E. Babeş, soţia eroului martir Liviu Babeş, autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov: „Numai pentru fata mea trăiesc”

Liviu Babeş s-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov în semn de protest faţă de regimul comunist din România - lăsând în urma lui o pancartă cu un mesaj greu de înţeles pentru cei mai mulţi: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”.




Soţul meu nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, o manifestaţie împotriva regimului comunist, cum a fost în 15 noiembrie 1987. Era revoltat că nu suntem liberi şi că valoarea nu poate să iasă în evidenţă.

Înainte de a face gestul pe care l-a făcut, l-am văzut că era frământat. Slăbise destul de tare, devenise destul de tăcut.

În 2 martie 1989, Liviu Corneliu a plecat la serviciu. Şi-a luat „la revedere” de la mine şi a plecat. Seara, în jurul orei 18, au venit la uşă doi miliţieni care m-au întrebat dacă ştiu unde e soţul meu, dacă mi-a dat vreun telefon. Răspunzându-le negativ, mi-au zis să merg la Spitalul Judeţean, la Urgenţă. Foarte rece s-au purtat cu mine.

În staţie, când mă pregăteam să merg la spital, l-am văzut pe un inginer şef de la prefabricate, unde lucra soţul meu. N-a vrut să stea de vorbă cu mine, a zis că este chemat la Comitetul de Partid.

Nici la spital nu m-au lăsat să-l văd imediat. Mi-au dat o pastilă, după aceea mi-au zis că soţul meu a murit şi m-au trimis acasă. Mi-au spus că îl v-a aduce acasă fratele lui. Eu nu l-am văzut pe soţul meu. L-au adus cu sicriul acoperit. Fetiţa insista să ridicăm capul sicriului. Un medic de la spital mi-a zis că e mai bine să rămân cu ultima lui imagine. Mi s-a părut un lucru înţelept. Cei care au venit la înmormântare au fost legitimaţi. După înmormântare a venit un securist şi a percheziţionat casa. A confiscat nişte carneţele. Eu am aflat ce s-a întâmplat în Poiana Braşov din zvonuri. Abia în 1990 am aflat adevărul. Un antrenor de schi, care a fost martor la cele întâmplate, a povestit tot. Spunea că lumea ţipa că un om şi-a dat foc, că a ajuns printre primii lângă soţul meu şi că acesta a opus rezistenţă la stingerea focului. Soţul meu a avut un carton pe care scrisese: „Stop Morder. Auschwitz = Braşov”. Cartonul acesta este dovada protestului lui. Procuratura a refuzat să-mi dea cartonul respectiv.

Numai pentru fata mea trăiesc. Ea a fost destul de tare. E mult mai tare decât mine. Suferă şi ea, însă când vede că sunt oameni care iau în zeflemea sacrificiul tatălui ei.

Liviu era artist plastic. Ultimele lui tablouri aveau mesaje. Îmi place mult „Labirintul”. Îmi spunea că ne învârtim şi căutăm calea, şi poate calea cea mai bună ar fi Crezul.

Ultimul tablou la care lucra era „Grota cu măşti”. Soţul mi-a explicat că acele coloane sunt numai cranii, lumini prevestitoare de rău. I-am zis că în tablou parcă aş fi eu cu fiică-mea, speriate. Pe spatele tabloului scrie „ENDE '89”. El mi-a zis: „Păi dar, nu suntem într-un mormânt aici?”. Mai are un tablou, numit „Pădurea amputată”. Arătându-mi-l mi-a zis că aşa suntem şi noi tăiaţi, că suntem terminaţi.

Poate că soţul meu a fost ales pentru a fi ca un semn că se va schimba totul.

Am înţeles că în Cehia lumea merge şi pune flori la mormântul lui Jan Palach. Oamenii înţeleg sacrificiul lui. Aş vrea să se întâmple şi la noi aşa ceva.

A consemnat Florin Palas

Reportaj Tiberiu Lovin: Victoria, fostul oraş ateu. Bisericile mobile au sfărâmat lacătul ateu.

Cu un curaj nebun, un simplu paznic s-a opus comunistilor care au interzis constructia de biserici sau sustinerea de slujbe religioase in orasul Victoria. Gheorghe Albaceanu a riscat puscaria, concedierea, exmatricularea copiilor sai din scoala si chiar moartea. Nu l-a oprit nimic sa faca biserica in casa sa de pe Strada Viitorului 10.

Batranii isi amintesc ca in 1949 trebuia sa fie construit primul oras ateu din Romania. Asta a fost decizia conducerii partidului, iar cei care traiau acolo trebuiau sa uite de Dumnezeu si de biserica. Cei care aveau curajul sa ridice capul din pamant riscau inchisoarea sau moartea. Mai erau si alte masuri, dar aceste doua sperietori erau aratate credinciosilor. Cei mai multi s-au multumit sa-si spuna rugaciunile in gand si sa faca semnul crucii doar pe intuneric. In mod normal, din Victoria trebuia sa plece un curent care sa sfarseasca prin scoaterea din mintea romanilor a cel putin doua cuvinte: Dumnezeu si biserica. O vreme s-a pastrat regula de aur, iar oamenii nu au indraznit sa se revolte.


MARTURIE. Buletinul este una dintre putinele amintiri despre paznicul-constructor de biserici pe care le au fiul si nepotul, amandoi preoti acum

PAZNICUL. Gheorghe Albaceanu a fost angajat la inceputul anilor ’50 ca paznic la Combinatul Chimic. Mic de statura, putin peste un metru si jumatate, sarac si cu responsabilitatea de a intretine o familie. Asa l-a descris fiul cel mare, Nicolae. Avea insa frica de Dumnezeu si nu a vrut sa renunte la ea. Paznicul si-a construit o casa pe Strada Viitorului la numarul 10, iar in doua din cele patru camere a amenajat o biserica unde era chemat sa slujeasca pe ascuns preotul Ion Serban. Oamenii se adunau mai ales noaptea, pentru a nu atrage atentia comunistilor. Evident ca slujbele din biserica improvizata au ajuns sa fie cunoscute de primarul orasului. Acesta l-a chemat pe Albaceanu si l-a avertizat sa "scoata afara biserica din casa".

Nicolae isi aminteste si acum ce i-a spus tatal sau dupa ce s-a intors de la Consiliul Popular. "Mai, copii, primarul mi-a spus sa arunc biserica pe geam, ca oricum nu exista Dumnezeu. Eu i-am raspuns ca nu ma ating de nici un lucru si ca, daca vrea, nu are de facut decat sa-si trimita oamenii sa distruga ce-am vrut eu sa realizez.

M-a amenintat ca ma da afara de la munca si ca va exmatriculeaza. A spus chiar ca ma omoara, dar sa stiti ca eu nu renunt", ne-a povestit Nicolae, ajuns acum preot, care-si aminteste cum a fost la un pas de a fi dat afara din scoala.

MOSTENIRE. Fiul paznicului a ajuns preot dupa ce a trait de la 5 ani in bisericile improvizate de tatal sau

BISERICILE. Puterea locala s-a tinut de cuvant si l-a concediat de la combinat. Mai mult, paznicul a fost amendat cu 2.000 de lei, suma enorma atunci. Albaceanu si-a cautat de lucru si a ajuns la Barajul Vidraru. Facea naveta, iar intre timp a adunat bani pentru o noua biserica. Fostul paznic a cumparat o casuta din lemn pentru a locui, cum a justificat atunci autoritatilor montarea ei in curte.

A mobilat-o cu icoane, iar slujbele tinute de preotul Serban au continuat in noua biserica improvizata. Povestea se petrecea in 1968. Cativa ani mai tarziu, batranul a construit peste casa de lemn o alta locuinta din caramida si beton. Biserica din lemn a fost scoasa pe fereastra, iar cea de beton a ramas pana astazi. Icoanele sunt pe pereti ca in vremea comunistilor, altarul a rezistat pana acum, dar paznicul care a facut toate acestea a murit. Cateva poze alb-negru si buletinul sunt singurele amintiri palpabile. Credinta nu s-a pierdut insa si fiul sau, Nicolae, slujeste intr-o comuna din apropierea Victoriei, iar Marius, nepotul paznicului, a terminat si el Teologia. Nu are parohie, dar preda la scoala tot ceea ce partidul unic a vrut sa interzica.

Slujbele din depozit

SIMBOL. Una dintre bisericile mobile construite de paznicul Gheorghe Albaceanu
Preotul Cornel Codrea a fost un alt credincios care a refuzat sa asculte de directiva comunista potrivit careia nu ar exista Dumnezeu. Era deja preot cand a ajuns in Victoria, iar primarul Vasile Rosoiu i-a dat voie sa-si inalte casa parohiala. Nu insa si biserica.
Dupa ani buni, inainte de 1989, comunistul care-i spunea paznicului Albaceanu ca nu exista Dumnezeu venea la parintele Codrea sa se spovedeasca. "Eu nu am avut pretentia sa fiu duhovnicul dumnealui, dar...", ne-a spus preotul cu un zambet timid, ce abia se vedea prin barba alba.

Tanarul parinte de atunci a inceput nu numai constructia casei, ci si a unei biserici. Improvizate, evident. Locatia: depozitul de materiale de sub casa parohiala. Pas cu pas, biserica a fost terminata in octombrie 1989, iar slujba de sfintire a fost tinuta de patriarhul Romaniei.
Lucrarile au inceput in anul 1980, iar in ultimii trei ani – pana la finalizare – a fost pictat interiorul. Artistul care a realizat extraordinara munca a fost o maicuta. De loc din comuna Rasinari, Cretu Viorica a stat pe schele cu o pensula si acuarele pana cand a reusit sa acopere orice milimetru de pe peretii depozitului de materiale. Pe pereti ni s-a aratat o alta opera: Sfantul Ioan Iacob Hazevitul, care la momentul in care a fost pictat nu fusese declarat sfant. "

A lucrat doar in tempera, ca si copiii de la scoala. Uitati-va ca pictura arata ca si cum a fost terminata acum o luna. Este poate un alt semn de la Dumnezeu", ne-a aratat mandru cateva sute de scene cel care acum slujeste oficial in biserica infiintata in fostul depozit de materiale. Preotul a tinut sa citim textul scris la intrarea in biserica, cuvinte care poate l-au schimbat poate si pe fostul primar comunist: "Oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste se va inalta".

Tot ce a fost facut acolo s-a putut realiza doar cu sprijinul credinciosilor care lucrau noaptea la locul unde s-au rugat ani la rand la Dumnezeu. Si ei au riscat, ca si preotul. Au riscat tot pentru credinta lor, pentru a nu pierde singura speranta din orasul inventat de comunisti. Localnicii par ca realizeaza pericolul prin care au trecut doar acum, cand vorbesc cu noi. Au dovedit insa ca nici macar un partid unic nu poate sa-i ingenuncheze. Locuitorii de la poalele Fagarasului au fost invatati altfel. Stiau ca oamenii stau in genunchi doar in fata Lui, in fata lui Dumnezeu.

articol aparut in Jurnalul National, 16 noiembrie 2005

de TIBERIU LOVIN

VIDEO-MĂRŢIŞOR Tudor Gheorghe. E primăvară! Fie binecuvântată! Ghiocei pentru cele dragi ale noastre.

Zigzagul ideilor lui Tismăneanu. Tismanienii, urmaşii kominterniştilor, preiau frâiele instituţiei de investigare a comunismului. Lupul, paznic la oi

Criticul virulent de astăzi al comunismului Vladimir Tismăneanu nu a avut o atitudine similară în trecutul apropiat sau îndepărtat.

28 Feb 2010

Până să ajungă să condamne comunismul sub Traian Băsescu, Tismăneanu a fost un apropiat al exponentului noilor comunişti români de după 1989, Ion Iliescu. Pe care nu mai contenea să îl laude când scriau cărţi împreună, în 2004. Dar pe care l-a încondeiat doar doi ani mai târziu.

O parte dintre ideile mai vechi ale noului şef al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului au fost adunate de publicistul Vladimir Alexe. Boc l-a numit pe Tismăneanu în locul istoricului Marius Oprea.

În teza sa “Noua Stângă şi şcoala de la Frankfurt”, apărută la Editura Politică a Partidului Comunist Român în 1976, Vladimir Tismăneanu vorbea despre putreziciunea sistemului capitalist, aşa cum era reliefat de Ceauşescu. Adică tovarăşul de ideologie al părinţilor săi. Sau cel pe care avea să-l condamne în Raportul final publicat peste exact 30 de ani.

În lucrarea din 1976, Tismăneanu scria: “Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înţelegerea limpede a semnificaţiei autentice a apariţiei în prezent a unor forte anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe poziţiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist (...). Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziţii bruşte şi prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăşi acest statu-quo este revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de Partidul politic revoluţionar, va avea rolul principal”.

Marxistul creator şi tirania inspirată de fixaţii ideologice

30 de ani mai târziu, în Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza crimelor comunismului, pe care a Tismăneanu a condus-o, stă scris că “Socialismul lui Ceauşescu, urmaş direct al celui construit sub Gheorghiu-Dej, a fost extrem de autoritar, paternalist şi manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleaşi fixaţii ideologice ca şi cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceauşescu însuşi): rolul conducător al partidului unic, anihilarea şi demonizarea proprietăţii private şi a pieţei, batjocorirea drepturilor omului, geneza omului nou-constructor devotat al societăţii socialiste”.

Părintele Arsenie Boca: Despre învăţătura adevărului. Învăţătura lui Dumnezeu şi învăţătura omului.

La ce ne folosesc acele vorbiri indemanatice despre lucruri ascunse si intunecoase, de care la ziua judecatii nu vom fi tinuti de rau ca nu le-am cunoscut.

O, Adevar, care Dumnezeu esti, fa sa fiu una cu Tine intr-o dragoste vesnica. In Tine salasluieste tot ceea ce doresc, tot ceea ce vreau. Toti invatatii sa taca, toata faptura sa amuteasca in fata Ta, graieste-mi numai Tu.

Un duh curat, simplu si statornic, nu-i niciodata imprastiat chiar in mijlocul multor indeletniciri, fiindca el face totul ca sa cinsteasca pe Dumnezeu, si fiindca, pasnic fiind in el insusi, isi da osteneala sa nu se caute pe sine in nimic.

Cea mai grea lupta in viata aceasta, nu este alta decat biruirea de sine. Caci biruirea de sine duce la propasirea binelui.

Orice desavarsire, in viata aceasta, este amestecata si cu putina nedesavarsire - si pe toate le vedem ca printr-o ceata.

Cei mai multi se indeletnicesc mai osebit a cunoaste decat a trai cum se cuvine, se ratacesc adesea, iar din truda lor nu se aleg decat cu putine roade, sau deloc. O, daca ar fi tot atat de harnici cu starpirea stricaciunilor lor si cu cultivarea virtutii, cum sunt cu vanturarea desartelor vorbiri, n-am vedea atatea rele, nici atatea scandaluri, si slabanogie in lume.

Fara indoiala, la ziua judecatii nu vom fi intrebati ce-am citit, ci ce-am facut, nici daca am vorbit cu dibacie, ci daca am trait cum se cuvine.

Acela cu adevarat e mare, care are o mare dragoste. Acela cu adevarat e mare, care-i mic in ochii lui insusi - si pentru care slava lumii nu-i decat o curata nimicnicie.

Sunt doua invataturi, dar nu-i decat un singur adevar. Sunt doua invataturi: una a lui Dumnezeu, neclatinata ca si El, alta a omului, schimbatoare ca si el.

Invatatura lui Dumnezeu se imprastie in sufletele pregatite s-o primeasca prin intelepciunea necreata si Cuvantul dumnezeiesc. Ea este o particica din El Insusi si fara de moarte. Este pusa la indemana oricui si este daruita mai din belsug celui smerit cu inima.

Invatatura omului, dimpotriva, ii maguleste mandria, fiindca el ii este tata. "Ideea aceasta imi apartine, eu am spus cel dintai acest lucru, nu se stia nimic despre aceasta inainte de mine ..."

Placa-ti sa intrebi, asculta in tacere vorbirile batranilor, caci ele nu sunt spuse in desert.

Dorinta de a sti a pierdut pe omul dintai, - el cauta cunoasterea, care hraneste trufia, si a gasit moartea.

Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu: Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama

“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

Ava Siluan

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.

1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama

Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.

Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ”Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!” După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, “luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”. În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.

Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.

Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Romano-Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antiereticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359, Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.

Părintele Arsenie Boca despre Antihrist. Chinurile cele de pe urmă vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor.

El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.

Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).

Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.

Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ...

Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.