Isabela Vasiliu-Scraba: Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor

După marturiile d-lui Dan Lucinescu (autorul cărţii Părintele Arsenie Boca –un sfânt al zilelor noastre, Bucureşti, 2009) în vara anilor 1946 şi 1947 în jurul stareţului de la M-rea Sâmbăta de Sus se strânseseră sute de studenţi si studente veniţi din toate centrele universitare să-l asculte vorbind despre trăirea învăţăturii creştin-ortodoxe. Spusele sale de atunci aveau să formeze volumul Cărarea împărăţiei.

Primele patru capitole (Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Credinţa strămoşască, 2010) se configuraseră înainte de 13 iunie 1946, dată la care Părintele Arsenie Boca le oferea în manuscris preotului Nistor din Braşov, spre a le salva de mercenarii ocupantului sovietic. Fiindcă în 1946 fusese pentru a doua oară anchetat, ca să explice mai pe îndelete organelor de ordine sovietică ce-a vrut să spună la predica în care a afirmat că “lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate”. Se pare că explicaţia conform căreia credincioşii puţini la număr vor fi mai tari decât mulţimea celor lepădaţi de credinţă nu i-a mulţumit.

În perfectă concordanţă cu gândul socratic după care relele vin din neştiinţă, Părintele Arsenie Boca avea să scrie în prefaţa Cărării  (pe care părintele Serafim Popescu a copiat-o cu adâncă veneraţie) că “din noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi cruntă pământul”. Ideea aceasta trimite către cea dintâi dintre legile veacului care se regăseşte prin urmările sale şi în veacul viitor. Legea e înscrisă în forma primului titlu din Cărarea împărăţiei: “de cârma minţii atârnă să rotunjim Calea”. De unde am plecat, acolo să ne străduim a ne întoarce, căci, după duh, omul este făptură cerească. El poate primi darul dumnezeiesc al mântuirii care însă trebuie să fie şi “roada cunoştinţei, voinţei, ostenelii şi dragostei sale” (Părintele Arsenie Boca).

Despre a doua lege a veacului viitor am putea spune că este apriori, în accepţiunea sugerată de Im. Kant. Ea ar fi condiţia de posibilitate a primei legi, întrucât nimeni nu poate urma singur Cărarea împărăţiei. Pe calea rotunjită prin care ne întoarcem Acasă nu este posibil a se ajunge fără Călăuză, fără “mâna nevăzută a Mântuitorului” care ne îndrumă prin preoţi, “ucenicii săi văzuţi, trimişi de el în fiecare rând de oameni”.

Iată cât de sintetic exprimă Părintele Arsenie Boca această lege: “Fiul (a doua faţă a lui Dumnezeu) s-a făcut om desăvârşit –afară de păcat – şi ne-a arătat cărarea. Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate …mergând cu noi, cu fiecare dintre noi, în toate zilele noastre. Căci Dumnezeu însuşi şi cu sfinţii săi îi întovărăşeşte nevăzut pe oameni” (Cărarea împărăţiei).

După cea de-a treia lege, porţile Bisericii lui Hristos rămân mereu deschise şi primitoare pentru cei care se întorc din “povârnirea pierzării într-o cale nouă, calea mântuirii”. Aici faimosul predicator (ascultat de zeci de mii de ardeleni la Sâmbăta de Sus şi apoi la Prislop) face o paralelă între corabia Bisericii plutind peste apele pierzării şi arca lui Noe închisă pe dinafară de Dumnezeu. Apoi, pornind de la premiza că Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică Sobornicească şi Apostolicească pe care o conduce nevăzut El însuşi, “nu vreun înlocuitor al său”, Părintele Arsenie Boca distinge corabia salvării celei adevărate de sutele de ambarcaţiuni plutitoare pe care le constituie feluritele secte “nesigure în adevăr, dar sigure în înşelăciune”.

Dincolo de imaginea celor care încearcă să se agaţe de indiferent ce ambarcaţiune pentru a nu fi duşi la voia întâmplării de valuri, ar fi puhoaiele de oameni  care nu încearcă să se salveze. Ei alcătuiesc “turma oamenilor necredincioşi, gura satului” sau, cum preciza cel supranumit Sfântul Ardealului “gura vecinilor care orice ticăloşie îţi iartă, dar nu te iartă nicidecum dacă le-o iei un pas înainte şi te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase, ba că te mândreşti, ba şi alte ponoase îţi mai aduc” (Părintele Arsenie Boca, Lupta mântuirii, în vol. Fericirea de a cunoaşte calea, 2010).

Scos în mod abuziv din preoţie în 1959 de cei care l-au tot închis în iulie 1945, în 1946, în perioada Sfintelor Paşti 1948 - august 1948, între ianuarie 1951şi martie 1952, de Rusalii 1953, între 20 sept. 1955 şi aprilie 1956, etc., fără verdictul niciunui proces, fiindcă vinovăţiile inventate erau complet lipsite de temei, părintele Arsenie Boca a prevăzut prigoana şi martirajul pe care avea să le îndure din partea oamenilor lepădaţi de Dumnezeu. Încă de când iniţiase renaşterea duhovnicească de la Sâmbăta, el spusese într-una din predicile sale că în toate vremurile, mereu au fost împrejurări în care “a spune adevărul şi a propăvădui îndreptarea îţi pot pune viaţa în primejdie de moarte”. Drept exemplu i-au venit atunci în minte zilele Sfântului Ioan Botezătorul şi ale lui Irod. Si chiar acest sfânt este cel care începe cu povestea vieţii sale “predicile vii” (apud. Nichifor Crainic) pictate de “călugărul iconar” pe pereţii Bisericii de la Drăgănescu după ce îi fusese cu desăvârşire interzis să vorbească oamenilor dornici să rotunjească drumul vieţii.

Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

România viitoare a lui Eminescu

România, ca stat modern, şi fiinţa pămånteană Mihai Eminescu şi-au început drumul în lume cam în acelaşi timp. Poetul a crescut „odată cu ţara“, ca să luăm în serios cåntecul pionieresc. Fiul căminarului din Ipoteşti avea nouă-zece anişori la Unirea Principatelor şi 12 ani cånd ţara îşi lua numele ei adevărat, cel de azi. Peste alţi cåţiva ani, îşi încearcă şi el talentul, în versuri închinate patriei, dar „copilăreşti“ şi „stångace“, spune exigent cărturarul D. Murăraşu. De fapt, versuri adolescentine, căci tånărul avea 17 ani, dar cam aşa scriau atunci şi poeţii maturi ai zilei, Alecsandri, Bolintineanu, Negruzzi. Într-una din primele sale poezii publicate, îi ura patriei „Braţele nervoase, armă de tărie, (...), Viaţă în vecie, glorii, bucurie, (...), Vis de vitejie, fală şi måndrie“. Probabil că dacă şi-ar fi aflat haina melodică pe potrivă, acesta ar fi ajuns Imnul naţional, de stat, întrucåt exprimarea spontană, tandră, însufleţitoare, dar şi vitejească, chiar războinică, erau ceea ce se cuvenea unui imn în vremea naşterii naţiunilor.

Chipul ţării nu e atåt cel real, ci acela al speranţei. Prezentul e aşezat, vag şi firesc, între „trecutu-ţi mare“ şi „mare viitor“. Vag, se explică de ce: pentru că statul romån era atunci în stare născåndă.

De fapt, România lui Eminescu a fost mereu proiecţie de Romånie, căci România clipei nu era România adevărată, adică aceea ce se cădea să fie. România de atunci nu era cåt de cåt închegată, nici întregită. Dragostea de ţară era de fapt dragostea pentru trecutul ei dureros, dar glorios şi dragostea pentru neamul romånesc. Eminescu iubeşte „acest popor bun, blånd, omenos, (...) popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri“. „Palatele de gheaţă“, adică imperiile vecine, marile puteri din jur, pe care generalul de Gaulle le va numi peste vreun secol „monştrii reci ai politicii mondiale“.
Cånd îi urseşte ţării „fală şi måndrie“, poetul se gåndeşte la ceea ce se cheamă astăzi, în vremea globalizării şi integrării (europene sau altfel), brand de ţară. În secolul al XIX-lea, brandul de ţară se numea fală.

Îi vede Eminescu pe romåni şi ţara lor fiinţe şi noţiuni perfecte? Nu, el iubeşte „acest popor“, dar „fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“. Iubim ţara,“aşa cum este, aşa cum a făcut-o Dumnezeu“, „o iubim sans phrase“. Neţărmurit, dar nu idolatru, nu părtinitor, ci lucid, şi „nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului“. Iar România este şi ţara lui „ca la noi la nimeni“. Şi Eminescu explica: „Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzånd orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi cånd lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice“. Haz de necaz, cum se zice în popor. Ţara Miticilor lui Caragiale. Căci romånul, cum constată tånărul gazetar de 20 de ani, se arată a fi şi inactiv, resemnat, imprevizibil. Adică aşa cum îi văzuse, cu cåteva secole în urmă, Dimitrie Cantemir pe moldoveni. Îi vede şi neîncrezători în ei înşişi, cum îi descriu contemporanii săi Ion Ghica în „scrisori“ şi Haşdeu în articole.
Drept care, „romånii trebuie să joace un rol eminamente activ“, „trebuie ca sufletul acestei naţiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fier“. De aici, un îndemn şi mai apăsat: „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional - spiritul propriu şi caracteristic al poporului, din adåncurile în care doarme - faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideea romånesc să fie mai mare decåt uman, genial ,frumos, în fine, fiţi Romåni, Romåni şi iar Romåni“.

Geniul naţional, idealul romånesc, iată, sintetic exprimat, brandul de ţară către care năzuieşte Eminescu. Dar la vremea sa, ca şi acum, mai mult un patrimoniu de latente.

Suntem „pe muchie de civilizaţii“ şi rostul nostru este de „strat de cultură la gurile Dunării; aceasta este singura misiune a statului romån“, se apropia Eminescu, mai precis, de viitor. Acest viitor prefigurat de Eminescu rămåne în privinţe esenţiale viitor de atins şi pentru cei de azi.

Corneliu Vlad

Sursa: Curentul

Sfaturi de folos de la Parintele Arsenie Boca: "Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă. Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă".

Cine nu iubeşte certarea sau sfatuirea, n-are minte.

Pe vârful limbii călăreşte satana. 

Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.

Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă.


Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.

Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.

Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.

Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.

Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie  curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.

Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.

Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.

Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.

Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.

Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.

Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.


Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Mitropolitul Serafim al Pireului: ”SUNT ANTISIONIST, DAR NU ANTISEMIT! ierarhii Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, nedespărţite şi neschimbate, nu abdică atunci când e vorba de teme ale credinţei, ci aleg să moară fie în exil, fie pe eşafod.”

”Ierarhii Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, nedespărţite şi neschimbate, nu abdică atunci când e vorba de teme ale    credinţei, ci aleg să moară fie în exil, fie pe eşafod.”

 Mitropolitul Pireului Serafim, prin noile sale declaraţii pe care le-a făcut după praznicul Botezului asupra chestiunii sioniste, subliniază că este antisionist, dar în nici un caz antisemit. Referindu-se la declaraţiile pe care le-a făcut la postul de televiziune MEGA a subliniat următoarele:        

Biserica nedespărţită şi neschimbată a lui Hristos nu este o religie, adică un fenomen psihologic, ci este revelaţia Creatorului veşnic al vieţii, participare şi împărtăşire din modul de viaţă treimic al Dumnezeului veşnic, Care în chip măreţ şi întru totul desăvârşit a creat universul din nimic şi îşi revarsă dragostea şi atotînţelepciunea asupra întregii creaţii, a cărei încununare este omul. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi golirea Sa de Sine întru smerenie prin asumarea firii, a voinţei şi a lucrării umane şi mai ales prin jertfa Sa pe Cruce şi prin biruinţa asupra stricăciunii şi a morţii întru Învierea Sa, au arătat dimensiunea iubirii dumnezeieşti şi adevărata vocaţie a persoanei umane. Prin urmare, menirea Bisericii nu este aceea de a deţine puterea, ci slujirea ei este asumarea lucrării lui Hristos, a singurului Mesia adevărat, „Care nu a venit, ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să dea sufletul Său ca preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Tocmai din acest motiv cuvântul slujitorilor Trupului Euharistic va trebui să fie cuvânt al adevărului, care nu tinde către dimensiunea politică, ci către adevăratul discernământ al evenimentelor, pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta”.

Doresc să cred că în acest duh se mişcă şi smeritul meu cuvânt, pentru că nu atacă persoanele – oricât de blamate ar fi ele –, care sunt create de Dumnezeu după chipul Său, chiar dacă acestea o recunosc sau nu, ci încearcă să vădească situaţiile contradictorii şi, după puţina mea ştiinţă, tragismul înşelării în care se află cei implicaţi.

În acest duh am vorbit şi la emisiunea „Societatea – ora MEGA” din 20.12.2010 a canalului de televiziune MEGA, răspunzând la întrebările jurnalistului. În cadrul acestei emisiuni nu am făcut decât să redau adevăratul cuvânt mărturisitor al miilor de semeni ai noştri evrei antisionişti care se luptă de decenii împotriva abaterii sioniste de la adevăratul iudaism. Ei demonstrează că teologia capilor sionişti, care năzuiesc să-şi realizeze visul de putere şi guvernare mondială, a stâlcit instituţia Vechiului Testament al Drepţilor şi Profeţilor, denaturând în luciferism şi satanism. Este o teologie a dualismului care aşteaptă un „Mesia al slavei”, pe omul apostaziei şi al fărădelegii, pe cel numit Antihrist, pe care îl vesteşte revelaţia divină.

Pentru acest pseudo-Mesia se proiectează reconstruirea Templului lui Solomon pe înălţimea unde se află astăzi moscheea lui Omar şi se face multă propagandă în privinţa necesităţii, chipurile, instaurării unei guvernări mondiale şi a unui conducător mondial, care presupune mai întâi desfiinţarea statelor naţionale şi asocierea economică printr-o monedă unică mondială. Pentru concretizarea acestei viziuni s-a abandonat adevărata Lege a lui Dumnezeu, Pentateuhul şi Profeţii, şi a fost înlocuită de pergamentele de sorginte luciferică ale Talmudului, Kabalei şi ale paraliteraturii rabinice. Dovezi în acest sens se găsesc în şocantele site-uri ale evreilor ortodocşi care nu acceptă această cădere tragică din duhul iudaismului autentic. Îi invit pe „binevoitorii” care au făcut o profesie din apologia acestei denaturări sioniste a iudaismului să facă efortul de a vizita site-urile:

http://www.israelversusjudaism.org/ şi http://jewsnotzionists.org/ index.htm,

şi probabil li se va face ruşine că acordă sprijin nelegiuit şi instigator monstrului sionist.

Se cade, deci, să luăm aminte în mod serios asupra faptului că site-urile respective, reprezentându-i pe miile de evrei ortodocşi care nu aderă la deviaţia sionistă, provin din Statele Unite şi prezintă pe temeiul documentelor realitatea tragică a colaborării capilor sionişti cu regimul odios şi criminal al dictatorului paranoic Adolf Hitler, care a exterminat milioane de semeni ai noştri, evrei, polonezi, greci, ţigani etc. într-una din cele mai cumplite crime din istoria umanităţii, pe care astăzi cu toţii o condamnăm cu mâhnire, iar eu personal mă plec înaintea memoriei tragicului Holocaust şi sărut rănile martirice ale victimelor nevinovate.

În acest sens, menţionăm cutremurătoarea carte Min Hametzar (Din adâncuri) editată la New-York în anul 1961, în limba ebraică, pe care o semnează Rabinul Slovaciei Michael Ber Weissmandl, decanul Fundaţiei Nitra Yeshiva, fundaţie a cărei activitate este închinată cercetării istorice a perioadei 1942-1945. Reiese că faimosul proces de la Nürenberg, dacă nu s-ar fi întemeiat strict pe dreptatea omenească, ar fi trebuit să judece şi să condamne nu doar pe făptaşii fizici ai odioaselor crime, adică pe nazişti, ci şi pe autorii lor morali, printre care se numără, spre exemplu, şi Papa Romei din epoca respectivă, responsabil pentru incredibila crimă de a fi asasinat 80.000 de sârbi cu binecuvântările odiosului cardinal criminal al Croaţiei, Aluisio Stepinaţ, recent „canonizat” de Vatican.

Prin urmare, nu accept acuzaţia de antisemitism pe care lobby-ul sionist mondial a reuşit în mod ingenios să mi-o atribuie răstălmăcind cuvintele mele. Eu nu am făcut decât să prezint adevărul faptelor reale pe care de zeci de ani compatrioţii lor, evreii ortodocşi, îl denunţă. Nutresc sentimente de profundă dragoste şi preţuire faţă de poporul israelitean, aşa cum sunt dator faţă de oricare popor al lumii în calitatea mea de membru al Bisericii nedespărţite a lui Hristos. Sunt antisionist, dar nu antisemit, ca unul care combate înţelegerea – înşelătoare şi neconfirmată – a lumii şi a vieţii prin perspectiva luciferismului tragic şi inacceptabil, care se propagă prin intermediul lojilor masonice din fiecare ţară, anexe ale sionismului internaţional, unde, în spatele elementelor cifrate ale divinităţii masonice, Marele Arhitect al Universului, se ascunde Lucifer, aşa cum reiese din bibliografia de circuit închis a lojilor. Acelaşi lucru rezultă şi din textul „Şapte cuvântări la gradul al 18-lea” al domnului Kostis Melissaropoulos, care de mai bine de 30 de ani este directorul publicaţiilor teosofico-masonice Ilissos şi Pythagoras. Acelaşi lucru l-am demonstrat şi eu în alte texte ale mele date publicităţii, precum şi în cererea rămasă fără răspuns adresată Ministrului competent al Economiei, domnului Gheorghios Papakonstantinou, prin care am solicitat dizolvarea, întru totul conformă legii, a lojilor masonice care funcţionează sub masca fundaţiilor filantropice, pentru motivul că în realitate sunt temple de cult şi de iniţiere în luciferism. Această cerere urmează să fie rejudecată de către Consiliul de Stat.

Dependenţa absolută a lojilor masonice de sionismul internaţional a fost dovedită cu documente incontestabile de jurnalistul Kostas Tsaroukas – un luptător fervent împotriva acestor fenomene – în cartea sa Η Μασονία στην Ελλάδα (Masoneria în Grecia) pe care o prefaţează rectorul Facultăţii de Jurnalism, Serafim Phyntanidis, şi în care se dovedeşte că toate lojile din lume sunt subordonate supralojii sioniste Benen Berith (Marele Stejar) cu sediul în Statele Unite şi care îşi are filiala elenă în zona Pieţii Syntagma.

Profesorul Gheorghe Buzatu despre istoricul Eminescu

15 ianuarie 2010, conferinta publica "Pentru Eminescu", organizata de Institutul de Sociologie al Academiei Române, Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală şi Fundaţia Pentru România

Eminescu nu a murit de sifilis. Profesorul Nae Georgescu despre autopsia lui Eminescu, arestarea si internarea fortata a gazetarului conservator. VIDEO

Sursa: Roncea.ro

Doamna Aspazia Otel Petrescu: Eminescu, fratele din inchisoare

Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie
 
De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia OTEL PETRESCU
VEGHEA si ZIUA