Cuviosul Paisie Aghioritul despre marturisirea impotriva rautatii eretice

Luând sceptrul stăpânirii gre­ceşti, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai nu­mea şi Conon, şi fiind de neam isaurean, a ridicat pri­go­nire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile lui Dumnezeu, din toate ca­se­le şi din locuinţele omeneşti să se lepede sfintele icoa­ne, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi tri­mi­tea în surghiun îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi uci­dea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfinţitul Gher­mano, patriarhul Constantinopolului, care se împo­tri­vea, a fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva rău­tăţii ereticeşti, se făceau mucenici, precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror pătimire s‑a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se nu­mea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constan­tin. Deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului, de ara­mă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip, împăratul şi pa­triarhul porunciseră să‑l dea jos. Deci, răii credincioşi pu­seseră o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spă­tar, iar poporul care se adunase acolo, bărbaţi şi femei, vă­zând aceea, s‑a pornit cu râvnă după dreapta credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat‑o jos, iar pe ostaş l‑a omorât.

Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste os­taşi înarmaţi cu săbii asupra poporului cel drep­tcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte bărbătească şi fe­meiască, bă­trâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul îl ştie, iar pe cei mai mari i‑au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iu­lian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Pe­tru şi Leontie. Pe aceştia, bătându‑i cu toiege fără de cru­ţa­re, i‑au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi în le­gă­turi şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia din­tr‑înşii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, în­tărindu‑se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chi­nuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lu­cru, a poruncit să le ardă fe­ţele cu fiare arse, apoi să‑i scoa­tă în uliţe şi să‑i ucidă. Astfel şi‑au sfârşit ei păti­mi­rea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din femeile cele slă­vi­te, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cin­sti­re a sfintelor icoane, iar trupurile lor le‑au aruncat în adân­cul mării.

Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chi­nuri, atunci a fost prinsă şi cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la dărâmarea scării îm­preună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai îna­inte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai, unde s‑a pus şi viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună îna­in­tea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cu­vine slava în veci. Amin” [102; 107‑108].

Arhitectura si tabloul religios. Formele moderne - rezultate din lucrul omului, cu dalta si ciocanul ratiunii, asupra creatiei lui Dumnezeu

Sorin Dumitrescu spunea la un moment dat că unirea bisericii nu poate avea loc decât prin icoană. Unirea nu poate fi decât vizuală, cuvintele putând fi așternute pe hârtie mult și bine (cum dealtfel s-a și făcut până acum din belșug). Ideea m-a impresionat, poate mai ales prin faptul că (deformație profesională) mi-e mult mai lesne să înțeleg problemele din sfera vizualului decât să disting între multele nuanțe ale cuvintelor și textelor, traduse dintr-o limbă în alta sau netraduse. Consider așadar că la această unire vizuală va participa fără îndoială și arhitectura prin tot ceea ce este ea capabilă a înfățișa iconic, atât prin forma spațiului interior, care este (cum tot maestrul spunea) icoană a Împărăției, cât și prin volumul ei exterior, care ordonează raiul, spațiul din proximitatea Împărăţiei.

Problema tabloului religios în pictură este prezentă și ardentă și în arhitectura clădirilor bisericilor. Ruptura din secolul XII nu a avut loc doar în pictură. Nu doar pictorii au fost cei care au avut inițiativa de a-și prezenta propria imagine despre divinitate, nu doar ei sunt cei care impun credinciosului punctul lor de observație și propria lor perspectivă. Este drept, la începutul renașterii italiene nu exista o clară distincție între pictor și arhitect. Ocupațiile nu aveau reprezentanți diferiți, mulți pictori erau arhitecți și reciproc. Ideile pictorilor despre perspectivă, despre reprezentarea a ceea ce teologii eretici le cereau nu au putut fi separate de cele ale arhitecților, tocmai din cauza aceasta. Separația avea loc, evident, ca mod și mediu de expresie, neputându-se ignora faptul că pictura era o reprezentare bidimensională, de la miniatură până la frescă, în care dominante erau forma și culoarea iar arhitectura reprezenta în trei dimensiuni, folosindu-se de spații și de volume, de materiale cu o anumită masă și – deloc neimportant – de un anumit preț, cu o capacitate diferită de impresionare a credinciosului, etc. Se poate spune fără a greși (prea tare) că în timp ce pictura era creuzetul noii arte – cea a tabloului religios – zona ei de impact cu credincioșii era arhitectura.

Acest mod de a vedea lucrurile a diseminat, cu părere de rău o spun, și la noi, în spațiul ortodox. Drumul deschis de occident spre modernitatea a toate acaparatoare a fost ale și de pictorii și arhitecții de la noi. Pentru a da exemple indubitabile, ma gândesc doar la Grigorescu, Tătărăscu, Mișu Pop ca pictori sau la Catedrala din Cluj (Arh. Pomponiu).

Arhitectura cu adevărat ortodoxă nu se poate face în cheie modernă. Găsim explicația la părintele Stăniloae, într-o notă la imensa carte a Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua: “Lumina aceasta [a Schimbării la Față] se arată că e dumnezeiască prin poziția ei centrală sau prin rolul ei de izvor față de lumina în care s-au arătat Moise și Ilie, fapt experiat de aceștia prin orientraea lor închinătoare spre Iisus ca centru. Vederea acestei transcendențe nu se înfăptuia prin lucrările naturale ale simțurilor, ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele. Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească exclusiv trupește de suprafața materială a lucrurilor, dând naștere patimilor care întunecă înțelegerea adâncimii spirituale a lor.”(Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua, Ed. IBMBOR, 2006, pg. 187)

Foarte scurt spus, folosind perspectiva, pictorii renaşterii nu au făcut altceva decât să înfățișeze o lume imaginată și să o livreze privitorului cu pretenția de a fi un crâmpei din lumea lui Dumnezeu. Icoana ne prezintă însăși lumea lui Dumnezeu, pentru că doar în ea are loc imprimarea simțurilor de către Duhul, după cum spunea parintele Stăniloae.

Mai există un tip de icoană care merită discutat aici, pentru că are un echivalent direct în arhitectură. Este vorba de o invenție a grecilor, icoana litografiată. Este o copie, imprimată (de obicei cu ajutorul calculatorului) și cașerată pe o bucată de lemn. Tehnica de reproducere este de multe ori atât de bună, încât este necesară o privire atentă pentru a-i realiza falsul. Este evident destul de mult de discutat pe marginea faptului că aducerea în fața privitorului are loc totuși, chiar dacă rugăciunea celui care a realizat nu mai există, pentru că nici cel care a pictat (exact acea imagine) nu a existat practic niciodată. Despre această imagine bidimensională nu vreau să insist aici, dar am de spus două vorbe despre echivalentul ei în arhitectură.

Tot la greci se construiesc biserici în forme bizantine, turnate din beton armat. Toate, ca niște imense sculpturi, ca niște imense figuri de ceară, turnate în forme care sunt de fapt variațiuni pe aceeași temă. Toate sunt cofraje mai mult sau mai puțin asemănătoare, în care este turnat același beton (sau beton de aceeași marcă). Forma în care betonul e turnat poate fi asemănată cu 'fișierul' din care sunt tipărite icoanele litografiate. Masa de beton rezultată devine asemenea icoanei tipărite de imprimantă, chiar dacă la rezoluţie ridicată și cu o calitate de invidiat. Finisajele – de asemenea naturale, din piatră sau cărămidă – sunt puse peste 'coaja' din beton pentru a da aparența de autentic, la fel cum icoanele tipărite sunt cașerate pe bucăți de lemn, chiar cu sipet, de nu-și mai poate da seama simplul turist care e autentică și care nu. La fel și cu arhitectura cofrajelor. Rezultatul este o clădire despre care poți fi convins că este bizantină, are toate atributele – forma, finisajele, lumina, fresca. Dar nu este, pentru că ea nu este decât o copie.

Relația dintre arhitectura pseudo-bizantină a zilelor noastre și cea autentic bizantină de acum o mie de ani (chiar și cu cea de acum 1500, cea pre-iconoclastă) este una mimetică; preluarea de forme se face prin neînțelegerea (și de aici cu ignorarea) conținutului lor, dar cu păstrarea unei imagini de ansamblu, considerată, pe considerente intelectuale ca fiind esențială pentru caracterizarea spațiului pe care-l adăpostesc ca fiind unul dedicat cultului creștin ortodox. Formele de sorginte occidentală, modernă, sunt alese în ziua de azi de către arhitecții de la noi pentru a compune edificii de cult ortodox, aceștia trăind astfel cu impresia că ei contribuie la, poate chiar reușesc, acordarea bisericii ortodoxe cu vremile de azi.

Aici, în acest scop, de multe ori declarat, al celor care recurg la limbajul modern pentru a compune arhitectura ortodoxă găsim alunecarea lor din dreapta credință. O clădire făcută cu forme moderne nu poate fi ortodoxă.

Formele moderne nu pot exprima ortodoxia. Ele sunt rezultatul dezvrajirii lumii, așa cum Habermas ne spune și Max Weber ne învață. Ele sunt rezultatul rațional al procesului de dezintegrare al imaginilor religioase ale lumii, proces prin care s-a născut cultura profană a Europei. Aceste forme, rezultate din dezintegrare, nu pot sluji acum în scopuri religioase pentru creștinii ortodocsi. Poate doar pentru occidentalii care s-au supus și au împlinit dezintegrarea pomenită. Formele moderne, indiferent că sunt rezultatul gândirii constructiviștilor ruși sau rezultatul fascismului italian, nu pot forma o biserică ortodoxă, pentru că ele sunt rezultate de fapt din lucrul omului, cu dalta și cu ciocanul rațiunii, asupra creației lui Dumnezeu.

Evident, aici sunt multe de spus și de gândit. În acești termeni se poate spune că în ziua de azi nu se mai pot defel construi biserici ortodoxe. Chiar dacă formele sunt cele din vechime, materialele și tehnologiile nu pot fi decât cele moderne. Știm că există – cel puțin la noi, în România (era să spun la noi, în comunitatea Europeană) – o vastă și stufoasă legislație în domeniul calității în construcții. Această legislație ne impune folosirea de materiale și tehnologii certificate. Dacă o cărămidă presată care să fie aproape identică cu cea din Bizanț s-ar mai găsi – chiar dacă costurile folosirii doar a acestei cărămizi și a mortarului de var ar fi prohibitive – nu mai găsim tehnologia de construire de atunci. Iar dacă totuși am afla-o certificarea ei nu există. Aici s-ar afla o temă pentru dreptcredincioșii din sistem – deschiderea de proceduri pentru crearea normelor și normativelor pentru execuția construirii de biserici din materiale și în tehnologie bizantină.

Trecând peste problema tehnologiei pierdute ne rămâne doar forma. Există soluții de racordare la proporțiile din vechime dintre plin și gol, dintre spații și volume chiar folosind tehnologia de azi.

Pe de altă parte, în arhitectura ortodoxă și-a făcut de ceva vreme (aproape 200 de ani) apariția unor forme care nu mai au nici legătura de aparență cu cele vechi, bizantine. Se construiesc biserici care nu mai amintesc decât simbolic de formele originare, cele din care sunt tocmite bisericile ortodoxe vechi.

În icoana răstignirii Hristos are pe cap aureola; în tabloul religios, cununa de spini.

Arhitect Nicolae TULBAN

Sursa: http://nictulban.blogspot.com/

" Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ". Hristos este singura iesire din lumea aceasta; toate celelalte nu sunt decat niste drumuri infundate

“Marele oras este centrul Fugii. Strazile sunt asemenea cu niste tevi in care au fost absorbiti oamenii; odata cu oamenii, in oras au fost tarati si cativa copaci. Acestia stau tematori pe marginea strazilor. Ei nu mai stiu drumul de intoarcere la tara si de aceea, incet, incearca sa creasca in jos, prin asfalt si, astfel, sa dispara.”

( Max Picard “Fuga de Dumnezeu”)

Eugene vedea cum in epoca in care traia totul se va sfarsi intr-o fundatura, in nebunie si in disolutie. Iata ce a scris intr-o zi :

Stim prea multe ca sa ne dam seama ca iarna este unicul anotimp, pentru ca este acum si intotdeauna.
Orasul, desi inevitabil, este totusi o masina de barbarizare; insa , dincolo de oras, ramane orbirea noastra. Era inevitabil ca pamantul sa fie asfaltat si omul sa se dezumanizeze, dar vai de aceia prin care vin aceste rele! Este chiar o ironie ca in zilele noastre nimeni nu mai crede in damnare, dar cu toate acestea toti privesc catre “viitor”. Deasemenea, este interesant de constatat ca imaginatia noastra s-a ingustat intr-o asemenea masura incit nu ne putem imagina ceva mai "groaznic" decit o "minunata lume noua" , sau " 1984" sau un " razboi nuclear". Probabil ca avem enorm de multe de invatat, pentru ca am uitat atit de multe...
O, minunata fundatura noua!”
Dincolo de fundatura lumii moderne, Eugene, vedea iadul si osanda vesnica. Insa, cu toata respingerea lumii, el era totusi parte din ea , inca prins in capcana deznadejdii ei insinuante. Insa iesirea ii fusese la indemana in tot acest timp. Cativa ani mai tarziu, dupa ce, in fine, o va fi recunoscut, va scrie: “Hristos este singura iesire din lumea aceasta; toate celelalte iesiri – extazul sexual, utopiile politice, independenta economica, etc. – nu sunt decat niste drumuri infundate pe care putrezesc lesurile nenumaratilor oameni care le-au incercat!”

- cules de Dan Fagarasanu

Cuviosul Paisie Aghioritul despre datoria marturisirii: Daca nu incep unii sa loveasca raul se va face mai mult rau

Există o mare zăpăceală. Lumea a ajuns ca o moară. Oamenii sunt ameţiţi… Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşaţi, ci să ştiţi unde ne aflăm, să fiţi cu Hristos, să trăiţi potrivit cu poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi înfrunta greutăţile. Lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta foarte mult este să intre înlăuntrul vostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce ne va aştepta, ca să luăm măsurile necesare şi să ne pregătim.

Fiecare dintre noi va da socoteală pentru ceea ce a făcut în aceşti ani grei, prin rugăciune, prin bunătate… Cel care împinge la rău pe altul, va da şi el socoteală la Dumnezeu pentru asta, dar şi cel de alături va da socoteală, pentru că a văzut pe acela că face rău aproapelui său şi nu a reacţionat… Lucrul cel mai înfricoşător este atunci când diavolul luptă împreună cu un om pervers… În continuare, Doamne fereşte, aceştia vor pricinui greutăţi, vor strâmba pe oameni, mănăstiri. Bisericii şi monahismului le vor face rău, deoarece îi vor împiedică în planurile lor. Situaţia de azi poate fi înfruntată numai duhovniceşte, iar nu lumeşte.

Strig şi eu, netrebnicul, de atâţia ani ! Situaţia este înfricoşătoare, ciudată. Nerozia a întrecut limitele. A venit lepădarea şi rămâne ca acum să vină fiul pierzării (antihrist). Totul va deveni un spital de nebuni… Numai că evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piaţă comună, un (n.n. singur) stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sioniştii (jidanii, masonii, Uniunea Europeană şi America) pregătesc pe cineva să fie Mesia…Va fi într-un fel ca un diavol întrupat, care se va prezenta poporului israelian ca Mesia şi va înşela lumea. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. Creştinii vor avea mare prigoană. Şi uită-te, oamenii nici nu înţeleg că trăim vremuri apocaliptice, că pecetluirea înaintează (prin actele cu cip sau cu cod de bare, prin implantul cu cip sau însemnarea codului de bare la om). Trăiesc că şi cum nu s-ar întâmplă nimic. De aceea spune Scriptura că “va căuta să înşele, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24,24). Cei care nu vor avea intenţie bună, care nu vor fi luminaţi se vor înşela în anii apostaziei.

A se interesa cineva acum şi a se nelinişti de situaţia în care se află naţiunea noastră este o mărturisire. Pentru că statul s-a pus rău cu legea dumnezeiască. Votează legi care sunt împotriva legii lui Dumnezeu.

Am auzit pe unii duhovnici: ”Voi să nu vă preocupaţi cu acestea!”. Dacă unii ca aceştia ar fi avut sfinţenie mare şi ar fi ajuns cu rugăciunea într-o astfel de stare încât să nu-i intereseze nimic, le-aş fi sărutat şi picioarele. Dar acum stau nepăsători pentru că vor să se pună bine cu toţi şi vor să se petreacă bine.

Acum suntem în război, război duhovnicesc. Trebuie să fiu în prima linie. Ce marxişti există, ce francmasoni, ce satanişti şi atâţia alţii… Iar acum, iată, cum mă lupt. Şi vezi că celălalt nu vorbeşte. Oare prin aceasta nu arată că merge să distrugă Biserica? ”Nu-i nimic”, spune el. Merge şi cu unul şi cu altul, numai să se aranjeze. Dar cum să se aranjeze? Dar pe unul ca acesta îl aranjează în cele din urmă, diavolul.

Nu-i interesează nimic! Nu au nimic înlăuntrul lor … nepăsare! Există un duh căldicel, deloc bărbătesc. Ne-am stricat cu desăvârşire! Cum ne mai rabdă Dumnezeu!

- Părinte, trebuie ca întodeauna să ne mărturisim “crezul” nostru ?

- Sunt momente când nu trebuie să vorbim şi momente când trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, că altfel vom fi răspunzători. În aceşti ani grei, fiecare dintre noi, trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut tot ce s-a putut. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din morminte. Aceia au suferit atâtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea ? … Iar noi să nu vorbim ? Este înfricoşător ! Am spus cuiva : „ De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm?”, îmi spune. „Miroase urât.” „Daca miroase, de ce nu vorbiţi ? Loviţi-l !”. Dar nu fac nimic şi-l lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat : „ Să spui : «Nu sunt de acord cu aceasta !»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate ?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia (mai marii noştri) vor face mai rău. Dar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gândi. Dar nici creştinii de azi nu sunt luptători. Primii creştini erau nuci tari. Schimbau toată lumea…. Dacă biserica nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioritii (călugării) iarăşi nu vorbesc (de frică, din laşitate), ca să nu le taie veniturile, atunci cine să vorbească ? Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune :”Cutare şi cutare, nu au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi”. Dacă nu încep unii să lovească răul, adică să mustre pe cei care smintesc pe credincioşi, se va face mai mult rău… Biserica nu este corabia lor cu care să facă plimbări, ci este corabia lui Hristos! Aceştia sunt de blamat. Singurul lucru care îi interesează este să aibă salariul mare, maşini de lux, să alerge la distracţii.

Am întrebat pe un duhovnic cu lucrare socială, cu o grămadă de fii duhovniceşti etc. :”Ce ştiţi de acel film hulitor” (este vorba de filmul Ultima ispită care a pricinuit mari proteste din partea credincioşilor şi a Bisericii Greciei, la care Cuviosul Paisie a ieşit din Sfântul Munte împreună cu alţi călugări şi a participat la mitingul de la Salonic). „Nu ştiu nimic”, mi-a răspuns. Nu ştia nimic şi se afla într-un oraş mare ! Unii ca aceştia adorm lumea! O lasă aşa, ca nu cumva să se întristeze, ci să se distreze. Nu cumva să spui că va fi război sau că se va face a Doua Venire, pentru care şi trebuie să ne pregătim, ca să nu se mâhnească oamenii… Astfel simt o bucurie falsă. Aceştia nu sunt creştini. Aţi înţeles ? Aceasta este nepăsare, este bucurie lumească. Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru o situaţie, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta… Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox. A gândi ortodox este uşor, însă a trăi ortodox cere osteneală.

Un om duhovnicesc, când este mişcat de mânie ca să se apere pe sine într-o problemă personală, suferă de pur egoism, este sub lucrarea diavolului… Nu se potriveşte să te cerţi pentru tine. Altceva e să reactionezi ca să aperi subiecte duhovniceşti seriose, subiecte legate de credinţa noastră, de Ortodoxie. Aceasta este datoria ta!

Din păcate unii „cunoscatori” înfaşă pe fiii lor duhovniceşti ca pe nişte prunci, chipurile, ca să nu-i mâhnească : „Aceasta nu vatăma. Nu-i nimic. E suficient să credeţi lăuntric.” Sau spun : „Nu vorbiţi despre subiectul acesta – despre buletine şi pecetluire – ca să nu se mâhnească oamenii.”… Mă mir cum de nu-şi fac probleme de conştiinţă, după toate aceste evenimente ce se întâmplă. De ce nu-şi pun măcar un semn de întrebare la tâlcuirile minţii lor ? Şi dacă-l ajută pe antihrist în pecetluire, cum de atrag şi alte suflete la pierzanie? (…)

Hula împotriva Duhului Sfânt este dispreţuirea celor sfinte. Acest dispreţ este hulă. (Unii ca aceştia) denaturează sau calcă, de pildă, un adevăr evenghelic…Nu respectă realitatea, adevărul, ci îl mototolesc întru cunoştiinţă, calcă în picioare un lucru sfânt. Şi lucrul aceste devine încet-încet o stare de fapt, o situaţie. Apoi se depărtează harul lui Dumnezeu şi omul primeşte înrâuriri demonice. Iar dacă nu se pocăieşte, în ce va spori, ferească Dumnezeu !

Deşi Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte clar în Apocalipsă despre pecetluire, unii nu înţeleg. Ce să le spui? Din păcate auzi o grămadă de neghiobii ale minţii unor “cunoscători” contemporani. Unul spune :”Eu voi primi buletinul cu 666 şi voi pune şi o cruce”. Altul: “Eu voi primi pecetea pe frunte şi îmi voi face şi o cruce pe ea”. Şi o grămadă de asemenea prostii. Ei cred ca se vor sfinţi în felul acesta, dar toate acestea sunt înşelări… Apa curata primeşte harul şi se face agheasmă, dar urină nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte sfinţire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră cu simbolul lui, nu se sfinţeşte, chiar dacă am pune şi o cruce.

Astăzi trăim în anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă aceasta. Încet-încet lucrurile înaintează. Toată această situaţie ce s-a înstăpânit ne arată aceasta. De aceea cu atât mai mult acum trebuie să ne sprijinim mai mult pe rugăciune şi să luptăm împotriva răului prin rugăciune. Singura soluţie aceasta este: Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făptura Sa, deşi nu suntem vrednici de milă.

fragmente extrase din volumul II: „Trezire duhovnicească”, seria Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cuvinte duhovnicesti”.

Din " Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ". Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”

La sfarsitul eseului sau, Eugene punea in discutie menirea curentelor religioase si intelectuale moderne: adica domnia Antihristului.El scria: “Daca “psihicul” este echivalat cu “spiritualul” cum gresit a stabilit omul modern, in totala sa ignorare a amandorora, atunci stiinta si pseudo-spiritualitatea se unesc iar adevarurile spirituale devin “fapte” stiintifice... Stiinta, cu noua si “superioara” ei cunoastere a lumii “spirituale”, va exercita asupra oamenilor o tiranie, nemaivazuta pina atunci ; va deveni stapanul absolut intr-o lume inchisa cu totul de realitatea care o transcende, iar orice atac va fi inutil deoarece insasi stiinta este aceea care poseda arma suprema – pe “Dumnezeu”... Eminenta cenusie din spatele acestei lucrari nu va fi alta decat a lui Satana, “vrajmasul”, “ cel ce maimutareste pe Dumnezeu”, care va domni asupra imparatiei sale desavarsite in persoana lui Antihrist...

Antihrist va fi irezistibil, deoarece el va fi “bun” si “binefacator”... Insusi Antihrist, personificarea fortelor “care se opun” lui Satan, va fi “ cel ce rezolva problemele ” veacului, cu un “raspuns la indemina” pentru toate problemele aparent grele si de nerezolvat; iar omenirea sedusa cu totul de “bunul simt”, si de egocentrism, cautand necontenit “lumina”, se va napusti de bunavoie catre cel care ii ofera unica “solutie”.

Sorin Dragan, amintiri: Parintele Calciu “ne-a imbracat sufletele in haine de nunta”

S-au implinit patru ani de la plecarea dintre noi a parintelui Gheorghe Calciu si incerc sa indeplinesc acum cererea fata de care am avut retineri atunci, aceea de a asterne pe hartie cateva ganduri despre mentorul si duhovnicul meu, nu atat ca un elogiu post-mortem intre altele, cat pentru a impartasi o perspectiva mai apropiata celor care l-au vazut numai de langa soclul unui piedestal.

Stiu ca am fost privilegiat cunoscandu-l, si intreg contextul inceputurilor pare sa o confirme. Prima mea intalnire cu parintele a avut loc in copilarie, la o varsta la care eram mult mai impresionat de darul sau de povestitor decat de harul cu care fusese investit prin preotie. Era scund si vioi, avea parul carliontat, carunt pe atunci, alb mai tarziu, barba lunga, numai buna pentru un povestitor, ochii albastri si limpezi, si un suras care radia caldura, la fel ca intregul sau fel de a fi, mai ales fata de copii sau suflete in nevoie de o mangaiere. Basmul sau, Craiasa apelor, o impletire intre propriul talent literar si traditiile dobrogene ale copilariei sale, ramane pentru mine una din cele mai frumoase povesti ale omenirii, si imparte in inima mea un loc cu Fat-Frumos din lacrima si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, intrucat, la fel ca ele, grefeaza doruri personale pe mituri fiintiale care se pierd in memoria colectiva a poporului roman.

Pe cand am atins o mai buna intelegere a lumii din jur, parintele fusese deja rapit din ea, inchis din nou pentru nemuritoarele sale Cuvinte catre tineri. Le-am citit transcrise si pasate din mana in mana cu infrigurare de unii din cei carora le fusesera adresate. Au fost o revelatie si o confirmare ca exista un sens al existentei dincolo de saracia simturilor, un raspuns la atatea intrebari si zbateri ale unei inimi umbrite de cravata rosie. Multi din noi cautau ceva fara sa-si poata defini prea bine natura acelui gol apasator din suflet. Cand le-am citit prima oara, viata mi-a fost inundata de lumina revelatiei ca Hristos ma cauta si El, si ca exista un adevar mai presus de putinatatea intelegerii omenesti. Dincolo de gratiile inchisorii, cuvintele preotului martir rodeau miraculos in noile generatii, peste tacerea complicitara a parintilor nostri care nu gaseau indrazneala sa demaste goliciunea imparatului pamantesc.

Mai tarziu, cand am facut urmatorul pas firesc intrand in miscarea anticomunista, parintele a fost exilat, dar ii ascultam in continuare incurajarile in rubrica pe care o avea la postul de radio Europa libera, si am ramas sub indrumarea fostilor sai camarazi, atatia cat supravietuisera terorii. Ne-am regasit imediat dupa revolutie, cand neobositul semanator de adevar s-a intors in tara, printre tinerii pe care ii formase, fie direct, ca profesor de seminar, fie prin intermediul invataturilor care se raspandisera ca o flacara de nestins. Eram de acum un lider al tineretului universitar, dar parintele ramasesese acelasi povestitor cu zambet cald de altadata, iubitor al sufletelor inca nemaculate de “cumintenia” lumii. Toti il asteptam sa revina definitiv in Romania, si asta voia si parintele, dar familia sa a refuzat sa paraseasca SUA, si, stiind ca nu avusesera de ales cand sfintia sa pornise pe calea sacrificiului cu ani in urma, de data asta a optat sa ramana impreuna cu preoteasa si fiul sau. Oficial, era inca sub incidenta deciziei de caterisire din partea sinodului bisericii pe care o aparase in predicile sale, pentru neascultarea poruncii ierarhice de a asista in tacere la daramarea bisericilor.

Dr. Emilia Corbu: IA, MAI RESPECTAŢI PLURALITATEA IDEILOR SI OPINIILOR, DOMNILOR! De la experimentul Pitesti la noua reeducare

Decizia CNA urmare a ,,scrisorii celor 11,, de sancţionare a Eugeniei Vodă în ,,cazul Cristoiu,, pe motiv că nu a asigurat pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere e mai tare decât credeţi. Un câmp deschis de bătălie. De acum înainte moderatorii vor avea la dispoziţie în studio, o coasă.

Pusă în practică în emisiunea Eugeniei Vodă ar fi arătat aşa. Iată scenariul.
Cristoiu pe baza zecilor de dosare studiate spunea opinia lui că Zelea Codreanu e un erou romantic şi a fost incoruptibil. In acel moment Eugenia Vodă trebuia să sară ca arsă şi să zică exact cu cuvintele celor 11 reprosându-i că ,, , ignoră caracterul fascist şi terorist al acestei grupări politice, contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (şi a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovaţi, între care şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti din perioada interbelică,,.
In acel moment Cristoiu trebuia să sară de şapte metri şi să spună că el nu vorbea despre asasinate ci opinia lui era vis-a-vis de corupţie. In replică E.V. trebuia să-i înfigă unghia în gât şi să spună că măsura moralităţii este criminalitatea.

Şi atunci Cristoiu, documentat cum este şi pentru ca lupta să fie dreaptă trebuia să spună că există o opinie generală bazată pe mai multe documente istorice şi memorialistice conform cărora legionarii la rândul lor au fost cele mai numeroase victime ale holocaustului românesc în care au suferit câteva milioane de oameni şi sute de mii au fost asasinaţi. Şi că singura deosebire dintre holocaustul evreiesc şi cel românesc este aceea că primul este teoretizat, recunoscut internaţional şi există o reţea internaţională de căutare a criminalilor persoane fizice sau juridice şi de acţionare a acestora în judecată în timp ce, cel de-al doilea se află de 60 de ani încoace la stadiul de opinie, de idee împărtăşită de câteva milioane de români, de problemă pe care aşteptăm să o rezolve Dumnezeu.
Dar şi aşa conform deciziei CNA, aflat la stadiul de idee bazată pe realitatea istorică holocaustul românesc are dreptul de a intra în discuţie, de a fi prezentat. Iar dacă moralitatea se reduce doar la criminalitate atunci moral ar fi să fie găsiţi, urmăriţi, pedepsiţi şi criminalii poporului român.

Astfel realizatoarea emisiunii ar fi respectat pluralitatea ideilor şi a opiniilor. Cu E.V. pe post de amazoană şi cu un Cristoiu băgat de frică sub birou, cei 11 ar fi fost cu siguranţă mulţumiţi.

Cu toată încrederea în obiectivitatea CNA şi a,, celor 11,, şi pentru că suntem în Postul Crăciunului şi despre moralitate pot vorbi doar victimele le dedic o pagină din memoriile unui tânăr legionar care a trecut prin ,,experimentul Piteşti,,. Şi memoriile lui au valoare istorică. Fie ca mărturia acestui om să îi învăluie ca o binecuvântare dacă au fost cinstiţi dar neinformaţi şi să le pătrundă ca un blestem în oase dacă au crezut că istoria este o tarabă de vechituri din care îţi alegi doar ce îţi foloseşte. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dumitru Bordeianu povesteşte:

Crăciunul lui 1950. Degradarea

Aşa cum n-am uitat Crăciunul lui 1948 de la Suceava, tot. aşa nu~l voi uita niciodată pe cel din 1950, petrecut în camera 3 subsol.

Eram atât de deshidrataţi şi de slăbiţi în urma însetării, că păream mai degrabă nişte umbre decât oameni. Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi şi însetare nu atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să atingă paroxismul. Nu mi-am putut închipui vreodată că omul, fiinţă raţională, ar putea să-şi înjosească semenul în aşa grad. Ce minte de demon a putut să născocească atâta cruzime? Chiar în ziua de Crăciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îşi mai amintea cum sărbătorea Crăciunul împreună cu cei dragi, am fost puşi în faţa unor fapte care ne-au uluit. *
In acea dimineaţă – îndată ce a sunat deşteptarea, la ora şase – Zaharia, care în ultima săptămână lipsise din cameră, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Am rămas îngroziţi de ceea ce auzeam. Aşa ceva nu mai auzisem şi nu mai văzusem vreodată.
In dimineaţa aceea, mulţi dintre noi n-au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se ieşea afară numai la două-trei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi şi-au făcut nevoile în gamelă, în cameră era un miros dezgustător, dar îl suportam, căci ne obişnuisem cu el de atâta timp. După ce unii şi-au făcut necesităţile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aşeze pe marginea priciului, să-şi ia lingura şi să-şi mănânce fecalele. Doamne, ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Mulţi au refuzat să-şi mănânce fecalele, iar alţii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-şi vărsau maţele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginaţie, chiar bolnavă, nu şi l-ar fi putut închipui.
In faţa acestei stări de nedescris, mulţi îşi doreau moartea.

Şi totuşi au fost unii dintre noi care şi-au mâncat fecalele: din pudoare însă, nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem; se lovea peste cap, peste faţă, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortură. Mulţi dintre noi am scăpat gamelele pe jos, murdărind în acelaşi timp şi priciul cu fecalele care degajau un miros greţos. Cei care vărsaseră pe ei au fost duşi la w.c. să-şi spele hainele pătate, iar fecalele căzute pe jos au fost strânse cu pumnii şi aruncate în tinetă.
Cei care au fost sortiţi să-şi mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat erau atât de schilodiţi, că stăteau ca nişte statui nemişcate pe priciuri. Au fost crunt bătuţi şi cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia şi să-i spună că nici cei mai odioşi monştri n-ar fi fost în stare să-şi degradeze semenul într-un chip atât de bestial. Pentru Pintilie a fost începutul asasinării, în timp ce pentru Nedelcu al nebuniei. Vlad Drăgoescu, nelegionar, fire sensibilă, avea în continuare un reflex de vomă de-ţi lăsa
impresia că-şi dădea sufletul Mă gândeam cu groază cum voi reacţiona eu când îmi va veni şi mie rândul.
Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre, s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm această scârboşenie. Cu toate că Pintilie şi Nedelcu au refuzat să mănânce, ie-au pus căluş la gură şi li s-a introdus acest amestec pe gât cu linguriţa. Aşa că, dragi camarazi şi cititori, vedeţi cum am petrecut noi prima zi de Crăciun a anului 1950. Iertaţi-i însă şi voi, cum i-am iertat şi noi, pe toţi cei care ne-au supus la astfel de degradări.
După masă, în aceeaşi zi de Crăciun, Zaharia s-a dus la camera 4 spital de unde s-a întors cu nişte hârtii pe care le~a aruncat pe priciul lui Măgirescu şi Păvăloaia, să le citească; iar el a început să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate, fredonând repertoriul său. După vreo jumătate de oră de muzică, s-a oprit şi i-a cerut lui Măgirescu să-i spună pe cei ce ştiau să cânte colinde de Crăciun şi care se pregătiseră în acest sens înainte de începerea demascărilor. Cum acesta îi cunoştea pe toţi cei ce pregătiseră colindele ca să sărbătorească Crăciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung într-un colţ şi le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu şi la adresa Sfintei Fecioare Măria.40
Pentru că sunt creştin şi toată fiinţa mea se cutremura când pronunţam numele lui Dumnezeu, nu puteam şti dacă voi putea să spun acele cuvinte de hulă, de insultă aduse Majestăţii şi Sfinţeniei lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului de către slugile Satanei, în acea zi sfântă a anului 1950, în camera 3 subsol. Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de depravat ar fi fost el, nu şi-ar fi îngăduit să rostească atari cuvinte de hulă la adresa Sfinţeniei lui Dumnezeu. Neavând ureche muzicală, eu n-am fost obligat să fac parte din corul satanic. Au mai refuzat să cânte aceste monstruozităţi Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Pentru asta, au fost supuşi la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate în toate cele trei zile ale Crăciunului. Acelaşi lucru necurat s-a petrecut în toate camerele de la subsol şi parter.
A doua zi, ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâncăm şi, din acea zi blestemată şi până după Pastile Iui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie să-şi spele gamelele şi lingurile. De asemenea, nu mai aveam voie să bem apă din ceaşca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din ceaşcă în gamela noastră, înainte de a o bea. Mulţi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligaţi să-şi mănânce fecalele rămase în gamelă, se abţineau să aibă scaun, fapt ce a dus repede la constipaţie, care a antrenat alte complicaţii şi mai grave.
Tot a doua zi de Crăciun, mi-a venit şi mie rândul la această degradantă încercare, neîntâlnită nici măcar pentru animale. Mi-e greu să descriu aceste nelegiuiri şi nu numai pentru noi, cei ce le-am suportat, ci şi pentru cititori, care vor avea aceeaşi reacţie de repulsie, scârbă şi greaţă. Ca şi în prima zi, unii dintre noi am avut o puternică reacţie de vomă^numai văzând în gamelele din care trebuia să mâncăm aceste dejecţii. Unii au încercat să închidă ochii, ţinându-se cu mâna de nas, iar alţii n-au putut lua nici măcar o lingură. Cei care s-au opus categoric au fost Petrică Tudose, Eneea, Virgil Mitan, Ion Grigoraş, Huţuleac Ion şi alţii.
Printre cei vizaţi de Zaharia, care asista la acest spectacol grotesc, eram şi eu. Oricât am fost silit şi bătut şi oricât aş fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic şi m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale, în această atmosferă de miros de vomă, eram convins că fiecare în sinea lui trăia o revoltă vecină cu nebunia.
Şi atunci – bătăile continuând cu mai multă bestialitate, până a treia zi de Crăciun – n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire. Toată operaţia s-a făcut fără ca gardianul să fie la curent, pentru că nu el ne distribuia masa ca să ne vadă gamelele infecte, ci unul din comitet, în zilele următoare, s-a procedat în acelaşi fel şi cu urina, cu rezultate mai eficace.
Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost forţaţi să mănânce fecalele altuia (eu, nu ştiu de ce, nu am fost obligat să o fac). S-a ajuns atât de departe în această nemaipomenită degradare, încât unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni iar pentru alţii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuţi pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv.
Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-l mai amintesc.
In aceste săptămâni de oroare, Pintilie şi Nedelcu au fost atât de sălbatic torturaţi, că primul a murit iar celălalt a înnebunit.

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.188-192

Preluat de la Emilia Corbu – Doctor in istorie