Basarabia-Bucovina.Info (Cristina Nichitus Roncea si Victor Roncea) – Premiul I pe 2012 oferit de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania. Vizita la Graz si emisiune la Radio Helsinki. FOTO / VIDEO

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România anunta Premiile anului 2012:

Premiile pentru PRESĂ SCRISĂ (pe hârtie şi on-line)
PRESĂ SCRISĂ ȘI ON LINE
TEMA: Reportajul, ancheta publicistică şi articolul de atitudine în slujba promovării/apărării identităţii culturale a comunităţilor româneşti, din afara fruntariilor României.

Premiul I – Cristina Nichitus Roncea și Victor Roncea, Basarabia-Bucovina.Info, Bucuresti,
Premiul al II-lea – Michaela Bocu, Făclia Cluj,
Premiul al III-lea – Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Spania, pentru suita de articole publicate în revista OBSERVATORUL din Toronto/ Canada, condusă de Dumitru Puiu Popescu
Toate premiile pot fi gasite la UZP.Org.Ro

Integral la Basarabia-Bucovina.Info

Preoti, profesori universitari, artisti si fosti detinuti politic, in apararea Muzeului Taranului Roman

 

Scrisoare Deschisa catre Romani

Evenimentele generate de proiecția la Muzeul Național al Țăranului Român a unui film cu tematică homosexuală, proiecție din cadrul programului „Luna istoriei LGBT”, și protestul care a anulat-o au stârnit o serie de reacții în mass-media românească și din partea oamenilor de cultură. Prin rândurile de mai jos, ne adresăm celor care simt nevoia păstrării unei minți limpezi în tăvălugul informațional contemporan.
Suntem conștienți că Muzeul Național al Țăranului Român nu este depozitarul unei lumi anacronice, fără relevanță pentru prezent și inutilă din perspectiva viitorului. Precum scria primul ctitor al acestei instituții, Al. Tzigara-Samurcaș, el este proiectat să prezinte „atât traiul zilnic, cât şi viaţa intelectuală şi religioasă a ţăranului”; în el trebuie „să se plămădească viitorul artei românești”. Având în vedere aceste rosturi care i s-au dat, este legitim să ne întrebăm: acest viitor se poate plămădi printr-o siluire a trecutului? Ne ajută să răspundem tot fondatorul Muzeului: „Respectul tradiţiei este incontestabil unul dintre elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea, în parte, acest rol în educaţia sentimentală.”
În 1908, Al. Tzigara-Samurcaș a ales ca moto al unui articol de-al său, intitulat „Suntem vrednici de un muzeu naţional?”, versul „În noi totul e spoială, totul e lustru fără bază” din poezia Epigonii, de Eminescu. Nu putem să nu observăm că reacțiile umorale de astăzi provin de la persoane aparținând aceleiași categorii, reflectând conflictul formelor care nu recunosc și nu își asumă niciun fond.
În fapt, evenimentele de la MȚR ar trebui să devină obiectul unei dezbateri culturale de amploare, care să nu fie influențată de acordări, pe sub masă, de fonduri și funcții pe criterii netransparente: dorim o cultură în continuarea tradiției istorice, care să răspundă coerent și în chip specific dezvoltărilor culturale de pe plan internațional? Sau o cultură care să facă tabula rasa de ceea ce a însemnat cultura vernaculară, de la cea tradițională si medievală, la cultura secolului al XIX-lea, cultura interbelică și cea din perioada comunistă, acuzate, pe rând, de obscurantism, de nesincronicitate cu cea europeană, de naționalism, respectiv de colaboraționism, ceea ce ar impune ca în România, în planul civilizației și în cel cultural, să pornim totul de la zero? De răspunsul oamenilor de cultură la această întrebare depinde nu doar starea culturii în viitor, ci și educația tinerei generații, care, fiind mai mult decât o opțiune personală, sunt un act de responsabilitate față de societatea românească din trecut, prezent și viitor, dar și față de civilizația europeană și universală.
Consideram că impunerea, în spațiul cultural, a acestui tip de totalitarism ideologic, prin găzduirea, în incinta Muzeului, a manifestărilor organizate de Asociația ACCEPT, cu acordul Directorului General al Muzeului, Domnul Virgil Ștefan Nițulescu, nu este un răspuns pertinent în cadrul dezbaterii culturale contemporane și va genera proteste similare celui care a avut loc la proiectarea filmului – fiind dreptul unor oameni liberi de a se opune acestui tip de constrângere ideologică. Responsabili pentru această situație sunt doar cei care folosesc dictatul în locul dezbaterii, iar reacția celor care încearcă să rezolve problema fără dialog nu este decât consecința acestui fapt.
Având în vedere istoria recentă a României, atitudinea ACCEPT și cea a Domnului Virgil Ștefan Nițulescu ne amintesc de ușa trântită de către Vâșinski la Palatul Regal în 1945. Acuzațiile nefondate pe care ei le lansează sunt similare celor de la instaurarea comunismului: cei care nu sunt de acord cu noi sunt a priori „legionari”, „fundamentaliști”, „naziști”, „naționaliști”, „huligani” etc. Este simptomatic faptul că, atunci când regimul comunist l-a redenumit, în anul 1953, Muzeul Lenin-Stalin, l-a definit, mai întâi, ca fiind „nazist”, aceeași etichetă care este acum aplicată celor care apără acest spațiu reprezentativ al spiritualității țăranului român și, implicit, al valorilor tradiționale ale neamului românesc.
Horia Bernea spunea despre țăranul român că „ştie, dar nu se poartă cu suficienţă”. Suficiența caracterizează cel mai bine atitudinea directorului de astăzi al muzeului, care nu a sesizat nepotrivirea flagrantă dintre prestația sa și statutul MȚR și nu a înțeles rostul acestui muzeu în peisajul cultural național, european și universal. Reacția domnului Virgil Ștefan Nițulescu, din 22 februarie a.c., care, în locul argumentelor, folosește etichetarea ca mijloc de anatemizare a celor care au protestat în acest caz de inadecvare spirituală, este una a suficienței. Domnia sa nu folosește argumente pentru că nu le are – a se vedea, pentru dezbatere, textele care au însoțit fondarea și refondarea Muzeului (accesibile pe pagina de internet a acestuia: http://www.muzeultaranuluiroman.ro). Acuza de „homofobie”  și apelul la forțele de ordine nu vor fi niciodată argumente valabile într-o dezbatere culturală și identitară, ci semnul unor tendințe autoritariste.
Actuala criză poate fi rezolvată prin dialog numai după ce Domnul Virgil Ștefan Nițulescu își va asuma eroarea prin care a declanșat un scandal public într-un spațiu al profundității și al serenității. Caracterul discreționar al actului său nu se poate ascunde în spatele acuzelor proferate de actualul Director, printre care sunt repetate cele de discriminare sau de deficit democratic. Nu numai că am citit despre rescrierea istoriei și „nouvorbă” în romanul orwellian 1984, dar am și trăit – majoritatea oamenilor de cultură care am depășit vârsta tinereții –, în propria noastră țară, presiunea ideologicului, rescrierea istoriei, alterarea codului cultural, acuza de „deviaționism” de la principiile „democrației populare” etc.
Al. Tzigara Samurcaș întreba, în 1908: „Suntem vrednici de un muzeu (de etnografie –n.n.) național?” Societatea din vremea sa a răspuns „da”, regimul comunist a răspuns „nu”, Horia Bernea și colaboratorii săi au răspuns din nou „da”, după 1990. La începutul secolului al XXI-lea, trebuie să răspundem din nou la întrebarea: „Suntem vrednici de un muzeu național?” Dacă răspundem „da”, atunci nu putem asista pasivi la deturnarea Muzeului Național al Țăranului Român de la rostul său specific în cultura română. Și aceasta nu din ură, cum suntem acuzați, ci din dragoste pentru țăranul român si Tradiție, pentru Al. Tzigara -Samurcaș, pentru Horia Bernea, pentru Irina Nicolau, dar și pentru toți cei ce apreciază valorile care dau viață Muzeului, indiferent de cum se consideră ei.
În sfârșit, însuși muzeul refondat de Horia Bernea și de colaboratorii săi este un răspuns în cadrul dezbaterii culturale de care am amintit: un muzeu fidel și față de tradiție, și față de exigențele contemporane, singurul muzeu din România care a obținut, în 1996, trofeul si premiul de Muzeu European al Anului, acordat de Forumul Muzeului European.
Mai suntem vrednici de el?

Semnează:
Acad. Maria Manoliu, profesor  universitar de limbi romanice, lingvist
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române
Prof. univ. dr. Radu Baltasiu, Directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române

Cristian Mandeal, dirijor
Prof. univ. dr. Pavel Chirilă
Dr. Costion Nicolescu, fost Director de imagine al Muzeului Țăranului Român
Marcel Petrișor, profesor, scriitor, fost deținut politic
Dionisie Stoenescu, medic, fost deținut politic
Demostene Andronescu, scriitor, fost deținut politic
Jacques V. Iamandi, fost deținut politic
Nicolae Mărgineanu, regizor
Prof. univ. dr. Costea Munteanu
Silvia Radu, sculptor
Prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, profesor emerit, fizician
Prof. univ. dr. Ion Gh. Roșca, rector
Prof. dr. conf. univ. Bogdan Alexandru Voiculescu
Prof. univ. dr. Eleonora Voiculescu
Dr. Emilia Corbu, cercetător ştiinţific, arheolog
Lect. univ. dr. Andreea Bandoiu
Prof. univ. Horea Paștina
Prof. univ. Adrian Pârvu
Prof. univ. dr. Irina Meghea
Asist. univ. drd. Mihai Coman
Dr. Marian C. Ghilea, cercetător
Virgil Vlăescu, doctor în bioetică
Lect. dr. Octavian Gordon, clasicist
Dr. Ovidiu Hurduzeu, scriitor
Liliana Ursu, scriitoare
Tatiana Petrache, traducător
Gheorghiţă Ciocioi, etnolog
Paul Nistor, istoric
Cornel Ciucanu, istoric
Florin Şinca, istoric

Marcel Lutic, etnograf
Laurențiu Dumitru, publicist
Elena Dulgheru, critic de film
Liliana Chiaburu, arhitect
Rafael Udriște, jurnalist
Doina Bâscă, jurnalist
Doina Mândru, critic de artă
Adriana Scripcariu, critic de artă
Ileana Pintilie, critic de artă
Raluca Băloiu, critic de artă
Prof. univ. dr. Constantin Flondor, pictor
Prof. univ. dr. Florin Ciubotaru, pictor
Andrei Rosetti, pictor
Bogdan Vladuță, pictor
Ion Grigorescu, pictor
Emilia Pop, pictor
Mihai Sârbulescu, pictor
Irina Papuc, pictor
Corina Maria Negreanu, pictor
Mircea Roman, sculptor
Călin Vasilescu, sculptor
Dragoș Neagoe, sculptor
Alexandru Papuc, sculptor
Dumitru Bondar, sculptor
Elena Scutaru, sculptor
Alexandra Dorobanțu, arhitect
Militza Sion, arhitect
Cristian Mihu, arhitect
Nina Teodor, sociolog
Victor Ceauşu, profesor de istorie
Prof. univ. dr. Teodor Laurian 
Prof. Univ. Dr. Valeriu Irimescu, membru corespondent al Academiei Române
Conf. univ. dr. Codrina Laura Ioniță
Lect. univ. dr. Puiu Ioniță
Georgeta Irimescu, profesor universitar
Prof. univ., pictor Marin Gherasim
Cosmina Dragomir, profesoară, artist plastic
Dr. ing. Erast Călinescu
Nicolae Mihail Stanca, inginer
Dr. Răzvan Constantinescu, șef de lucrări UMF Iași
Amalia Ritivoi, medic
Constantin Ritivoi, medic
Anca Iordăescu, pictor
Sorin Costina, medic
Marius Boca, medic
Roxana Cristian, medic
Sorin Maximeasa, medic
Cornelia Maximeasa, medic
Răzvan Vasiliu, medic
Otilia Vasiliu, medic
Dima Constantin, medic
Adrian Ilie, medic
Paul Teodor, inginer tehnic
Dinu Savopol, inginer
Silviu Nicolae Radu, inginer
Mihaela Nețoiu, profesoară
Olga Andreescu, profesoară
Alexandru Ciolan, editor, lingvist
Iulian Capsali, regizor, publicist
Irina Bazon, filolog, traducător
Dr. Cristina Cânepă, matematician
Dr. Ana Ursescu, matematician
Dan Tanasa, roman
Florian Palas, profesor, jurnalist
Victor Roncea, jurnalist
Andrei Brezianu, scriitor
Cristina Poponete, sociolog militar
Alexandru Agavriloae, arhitect
Nicolae Luca, scriitor, cineast
Daniel Focşa, istoric
Florina Petre, Romania

Cosmin Alexe Diaconu, Bergen-Norvegia
Laurian ŢOŢA, parinte
Notă: Portalul Ziaristi Online subscrie acestei scrisori. Lista ramane deschisa


La aceasta scrisoare poate fi adaugat si un punct de vedere duhovnicesc al pr. Răzvan Ionescu, scris pentru portalul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, DOXOLOGIA:

Muzeul Țăranului Român

Pe țăranul acesta mărturisit la Muzeul Țăranului Român în altitudinea lui duhovnicească, în pofida simplității și asprimii unei vieți de trudă, nu-l mai ating răutățile zilei: el își are locul lui în veșnicie, pentru că L-a trăit pe Hristos.
„Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase, sau surprinzătoare, sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totdată că aici avem ce povesti şi copiilor …”.
Pentru un suflet de român (pe care nu am pretenția că toată lumea îl înțelege, dar îl poate măcar respecta), Muzeul Țăranului Român reprezintă infinit mai mult decât expunerea savantă a unor exponate în relație cu niște oameni oarecare care trăiau la țară și care acum nu mai sunt printre noi, dar ne-au rămas obiectele lor. Acest muzeu, prin inteligența duhovnicească a unor titani din spațiul culturii precum Horia Bernea, a căpătat alura unei biserici, cu vocația de a dezvălui ceva din intimitatea de taină dintre Dumnezeu și om în trăirea strămoșilor noștri. Cel mai adesea, obiectele expuse arată o cultură a unor oameni în care Dumnezeu a însămânțat dorirea de sfințenie, și pe care, iată, prin moștenirea de la ei, ne-o transmit și nouă. Acest muzeu nu are nimic din neutralitatea științifică a unui insectar: aici obiectele sunt vii pentru că vii întru Domnul erau și cei care le-au confecționat, și cei care au știut să le descopere și să le pună în valoare pentru folosul nostru.
A mă simți acasă la Muzeul Țăranului Român înseamnă a trăi o anume intimitate proprie căminului în care am primit viață sau am dat la rândul meu. În plus, pentru românul satului nostru, ortodox, Dumnezeu este cineva care face parte din familie. Iar împreună cu El și sfinții, acești minunați la suflet reprezentați în icoanele despre care un copil din poporul nostru spunea căsunt „pozele de familie ale lui Dumnezeu”. De aceea acest muzeu, înfățișând casa țăranului, Îl încape acolo și pe Dumnezeu și pe sfinții lui.
În această comuniune și comunitate de suflet, de reculegere sufletească, de întîlnire între generații, de întâlnire cu rădăcinile mele, de întâlnire cu mine însumi întru ființa neamului meu, de întâlnire cu mine însumi întru Dumnezeu, în care mă simt mai aproape de părinți și doritor a împărtăși bucuria și copiilor mei, se dorește cu sprijinul unor puternici ai lumii acesteia, în spiritul depravării ieșită astăzi în lume ca să secere suflete după suflete, intruziunea a ceea ce se legitimează prin a nurespecta cele pe care propria noastră alcătuire trupească și firea însăși ne învață. Ni se propune să ignorămbanatomia umană, diferențierea sexuală, orientarea sexuală a omului în masculin și feminin. Țăranul român, dragi iubitori de dez-orientare sexuală, fără să-l idealizăm, precepea păcatul desfrânării cu atâta acuitate încât dacă cineva păcătuia se spunea că a spurcat satul! În casa lui ați găsit de cuviință să vă faceți vestirea?
Ușile lumii acesteia le pot forța puterea și duhul lumii, nu și ușile Împărăției lui Dumnezeu. Că este toată lumea de acord sau nu, Taina Împărăției lucrează încă din această lume, aici și acum. Orice răstignire în plus, chiar și a țăranului român pus să găzduiască între zidurile unui muzeu care îi e dedicat ceea ce nu a dorit și trăit, îl apropie de Înviere. Țăranul acesta a supraviețuit totalitarismului, și lecția lui o primim și noi cu recunoștință. Ieșiți din totalitarism, știm de acum să-i recunoaștem pecetea. Pe țăranul acesta mărturisit la Muzeul Țăranului Român în altitudinea lui duhovnicească, în pofida simplității și asprimii unei vieți de trudă, nu-l mai ating răutățile zilei: el își are locul lui în veșnicie, pentru că L-a trăit pe Hristos.

Cititi si: Protest reusit impotriva mafiei si propagandei homosexuale de la Muzeul Taranului Roman. FOTO / VIDEO UPDATE. Contine si filmarea homosexualilor, lesbienelor, transexualilor si trisexualilor (*)

8 martie – “Sarbatoarea” unui macel deturnata in mod fals de catre bolsevici in “ziua mamei”, un ritual pagan

Ziua de 8 martie este intemeiata in 1910, de Clara Zetchin (nascuta Asser), la Conferinta Femeilor Socialiste de la Copenhaga. Era o mutare importanta pe care o facea Internationala Socialista, prin crearea unei sarbatori pentru femeia-revolutionar. Comunistii, revoltati impotriva lui Dumnezeu si a randuielilor puse de Acesta in lume, voiau sa inroleze alaturi de ei si femeile. Intai de toate le-au oferit o zi a feminitatii pagane, o sarbatoare buna pentru dezlimitarea patimilor si slavirea femeii, adica a fapturii, negandu-l pe Creator. De la bun inceput, aceasta sarbatoare a fost anticrestina, antihristica, apostata, antisociala, pierzatoare de suflete. Prin propaganda insistenta privind dreptul la vot dar mai ales „drepturile” anticrestine, precum si prin adunari sfidatoare, prin ziare si carti, miscarea feminista s-a impus in constiinta cat mai multor oameni. In Vest, dupa al doilea Razboi Mondial, din feminism au izbucnit revolutia sexuala, lesbianismul, miscarile protestatare ale tinerilor hippy, cu consecinte dezastruoase privind pruncuciderea (legea dreptului la avort), homosexualitatea, concubinajul si distrugerea familiei. In Est, a lucrat bolsevismul satanist, prin organizatiile de femei si tineret care au impus randuieli noi, joia tineretului, regina balului, 8 Martie, deturnata in mod fals catre „ziua mamei”, implicandu-i astfel si pe copii, apoi discoteca si concursurile de miss au inlocuit traditiile morale si crestine ale romanilor. Privind inapoi cu amaraciune, observam ca vrajmasii nevazuti, dar si cei vazuti au facut cu noi exact ceea ce au vrut. S-au bizuit pe pacatele si patimile noastre, pe naivitatea si nestiinta noastra, pe slaba credinta si pe slabiciunile noastre si ne-au spalat creierele, dupa care le-au „remobilat” cu ideile, opiniile, obiceiurile si naravurile lor. Le-au fost suficiente doua generatii, cel mult trei, pentru ca sa ne preschimbe din crestini in pagani sadea.

Oare noi stim ce sarbatorim la 8 Martie? Pe langa originea comunista, pe langa paganismul ei, pe langa inchinarea la idolul frumusetii (mitul Afroditei face astazi ravagii prin aceea ca el reprezinta, in realitate, pe diavolul placerilor si desfranarilor fara frontiere, demon ce domina lumea), sarbatoarea de la 8 martie mai are un sens, ceva mai adanc si bine ascuns. Initiatoarea sarbatorii, Clara Zetchin i-a dedicat aceasta zi femeii revolutionar si a ales-o pe Estera din Vechiul Testament. Ba chiar este posibil ca, in anul 1910, sarbatoarea Purimului sa fi cazut chiar pe 8 martie. Cine doreste sa se lamureasca in detaliu, sa revada cartea Estera, din care va afla ca, in luna Adar, a douasprezecea a anului, ziua 13, din porunca regelui Artaxerxe, evreii au macelarit 75.000 de persi din elita, pe care ii considerau dusmani personali. A doua zi, au sarbatorit cu mare veselie aceasta ucidere. Ne punem intrebarea: „Cum se poate sarbatori o zi de macel? Nici un popor din lume nu serbeaza o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sarbatoare in special pentru copii (unde se canta, se joaca, iar Talmudul recomanda celor maturi chiar sa bea bauturi spirtoase pana nu mai deosebesc diferenta dintre expresiile “blestemat fie Aman” si “binecuvantat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru in care au murit poate mii de copii. Nu a fost o batalie (cum incearca unii sa explice), in care si evreii si persii sa se lupte cu armele in mana, ci anume un macel. [...] Internationala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: ca Purimul e sarbatoarea nimicirii dusmanilor, iar dusmanii Revolutiei bineinteles au fost nu numai capitalistii, ci si Biserica. In acest caz e lipsita oare de motivatie presupunerea ca in constiinta liderilor evrei ai Internationalei, miscarea revolutionara feminina se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obisnuinta cu sarbatoarea Purim?”

Cati dintre romani s-au gandit vreodata, dar mai ales in aceste vremuri de asa zisa libertate, ca celebreaza „crestineste”, in Postul Mare, cu jocuri, spirtoase, daruri, dezmat si culpabila bucurie, o sarbatoare straina, patata cu sange din belsug? Fac acest lucru fara sa constientizeze nici unul din sensurile sarbatorii respective. Sfantul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizeaza ca aceasta slavire a frumusetii feminine, cum ne amagim noi ca facem la 8 martie, este o grea cadere: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se masura in sine insusi, frumusetea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Caci frumusetea este un ghetar de pe care se aluneca sigur in adancul de foc” iar „concursurile moderne de Miss sunt […] in fapt, un comert abil disimulat cu prostituate” (Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi, vol. 1, Sophia, Buc., 2002, p. 227). Ca e frumusete revolutionara, adica supradesfranata, larg mediatizata si comercializata, ca e manipulare sentimentala, camuflata sub „ziua mamei” (mamele crestine nu s-au identificat niciodata cu feministele, nici sfintele mucenite, nici cuvioasele care impodobesc calendarul crestin), ca e profund pagana, ca e straina si antihristica, aceasta neghina amara si neagra, numita 8 Martie, face mult rau credintei noastre ortodoxe. Care sunt dusmanii comunistilor (deghizati in spirite postmoderne, in internationalisti democrati etc.), ai ateilor si apostatilor contemporani? Hristos si Biserica Lui. Noi, crestinii ortodocsi, am luat locul persilor de alta data. Si daca nu suntem macelariti cu sabiile, in mod sigur suntem ucisi sufleteste, lucru faptuit cu neegalata ravna in comunism si continuat in prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e si culmea vicleniei dusmanilor nostri: ne-au format reflexe conditionate, precum cainilor lui Pavlov, asa incat, cum se apropie 8 Martie, dam iama in magazine, florarii si restaurante, ni se dezlantuiesc patimile trupesti, facem foarte urat, precum paganii bestializati. Ne secatuim postul, curatirea sufleteasca, veselindu-ne de propria infrangere, de propria nimicire. 8 Martie e un ritual cumplit in care, jucand, ne calcam in picioare propriile suflete, slavim moartea pe care ne-o administreaza subtil vrajmasii nostri. Feminismul, ca vlastar otravit al masono-iluminism-comunismului, e un fel de magie a ielelor patrunsa in mintea femeilor crestine, naucind, prin contaminare, si mintea barbatilor crestini, asa de rau, incat toti, de-a valma, il uita pe Hristos, se dezbraca de viata vesnica si se arunca, robi, in bratele Satanei. Mosii nostri de acum un veac nu ar fi facut asa ceva nici daca ar fi fost amenintati cu moartea. Noi, insa, de bunavoie si cu placere beteaga, ridicam imne Satanei prin discoteci, taverne si birturi. Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi! Doamne, atinge-ne acum, ca sa ne mai ramana timp de revenire!

de Ioan Enache ( sursa: credinta-ortodoxa.ro) 

http://acvila30.ro/8-martie-sarbatoarea-unui-macel-deturnata-in-mod-fals-de-catre-bolsevici-in-ziua-mamei-un-ritual-pagan/

Scrisoare deschisa adresata Primarului Municipiului Targu-Mures, domnul Dorin Florea, de catre fostul lider al studentilor targ-mureseni, Doctorul Mihai Tarnoveanu. "Ati parasit postul de PRIMAR ROMAN din momentul in care ati inceput sa folositi expresia de ”Tinut Secuiesc” si sa reduceti toata problematica acestei ’regiuni’ la o chestiune strict mercantila".

 
Scrisoare deschisa adresata Primarului Municipiului Targu-Mures, domnul Dorin Florea

Domnule Primar,

Ma numesc Mihai Tarnoveanu. Va scriu in calitate de fost membru al Ligii Studentilor si al Asociatiei Studentilor Crestin Ortodocsi Targu-Mures, din perioada 1995-2000, reamintindu-va pe aceasta cale si faptul ca  am fost initiatorul si coordonatorul campaniei studentilor pentru sustinerea primei dumneavoastra candidaturi la Primaria Targu-Mures, in urma careia, cu sprijinul tuturor organizatiilor si partidelor romanesti ati devenit primul PRIMAR ROMAN ales al urbei muresene, dupa evenimentele din decembrie 1989.
Ati devenit atunci, cu sau fara voie, un simbol. Functia de PRIMAR ROMAN al acestei localitati nu este  in primul rand una administrativa, ci una menita sa asigure reprezentarea specificului national romanesc, atat de contestat si subminat de minoritatea maghiara in acest areal; veti spune ca ati fost ales atunci si de catre etnicii maghiari, veti spune ca, in calitate de primar, trebuie sa ii reprezentati pe toti cetatenii romani, indiferent de etnie, iar eu va voi raspunde ca trebuie sa reprezentati ESENTA notiunii de cetatean roman, si nu o idee abstracta strict administrativa. Acest lucru vi l-au spus si cei zece mii de romani in noaptea in care s-a aflat rezultatul alegerilor. S-a cantat atunci Desteapta-te Romane, Treceti batalioane romane Carpatii, Traiasca duhul lui Iancu. S-a strigat ca Targu-Muresul are PRIMAR ROMAN. In acea noapte de istorie nu s-au intonat, domnule primar Florea, nici cantece maghiare pentru succesul dumneavoastra in alegeri si n-au fluturat nici steaguri secuiesti.
In acest context, citind scrisoarea dumnevoastra adresata secuilor, am constatat, cu stupoare, ca ati parasit postul de PRIMAR ROMAN din momentul in care ati inceput sa folositi expresia de ”Tinut Secuiesc” si sa reduceti toata problematica acestei ’regiuni’ la o chestiune strict mercantila. Prin folosirea in repetate randuri a sintagmei mai sus-amintite (pe care  ma indoiesc ca ati gasit-o  in documentele oficiale ale statului roman), nu faceti altceva decat sa recunoasteti  ca “Tinutul Secuiesc“ este o entitate aparte, de sine statatoare; faptul ca va pronuntati mai apoi impotriva autonomiei lui, nici macar nu mai are importanta, din cauza faptului ca politica pasilor marunti a UDMR a dat deja roade: PRIMARUL ROMAN al celui mai important oras din zona mai sus pomenita a recunoscut ca Tinutul Secuiesc EXISTA; ba mai mult, edilul respectiv se pronunta impotriva autonomiei acestuia, folosind ca unice argumente considerente de ordin strict economice, ce pot fi demontate extrem de facil; ce va veti face, domnule primar Florea, daca UE va da maine o directiva prin care se pot acorda fonduri si unor regiuni ce pot fi transfrontaliere, sau unor regiuni sau “tinuturi” ce se pot “infrati” pe modelul oraselor cu alte regiuni din alte tari, fondurile respective putand fi si mai mari? Ce se intampla atunci cu “argumentele” economice? Ce veti mai spune daca maine agentiile de turism (sau de alt gen) vor spune ca pot trimite 10.000 de turisti straini in “Tinutul Secuiesc” a doua zi dupa ce acesta va deveni autonom?
Argumentele, domnule primar Florea, trebuie sa fie istorice, nationale, argumentele impotriva autonomiei unei regiuni din Romania sunt oasele albite de timp ale stramosilor care au murit pentru ca astazi sa puteti fi primar intr-un oras romanesc din Transilvania, pentru ca dumneavoastra sa nu fiti obligat sa invatati limba maghiara. Scrisoarea  prin care recunoasteti de fapt existenta teritoriala a “Tinutului Secuiesc” nu va deturna nici macar cu un milimetru gandirea comunitatii maghiare, dar, in schimb, se va putea cu succes anexa “steagului secuiesc”, care este falfait de UDMR prin toata Europa. Forta dumneavoastra nu poate sta in acceptarea ingaduitoare din partea maghiarilor ori a secuilor a functiei vremelnice pe care o ocupati. In TAINA  ISTORIEI NEAMULUI, alaturi de PRIMARUL ROMAN al orasului Targu-Mures este Rugaciunea unui Dac, rostita de pasii lui Eminescu care au sfintit Ardealul atunci cand l-au strabatut, sunt prefectii lui Avram Iancu, este scrasnetul mut al dintilor lui Horea si Crisan, cand se desavarseau pe roata pentru mantuirea Neamului Romanesc, sunt copiii de la Ip si Trasnea, in momentul in care plangand au trecut direct de la sanul mamei la imbratisarea lui Hristos, constientizand in acea clipa ca sangele lor face acest pamant mai puternic si mai romanesc.
Aceste argumente, domnule primar Dorin Florea, nu vor putea fi demontate niciodata, pentru ca sangele se spala greu, mult mai greu decat constiinta si considerentele economice.

Cu durere,
Dr. Mihai Tarnoveanu

Profesorul Radu Ciuceanu, Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania. Un discurs impresionat: O idee cat o viata. Ganduri ale temnitei

Profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic in temnitele bolsevice timp de 15 ani (1948-1963), membru al Miscarii Nationale de Rezistenta – postura din care a solicitat Patriarhiei Romane canonizarea “Sfantului Inchisorilor”, Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide si a staretului Gherasim Iscu, monah alaturi de care a fost arestat si inchis -, om politic, istoric si presedinte al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), a sustinut, ieri, in cadrul unei ceremonii speciale, discursul de receptie la conferirea calitatii de Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania (AOS). Profesorii Vasile Candea si Ioan Scurtu au sustinut laudatio pentru distinsul lor coleg, in prezenta mai multor membri ai Academiei Romane, a colegilor istorici, scriitori si oameni de stiinta. Portalul Ziaristi Online are onoarea sa va prezinte impresionantul discurs al Profesorului Radu Ciuceanu:


O idee cât o viaţă

Aş zice eu, fără să exagerez, că îmi este mai la îndemână să vorbesc, ba chiar să scriu, despre alţii decât despre mine însumi. Există chiar o explicaţie logică la această afirmaţie: când faci sau refaci biografia unui semen, dincolo de reperele generale – epocă, societate, operă, atunci când e cazul – partea reziduală, ca să zic aşa, dar care în fond este hotărâtoare şi definitorie în viaţa unui om, o prinzi sau o cuprinzi prin gesturi, fapte, atitudini, mărturisiri şi declaraţii. Ele sunt cele care prin amănuntul lor definesc, disting şi despart persoanele de personalităţi.
Când ai ponosul să-ţi declari, sau şi mai grav, să-ţi scrii, propria biografie, cârceii se instalează imediat şi în primul rând, îţi apare evidenţa deja selecţionată de memorie a copilăriei, a adolescenţei, cu alte cuvinte, a intrării în viaţă, cu părinţii care te-au odrăslit, cu dascălii care te-au învăţat, cu preoţii care te-au cuminecat, într-un registru de amintiri unde nimic nu mai poate fi nici adăugat, nici schimbat. Pe urmă, valurile existenţei te înhaţă şi memoria dă rateuri.
Când l-ai văzut pe Carol al II-lea în 1939 cu chiveră de grănicer la fereastra vagonului regal, cum ţi s-a părut?
Dar pe Mareşalul Antonescu, când v-a trecut în revistă pe elevii colegiului „Carol” din Craiova. În ce vară a fost?
Cum a fost ziua şi câte zeci de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Prefecturii sau pe acoperisurile caselor din jur?
Poate este important să-ţi mai aduci aminte cine era înaintea lui cu un pas, pe care Antonescu îl respecta. Dar de primul bombardament american din 4 aprilie îţi mai aduci aminte? Când se întunecase cerul de numărul păsărilor aducătoare de moarte?
Sau atunci când ţi-au ieşit lacrimile şuvoi în seara zilei de 23 august la auzul Proclamaţiei către ţară rostită de Mihai Rex?
Sau cum arătau aşa-zişii muncitori de la Malaxa, aduşi cu camioanele de la Bucureşti şi care au luat cu asalt prefectura în ziua de 5 martie 1945?
Sau cum l-am bombardat cu legume stricate pe Petru Groza  în mijlocul Craiovei pe 1 iunie 1946?
Şi cum am luat-o la fugă strecurându-mă printre poliţişti…
Şi firul continuă cu aderarea mea la MNRO, cu prima invitaţie de a participa în faţa Comitetului militar al organizaţiei, cu primul expozeu, cu primele concluzii apreciative ale generalului Carlaonţ.
Şi anii vor curge pe văile Carpaţilor meridionali, prin Gârdomanu, Rădochiasa, Godeanu, Muraru şi Ţarcu şi alte văi şi vârfuri golaşe de peste 2500  de metri ale Retezatului Mare sau Mic, adunându-se în acea noapte fatidică, când, întorcându-mă dintr-un raid pe muntele Cozia, am ajuns acasă şi am simţit ţeava pistolului băgată în burtă. Şi amintirile vin în cascadă: anchetă dură cu dezlipirea tălpilor bocancilor de munte sau miros de carne arsă, cu ancheta NKVD şi tot cortegiul de chinuri care a precedat un proces şi o condamnare lungă cât o culme de jepi către creasta Pelegii sau Bucura.
Şi pe urmă, în etape scurte sau lungi, pereghezele prin universităţi de faimă: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Târgşor Gherla, Aiud, Poarta Albă şi Dej, toate devorându-mi tinereţea, visurile şi speranţele, lăsând loc pentru o credinţă nestrămutată în Hristos şi o infinită înţelegere pentru oameni şi slăbiciunile lor.
M-am eliberat fără să capăt de milă nici măcar o zi şi am refuzat orice fel de compromis care să-mi scadă suferinţa şi crezul.
Am ieşit pe porţile iadului purtând o dublă înfrângere: prima, cea mai cumplită, o simţeam cu fiece pas ce-l făceam în închisoarea cea mare a României comuniste; a doua, în plan secund, eşecul costisitor în vieţi al MNRO-ului.
În anii ce au urmat până în Vinerea Mare din 1989, treptele s-au aşezat încetul cu încetul şi, cu ajutorul celor care mă înconjurau, mi-am adus aminte de cuvintele părintelui meu: „În istorie nu mori niciodată, dacă ai lăsat ceva pe propria ta cheltuială”, iar el pentru mine a fost primul exemplu.
El mi-a împrumutat faptele pe care destinul le-a forjat într-o idee-forţă: Să-ţi iubeşti ţara până în ultima clipă!
Angajarea mea în revoluţie a fost un act reflex: pornisem de mult timp pe drumul, care mi se părea acum drept şi sigur, al libertăţii şi demnităţii în ţara noastră.
Am realizat fără zăbavă, împreună cu alţi camarazi de luptă, un front recunoscut al foştilor deţinuţi politici. Din păcate, miasmele politicianismului nou-născut ne-au întors de pe drumul unei recunoaşteri şi recunoştinţe legitime.
Anii de tranzit de la un comunism intolerant la un capitalism travestit în democraţie şi toleranţă, mi-au dat măsura unui destin incert şi a unor personalităţi care întârziau să se afirme.
Cu tristeţe constat că în suprema instituţie a României, Parlamentul, uitarea şi indiferenţa s-au făcut pereche, cufundând trecutul într-o „confortabilă” filă a istoriei, iar impostura discursului politic, indiferent de unde se aude, afundă şi mai mult speranţele luptătorilor de atunci, într-o ţară care să merite memoria, puţin scrisă, a celor pieriţi din codrii Babadagului până în obcinile Bucovinei.
Astăzi, suferinţa de atunci a devenit o povară iar recunoaşterea ei un efort inutil.
Tot azi incompetenţa, incultura şi îmbogăţirea cât mai grabnică sunt cele dintâi viruţii ale perioadei postcomuniste şi temelia noii societăţii, şi ne apropiem de clipa când vom putea spune fără să roşim ca în timpul bolşevicilor versurile lui Sergiu Mandinescu închinate : Acolo pe văzduh călcai, la noroi te închinai.
În încheiere, mi-aş permite să rememorez câteva gânduri ale temniţei:
Viaţa nu o capeţi, ci o dobândeşti .
Cinsteşte-ţi duşmanul pentru că el te cunoaşte poate cel mai bine.
Numără banul numai la lumina zilei, noaptea, sclipeşte şi te fură.
Adevărul îl găseşti întotdeauna ascunsă în pivniţă şi dreptatea în pod.
Dacă vrei să citeşti în sufletul celui care îţi stă în faţă, priveşte-l în ochi. (pr. oriental)
Nu aştepta bătrâneţea pentru a ajunge înţelept.
Cel mai bun testament al tău sunt gândurile de bine pe care nu le-ai putut înfăptui.
 Şi, în fine, iertarea este cel mai copleşitor dar al Divinităţii şi paşaportul Raiului.

Sursa: Ziaristi Online
Foto: Mihai Sindile / AOS

Sfantul Ignatie Briancianinov despre „smerenia dracilor”

Dracii încuviinţează voia lui Dumnezeu, acceptă că aşa e...dar fac întotdeauna ceea ce vor ei. Asta e smerenia dracilor: acceptarea păcatului, dar care nu e urmată de pocăinţă, ci de o păcătuire şi mai mare.

„Smerenia propovăduită de cugetarea trupească [adică de un om care nu s-a înduhovnicit, care nu s-a umplut de harul lui Dumnezeu prin curăţirea sa de patimi], de făţărnicie, de sfinţenia deşartă [adică închipuită] este o smerenie drăcească”, pentru că e o smerenie inspirată nu de harul lui Dumnezeu, care nu locuieşte în noi, datorită păcatelor noastre, ci de mintea noastră pătimaşă şi de inima noastră care musteşte de fariseism, de duplicitate.

Adică vrem să părem oameni duhovniceşti în timp ce noi trăim o viaţă fariseică, păcătoasă, doar cu alură de sfinţenie.

“NICI UN EVREU ROMAN NU A FOST UCIS LA AUSCHWITZ” – Rabinul Alexandru Safran si Prof. Dr. Alfred Harlaoanu, fost sef al Comunitatii Evreiesti din Bucuresti, autorul Istoriei Universale a Poporului Evreu. INTERVIU

 

Reputatul istoric si lingvist prof. dr. Alfred Harlaoanu, radiografiaza, in exclusivitate pentru cititorii ziarului ZIUA, relatia speciala a poporului roman cu poporul evreu

NICI UN EVREU ROMAN NU A FOST UCIS LA AUSCHWITZ

Istoria Biblica din perspectiva romaneasca * Aportul Romaniei la intelegerea dintre Israel, OEP si tarile arabe * Omagiu lui Alf Lombard * Salvarea evreilor de catre romani si Transilvania romaneasca


Dintre toate fostele tari socialiste este de remarcat ca suntem singura tara care, in ciuda numarului mic de evrei, estimat la circa 10 – 15.000, beneficiem, datorita profesorului dr Alfred Harlaoanu, fost sef al Comunitatii Evreiesti din Bucuresti, de o remarcabila Istorie Universala a Poporului Evreu, de o carte de exceptie – Istoria Biblica, privita din perspectiva romaneasca – care evidentiaza relatiile speciale avute de-a lungul timpului de statul roman si romani, cu statul israelian si poporul evreu, si de o ampla lucrare stiintifica de studiere a limbii Vechiului Testament, care tine cont de particularitatile specifice limbilor ebraice si romane. Aceaste punti de legatura contribuie la amplificarea relatiilor dintre edificiul cultural roman si cel iudaic si releva interesul si conjunctia dintre rolul si misiunea acestor doua popoare mesianice in lucrarea lasata de Dumnezeu pe pamant.

Regele Ferdinand a stabilit relatiile dintre Bucuresti si Ierusalim

Dr Alfred Harlaoanu: Sunt nascut la Falticeni, am urmat acolo liceul, dupa care am absolvit Facultatea de Filologie din Bucuresti, iar in 1975 mi-am sustinut teza de doctorat in probleme de lingvistica contrastiva. Mi-am continuat activitatea in cadrul Academiei de Studii Economice, la catedra de limbi moderne, timp de vreo trei decenii. In aceasta perioada am elaborat o serie de lucrari universitare – manuale, cursuri, printre care si Dictionarul Economic si de Comert Exterior Poliglot, ca autor si coordonator al acestei ample lucrari. Dupa ’89, dintre lucrarile elaborate as mentiona Istoria Universala a Poporului Evreu, Istoria Biblica si Limba Ebraica – Curs intensiv si texte sacre bilingve. In legatura cu Istoria Biblica, aparuta mai recent, pot sa va spun ca ea reprezinta atat o istorie a Vechiului Testament, cat si istoria antica a poporului evreu, privita din perspectiva romaneasca.

ZIUA: Ce intelegeti prin “perspectiva romaneasca”?

Dr A. H.: Inteleg prin aceasta relatiile statornicite intre Romania si Israel, din 1920, cand, prin decretul semnat de Regele Ferdinand, se stabilesc relatii oficiale intre Bucuresti si Ierusalim. Pe baza documentelor cercetate, din arhiva Ministerului Afacerilor Externe, rezulta o activitate prodigioasa desfasurata de marele diplomat roman Nicolae Titulescu. Aflat in fruntea Ministerului, Titulescu s-a pronuntat, in perioada 1933 – 1936 pentru infiintarea unui camin national in Tara Sfanta, pentru poporul evreu, avand in vedere hitlerismul, care isi propunea exterminarea acestei etnii. Cu clarviziune lui, si cu patriotismul sau luminat, intrezarint catastrofa care se apropia pentru evrei in Europa, a solicitat in repetate randuri, prin discursurile rostite la Liga Natiunilor, respectarea mandatului incredintat Angliei, care trebuia de fapt sa creeze premisele unui stat iudeu in Tara Sfanta.

In ciuda Moscovei, Romania a facut legatura dintre Israel, OEP si tarile arabe

ZIUA: Ce rol a avut Romania, in trecutul apropiat, in consolidarea relatiilor arabo – israeliene?

Dr A. H.: Un moment important in acest capitol il reprezinta materialul semnat de ambasadorul Ion Datcu, reprezentantul nostru oficial la ONU, care a fost si vicepresedintele al Consiliului de Securitate (foto dreapta, cu presedintele SUA, Jimmy Carter). Dansul a aratat ca Romania a intretinut relatii la cel mai inalt nivel cu tarile arabe, in special cu Egiptul, precum si cu liderul OEP, Yasser Arafat. Relatiile speciale ale Romaniei cu Orientul Mijlociu au inceput inca din 1972, cand s-a organizat vizita premierului Golda Meir, apoi a lui Menaham Begen, apoi a lui Shimon Peres. Intre 1972 si 1985 a avut loc o intensa activitate diplomatica. Este interesant de constatat ca, pe masura ce cresteau presiunilor Moscovei si a celorlalte tari socialiste asupra Romaniei, privind raporturile speciale pe care le-am avut atat cu lumea araba cat si cu Israelul (dupa cum se stie tarile din Pactul de la Varsovia au rupt relatiile cu Israelul), acestea se amplificau. Totodata, este prezentata, pentru prima oara, contributia evreilor originari din Romania la edificarea statului Israel, cu date si cifre din arhivele israeliene.

Cartea mai cuprinde intervalul de circa 1800 de ani a istoriei poporului evreu, incepand cu epoca Patriarhilor pana la rascoala Hasmoneilor. O perioada foarte importanta, in care se afla epoca regalitatii, epoca marilor regi, David, Solomon, intemeierea si ridicarea Templului din Ierusalim, si multe altele. Un intreg capitol este consacrat profetilor. Lucrarea este utila atat specialistilor cat si celor interesati in istoria biblica, a Vechiului Testament, cat si istoriei poporului evreu si al relatiilor dintre Romania si Israel, de la inceputuri pana in anul 1995.

Nici un evreu din Romania nu a fost ucis la Auschwitz

ZIUA: Cum au actionat romanii pentru salvarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial?
Dr A. H.: In ultima perioada de timp, am fost vizitati de catre Eminenta Sa, dr Alexandru Safran, marele Rabin al Genevei, care in perioada cea mai dificila, 1940 – 1947, a fost Rabinul comunitatii evreiesti din Romania si senator de drept in perioada interbelica. La invitatia Parlamentului Romaniei, in plenul Senatului, Excelenta Sa a rostit un magistral discurs, in care se mentioneaza amanuntit situatia evreilor in Romania, intre 1940 si 1944, discurs publicat aici integral. Trebuie subliniat ca Rabinul Safran, care este cea mai inalta autoritate morala si stiintifica, pe umerii caruia a apasat intreaga raspundere a conducerii comunitatii evreiesti in aceea perioada, ajunge la concluzia urmatoare: “Din acest punct de vedere, al deportarii evreilor in Polonia, Romania se situeaza in randul acelor putine tari europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu si-au trimis copii de obarsie evreiasca sa piara in gazul si in focul de la Auschwitz.” Deci Romania se afla alaturi de tari ca Danemarca si Finlanda, care nu si-au trimis spre exterminare nici un evreu. Deci, nici un evreu din Romania nu a fost gasit la Auschwitz. Aceasta este concluzia la care ajunge Rabinul Safran.

Din ghearele horthiste au fost salvati 20.000 de evrei

ZIUA: Aveti exemple concrete?
Dr A. H.: Da. Domnia sa, dr Safran, aduce numeroase exemple in care intelectuali romani si oameni simpli au incercat sa salveze populatia evreiasca din Romania. Si cred ca aici trebuie in primul rand mentionata activitatea profesorului dr Raoul Sorban, care a reusit, in perioada 1940-44 sa salveze din ghiarele horthiste circa 16.000 – 20.000 de evrei, pentru care a si fost desemnat in Israel Drept intre Popoare. Din aceasta rezulta ca omul, cu pretul vietii sale, a salvat atatea vieti omenesti. A fost o actiune cu totul iesita din comun, unica in Europa, prin care toti cei salvati din Ardealul ocupat au fost imbarcati la Constanta si expediati in Tara Sfanta, sau au ramas in tara.

Integral la Roncea.ro