părintele monahismului răsăritean!
Zilele acestea, atacurile împotriva Patriarhului ale antibiometricilor s-au înmulţit. Unul dintre ei chiar a scris pe site-uri “ultra-ortodoxe” că PF Daniel are în corp un cip implantat la Ierusalim!!! M-am gândit – şi vă rog să o faceţi şi dumneavoastră – ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost ales Patriarh PF Daniel.
Cu siguranţă Biserica ar fi arătat altfel. N-am fi avut opt noi ierarhi, n-am fi avut un radio, o televiziune, un cotidian, mijloace moderne şi eficiente de comunicare cu credincioşii. Rămâneam probabil anchilozaţi în discursul arhisuficient popesc, ne ghetoizăm treptat credinţa. Am fi avut cu siguranţă un protest împotriva noilor paşapoarte, ieşea lumea-n stradă, de râdea lumea civilizată de noi cu lacrimi. Uite poate venea şi Patriarhul Alexei sau urmaşul său în vizită şi nici nu mai reactivam cele trei eparhii dincolo de Prut.
Desigur, istoria nu se face cu “ce s-ar fi întâmplat dacă…”, dar meritele actualului Patriarh ar trebui recunoscute. Nu înţeleg de unde atâta ură împotriva unui om devotat Bisericii, chiar providenţial. Chiar mi-am întrebat nişte foşti prieteni de ce nu termină cu atacurile injuste şi nu vin să lucreze în Biserică şi spre binele ei. Răspunsurile au fost puerile. Probabil e mai uşor să stai pe margine şi să faci pe interesantul, pe conservatorul, pe apărătorul Sfinţilor Părinţi.
Hai că începe Postul, aşa că terminaţi cu prostiile, băieţi catehizaţi pe Google
Interesant ce spune ca s-ar fi intamplat daca n-ar fi fost Daniel patriarh … Si mai interesante sunt motivele pentru care se bucura ca este patriarh. Sa ne bucuram si noi? Ca e bun manager si ecumenist? Cititi va rog si:
gasim informatii interesante si foarte multe fotografii. Astfel, este preot la“Adevarata Biserica Ortodoxa din Romania”, de stil vechi.
Parintele Anthimos:
Ziua bate televiziunile din postura de “teolog” si purtator de vorbe al Patriarhului Daniel si Mitropolitului Streza iar noaptea slujeste la “Sfantul Templu Zoodohou Pigis
“Adevarata Biserica Ortodoxa din Romania” (ABOR) este desprinsa din Biserica Ortodoxa de Stil Vechi (BOSV) cu Mitropolia la Slatioara.
Deci nu este doar laudator al Patriarhului Daniel ci si al Mitropolitului Streza, despre care puteti citi la:
Iesirile de joasa speta ale lui Bichir din ultima perioada, in special de dupa moartea Prea Fericitului Patriarh Teoctist si instalarea lui Daniel Ciobotea la sefia BOR, i-au revoltat insa pana si pe stilisti, care se intreaba, pe buna dreptate, care este fata reala a lui “Padre” Bichir, a.k.a. Fr Anthimos.
Astfel, intr-un mesaj titrat The real face of “Padre” (Father) Anthimos (Florian) Bichir de pe un forum al “Bisericilor Ortodoxe Traditionale”, autorul Theoktisis il demasca pe “parintele stilist” Florian Bichir drept un farsor de duzina. Theoktisis arata cum “traditionalul” Bichir nu s-a sfiit sa-si publice cartile in care este prea-slavit Patriarhul BOR Daniel Ciobotea la editura si cu binecuvantarea Mitropolitului Laurentiu Streza, “cunoscut pentru ecumenismul sau agresiv”. Con-religionarul lui Bichir observa si cum acesta ii ia apararea lui Daniel in Evenimentul Zilei chiar daca este si chiar daca nu este nevoie, aratand cum acesta se arunca cu capul inainte in privinta neapartenentei Patriarhului la masonerie desi aceasta a fost confirmata cu mai mult timp in urma de catre istoricul mason Olimpian Ungherea, specificandu-se si gradul: 33. Autorul aminteste si faptul ca sub jurisdictia sustinatorului principal al lui Daniel, Nicolae Corneanu al Banatului – cel mai longeviv informator al Securitatii si totodata preferatul Grupului pentru Dialog Social, al Comisiei Tismaneanu si al “societatii civile” -, s-a desfasurat de curand o ceremonie masonica chiar in Catedrala Ortodoxa din Timisoara .
Iar cand spui Grupul pentru Dialog Social, spui evreul George Soros:
Asadar, vorbim despre un preot de stil vechi la curtea Patriarhului de stil nou. Interesant. Chiar daca poate intre timp a trecut pe stil nou, cert este ca o perioada a fost in doua luntrii. De ce oare? Vom vedea. Un lucru este insa sigur, in toate articolele sale se poate constata ca gandeste precum patriarhul, in ceea ce priveste chestiunea cipurilor, a management-ului Patriarhiei, a ecumenismului, etc. Adica este un aliat de nadejde.
In concluzie, consider ca avem de-a face cu o sinistra facatura. Nu cred in sinceritatea comunicatului Patriarhiei. Consider insa ca este pregatita inlaturarea deranjantului PS Varsanufie.
Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.
Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.
Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.
A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism
Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”.Astfel, potrivit opinieide atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.
George Enache, în capitolul DaniilSandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.
Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică
Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”
Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.
Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.
Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei
Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.
Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.
În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.
Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.
Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.
Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală
Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care seformase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.
În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”
Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.
Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă
În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare,„faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”
Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.”Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.
“Averea” monahului Daniil
Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonahDaniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.
Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu,Constantin Noica, Nichifor Crainic.
În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.
Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”.În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.
Coleg de celulă cu Virgil Maxim
Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.
Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.
La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.
În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.
Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul DaniilSandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.
Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.
Ieroschimonahul DaniilSandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.
Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”
Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.
Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie sprerugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.
„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.
Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că:„Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”
„Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi”
Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.
Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.
În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.
Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.
A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.
Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.
După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.
În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte: „Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”. A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.
S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că : „Sub soare există destul spaţiu pentru toţi” şi că : „De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.
Aceste continuu repetate cuvinte ale sale – „să fim oameni” – au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.
Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel, în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale, când a hotărât să viziteze Australia – printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni – unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.
Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat: „Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?…”.
Patriarhul sârb a răspuns: „Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”. Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.
Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.
Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.
Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.
Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.
Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.
Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.
În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.
Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele…
Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi : „Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”.
De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!
Directorul numit de Traian Băsescu la cîrma SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, se vede confruntat cu o acuzație de cea mai mare gravitate, formulată de fostul purtător de cuvînt al SRI, lt.col.Nicolae Ulieru, anume că ar fi agent al unei puteri străine. Acuzație apare, interesant, exact cînd se vehiculează tot mai tare informația că Ungureanu ar urma să fie premier al unui guvern PDL-PNL, în cazul unei noi victorii a lui Traian Băsescu.
