Opriţi satanizarea copiilor!

Vorbim foarte mult despre discriminarea homosexualilor şi ateilor, dar despre discriminarea creştinilor nu amintim mai nimic. În dezbaterile publice, ori în materialele apărute în presă, creştinilor li se aminteşte tot mai des faptul că pot crede orice în sinea lor sau în casa lor, sunt liberi să-şi practice religia, însă nu pot acţiona în public conform credinţei lor. Această limitare a libertăţii religioase conduce, pe plan global, la ameninţări şi arestări ale creştinilor care-şi spun părerea, ori la concedierea creştinilor care doresc să acţioneze conform propriilor principii. Supuşi acestor presiuni, creştinii au în faţă două alternative: fie îşi abandonează propria credinţă, acţionând împotriva conştiinţei lor, fie opun rezistenţă, riscând pierderea mijloacelor de trai.

Foto: familiaortodoxa.ro

 

Desfăşurate sub masca toleranţei şi diversităţii, activităţile propagandistice ale homosexualilor au depăşit cadrul Colegiului „George Coşbuc” din capitală – acolo unde elevii organizează an de an marşuri gay, cu ştiinţa şi acordul profesorilor şi directorilor. Devenite adevărate pepiniere pentru activiştii dornici să racoleze adepţi din rândul celor mai inocente făpturi, şcolile din România găzduiesc din ce în ce mai multe programe de propaganda homosexuală, prin care se urmăreşte, în fapt, îndoctrinarea şi pervertirea copiilor noştri.
Astfel, în perioada 21 – 22 noiembrie 2013, Asociaţia Accept organizează, la Bucureşti, cel de-al treilea seminar cu privire la „Abordarea situaţiilor de intimidare a elevilor LGBT”. Seminarul se adresează profesorilor de liceu şi consilierilor şcolari, propunându-şi:
1.  să sprijine profesorii şi consilierii şcolari în prevenirea situaţiilor de intimidare şi hărţuire a elevilor, prin oferirea de informaţii şi prezentarea de instrumente (activităţi, exerciţii) care pot fi folosite în acest sens;
2.  să abordeze aspectele specifice hărţuirii şi intimidării elevilor cu risc a fi victimizaţi pentru că sunt presupuşi a fi LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender)
3.  să faciliteze schimbul de experienţă pe această temă între cadre didactice preocupate de prevenirea intimidării şi hărţuirii elevilor, în general.
Cursul cuprinde şi definirea unor termeni LGBT (orientare/ comportament/ identitate sexuală, transgeneritate etc.), oferirea de informaţii despre comunitatea gay din România şi o sesiune de tipul Biblioteca Vie, în care participanţii pot afla mai multe prin discuţii cu voluntari ACCEPT care se identifică a fi lesbiene, gay, bisexuali, transgender sau queer.
De pe pagina asociaţiei „Accept” mai aflăm că „seminarul este gratuit pentru 15 persoane, selectate pe baza informaţiilor furnizate de candidaţi în formularul de înscriere (criterii: ocupaţie-profesor sau consilier şcolar, motivaţia prezentată, posibilitatea de a pune în practică instrumentele prezentate, ordinea primirii formularelor de înscriere).” Seminarul este organizat în cadrul proiectului “Educaţie pentru Diversitate”, realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Proiectul se desfăşoară pe o perioadă de 6 luni, adică de la 1 iulie 2013 până la 31 decembrie 2013, beneficiind de o finanţare în valoare de 45.000 de lei.
Primele două seminare pe această temă au avut loc, la Sinaia, în intervalele 20 – 22 septembrie şi 25 – 27 octombrie 2013, cadrele didactice participante la stagiul de formare urmând a disemina în şcoli informaţiile dobândite.
„Concluziile au fost încurajatoare. Mulţi dintre cei 18 profesori sunt pregătiţi să înceapă sau să continue activităţi cu elevii care să urmărească prevenirea şi sancţionarea situaţiilor de intimidare/hărţuire. Am plecat de la seminar cu multe planuri de activitate pentru viitorul imediat”,spune Irina Niţă, într-un comentariu postat pe contul de facebook al asociaţiei „Accept”.
Proiectul asociaţiei „Accept” nu este singular, pe linia îndoctrinării copiilor în spirit ateisto-satanist. Acestuia i se adaugă Campania împotriva îndoctrinării religioase în şcoli, susţinută de Asociaţia Secularist-Umanistă din România (ASUR), campanie ce-şi propune„informarea părinţilor şi elevilor asupra statutului orelor de religie”, prin intermediul grupurilor de voluntari care împart materiale informative în şcolile din Timişoara, Brăila, Botoşani şi Bucureşti, după cum informează ASUR într-un comunicat remis recent HotNews.ro. De asemenea, Csaba Asztalos, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a precizat pentru HotNews.ro că “dacă s-ar recunoaşte (cum ar fi legal) faptul că religia poate fi doar facultativă, atunci profesorii de religie nu ar putea fi angajaţi permanent în şcoli, ci doar prin contracte temporare, pe an şcolar”. Potrivit acestuia, “înscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie – adică de către stat – încalcă dreptul la libertatea conştiinţei, dreptul părinţilor sau al tutorelui legal de a asigura potrivit propriilor convingeri educaţia copilului”.

Discriminarea creştinilor de către homosexuali

Vorbim foarte mult despre discriminarea homosexualilor şi ateilor, dar despre discriminarea creştinilor nu amintim mai nimic. În dezbaterile publice, ori în materialele apărute în presă, creştinilor li se aminteşte tot mai des faptul că pot crede orice în sinea lor sau în casa lor, sunt liberi să-şi practice religia, însă nu pot acţiona în public conform credinţei lor. Această limitare a libertăţii religioase conduce, pe plan global, la ameninţări şi arestări ale creştinilor care-şi spun părerea, ori la concedierea creştinilor care doresc să acţioneze conform propriilor principii. Supuşi acestor presiuni, creştinii au în faţă două alternative: fie îşi abandonează propria credinţă, acţionând împotriva conştiinţei lor, fie opun rezistenţă, riscând pierderea mijloacelor de trai.
Din nefericire, toate aceste forme de discriminare se îndreaptă azi, mai mult ca oricând, împotriva copiilor noştri. Societatea nu mai ţine cont de valorile naţionale şi religioase, inducând elevilor ideea că homosexualitatea, precum şi celelalte perversiuni sexuale, reprezintă variante normale ale sexualităţii şi că orice elev poate fi un homosexual încă nedescoperit. Iar noi, părinţi şi pedagogi, ne conformăm acestor directive aberante, fără a înţelege faptul că încercând să-i „apărăm” pe copiii noştri de fantomaticele reacţii „homofobe” ale colegilor, nu facem decât să-i îndemnăm să adopte un comportament nefiresc şi deviant, garantându-le chiar protecţia, înţelegerea şi susţinerea noastră! Deşi în sinea noastră nu suntem defel de acord cu sodomia, punem umărul pentru intrarea ei în legalitate!
Să nu uităm faptul că în Ortodoxie există convingerea potrivit căreia societatea trebuie să ţină seama nu numai de interesele şi dorinţele umane, ci şi de adevărul divin, de legea morală veşnică dată de Dumnezeu, lege care acţionează în lume indiferent dacă voinţa anumitor oameni este de acord sau nu cu aceasta. De aceea, drepturile omului nu pot fi un motiv pentru constrângerea creştinilor de a încălca poruncile lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă văzând un mare pericol în sprijinul legislativ şi public oferit diferitelor vicii: homosexualitate, pornografie, avort, pedofilie, fertilizare in vitro, eutanasie etc. De asemenea, exercitarea drepturilor omului nu trebuie folosită pentru justificarea niciunui abuz faţă de simbolurile religioase sfinte, valorile culturale şi identitatea unei naţiuni.
Mai mult decât atât, responsabilitatea noastră, a tuturor, faţă de copii este enormă, căci „cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare. (Marcu 9,42) Rolul şcolii este acela de a forma personalitatea copilului în concordanţă cu planul Creatorului, luând în considerare tradiţiile culturale ale societăţii, şi nu de a deschide copiilor drumul către desfrâu, pornografie, violenţă sau infracţionalitate, sădind în sufletele lor curate nu seminţele credinţei, cuminţeniei, curăţiei, ci pe cele ale coruperii şi ale patimilor grele.
«Un tată, scrie în Sfânta Evanghelie, şi-a adus copilul, care era demonizat, la Domnul, deoarece apostolii nu reuşiseră să îl ajute. Însă de ce nu reuşiseră? Aceasta reiese din dialogul dintre tatăl îndurerat şi Hristos. "Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?", a întrebat Domnul. "Din pruncie", a răspuns tatăl. (Marcu 9,21). Iată deci, de ce diavolul avea o aşa de mare putere asupra copilului: deoarece nu fusese alungat mai devreme. La fel se întâmplă şi atunci când se instalează în sufletul copilului vostru demonul slavei deşarte, al trândăviei, al iubirii de plăceri trupeşti ş.a. Dacă el nu este alungat atâta vreme cât copilul este încă mic, mai târziu dobândeşte o asemenea putere, încât îi este foarte greu cuiva să îl înfrunte. Cândva, după trecerea timpului, eliminarea sa devine chiar imposibilă şi nu se mai poate deja spera decât într-o minune a iubirii lui Dumnezeu.»(Mamă, ai grijă! Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, Irineu - Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk).

Autor: Irina Nastasiu 
Sursa: Doxologia

Biografia Părintelui Daniil Sandu Tudor

de dr. Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2013 s-au împlinit 51 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.

Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.

În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.

„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”

În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.

Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.

La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.

Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt, două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri.

În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist. „Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia „Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.

În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul „Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938, la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi articole în care accentuază nevoile şi problemele de tip muncitoresc.

Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante atât în „Floarea de foc”, cât şi în „Credinţa”.

În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea. Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul. Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeusă mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Întors în Bucureşti, Sandu Tudor adandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii grav avariată în urma războiului.

Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia Sa Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton,( Muntele Athos). De fapt, Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa. După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.

Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea care poarta numele de „Rugul Aprins”.

În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali.

În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.

Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, ultreniei şi, nu în ultimul rând, pe tălmăcirea psalmilor.

Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.

Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat, catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate. Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vărful muntelui, înconjurat de câţiva călăgări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară, pagini pline de miez pentru teologia creştină.

Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, „Imnul Acatist la Rugul Aprins” oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia „Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune”.

Părintele Daniil a fost caracterizat astfel de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al progoanei comuniste: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

Dar lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică» duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins”.

După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele veşnice.

Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice, mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi Daniil Sandu Tudor.”

+17 noiembrie-naşterea în ceruri a Părintelui Daniil Sandu Tudor. În iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

     Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Dr. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA

+12 noiembrie. Sinaxarul Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu şi Vasile din Mocod, precum şi a altor nouăsprezece persoane, care fiind supuse bătăilor s-au săvârşit pentru apărarea credinţei strămoşeşti

Sinaxarul Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu şi Vasile din Mocod, precum şi a altor nouăsprezece persoane, care fiind supuse bătăilor s-au săvârşit
Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! - şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceiaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el.

Mincinosul Alexandru Florian, în slujba lui Ponta. Cine protesteaza impotriva proiectului minier de la Rosia Montana este antisemit si legionar (povestea asta e pentru Occident, dupa modelul Petre Roman cu Piata Universitatii). Institutul „Elie Wiesel“: Sunt manifestări legionare la protestele anti-Roşia Montană

Reprezentanţii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (INSHR-EW) semnalează apariţia unor „manifestări cu caracter legionar“ la protestele faţă de proiectul minier de la Roşia Montană şi fac un apel către autorităţile statului să intervină.

Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (INSHR-EW), a declarat, luni, la Cluj-Napoca, la un seminar de pregătire a formatorilor de profesori în domeniul istoriei Holocaustului, că toată lumea trebuie să ştie că mişcarea legionară a fost fascismul românesc în perioada interbelică, relatează Mediafax. Directorul a spus că protestele faţă de proiectul minier de la Roşia Montană au reprezentat o oportunitate ca să iasă în stradă asociaţii şi fundaţii care au în obiectul de activitate, în mod asumat public, reactualizarea valorilor mişcării legionare. „Manifestările în stradă împotriva exploatării miniere de la Roşia Montană au reprezentat o oportunitate la Bucureşti, dar şi la Braşov, la acest sfârşit de săptămână, ca să iasă în stradă asociaţii, fundaţii care au în obiectul de activitate, în mod clar afirmat public, reactualizarea valorilor mişcării legionare. Mişcarea legionară, trebuie să ştie toată lumea, a fost fascismul românesc în perioada interbelică“, spune Alexandru Florian. El spune că printre protestatarii de aseară se regăsesc persoane care promovează mişcarea legionară. „Duminică seară, la Bucureşti, mişcarea legionară a avut un banner şi a manifestat în Piaţa Universităţii, iar la Braşov au fost mesaje cu caracter antisemit legate de Roşia Montană, că evreii americani ar fi interesaţi să exploateze aurul. Sunt diverse situaţii când extremismul interbelic apare cu haine noi, cu mesaje, uneori, vechi, cu aceleaşi sloganuri, încercând să apere o aşa-zisă cauză nobilă. Cerem autorităţilor statului să intervină pentru ca astfel de manifestări legionare să nu mai aibă loc“, a mai afirmat Florian. Alexandru Florian a participat, luni, la Cluj-Napoca, la seminarul „Educaţia pentru viitor prin înţelegerea trecutului. Pregătirea formatorilor de profesori în domeniul istoriei Holocaustului“, la care 33 de profesori de istorie din judeţul Cluj sunt formaţi pentru a aborda didactic acest eveniment istoric. Capitala s-a transformat, duminică, în scena protestelor, aşa cum se întâmplă de săptămâni bune. Pe lângă manifestaţia celor care cer reintroducerea monarhiei în România, bucureştenii care contestă proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană organizează un nou protest.

Mădălina Mihalache

Citeste mai mult: adev.ro/mw3nsu

Autor: Mădălina Manolache
Citeste mai mult: adev.ro/mw3nsu

Vezi şi: DOCUMENTE. Cum a dezinformat Alexandru Florian, trombonul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel", consilierii locali din Targu Ocna in privinta sfantului inchisorilor, Valeriu Gafencu.

“Cine a fost Valeriu Gafencu? În 1939 i se deschide primul dosar penal pentru propagandă legionară în judeţul Bălţi din Republica Moldova, acolo unde trăia era România Mare pe vremea aceea. Am aici, dacă vreţi eu  pot să vă dau să răsfoiţi, documente de la CNSAS, care probează, cu argumente, nu cu vorbe, cu generalităţi,  „personalitatea publică” (ghilimelele îi aparţin lui Alexandru Florian - n.n.)a lui Valeriu Gafencu. A fost membru al Mişcării Legionare, mişcarea fascistă din România, şi a fost un membru activ al Mişcării Legionare. În 1939 i se face proces, avea 17 ani, fiind minor nu se încheie acest proces, ca să spun pe scurt”. (am redat cuvânt cu cuvânt un fragment din interventia lui Alexandru Florian în cadrul şedinţei publice a Consiliului Local Târgu Ocna din 30.05.2013).

Iată ce spun documentele CNSAS, invocate de reprezentantul Institutului "Elie Wiesel". Vă prezentăm extrase din Dosarul de anchetă nr. 23630. vol. 1 privind pe Valeriu Gafencu

Adresa nr. 970 din 5 mai 1939 - Tribunalul Militar Corp 4 Armată Procurorul Militar către Liceul “Ion Creangă” Bălţi – elevul Valeriu Gafencu, bănuit pentru activitate subversivă, "chestiunea a fost clasată, din lipsă de dovezi de culpabilitate” (vezi documentul de mai jos).

Parchetul Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată - „nu se constată că elevul Valeriu Gafencu ar fi activat în mişcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”. “Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal şi nici infracţiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată” - cu rezoluţia "se clasează", semnată de Comandantul Corpului 4 Armată (vezi documentul de mai jos).

- extras din Dosar 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU ş.a. (referitor la poveştile cu pistoalele lui Valeriu Gafencu, îndrugate de Alexandru Florian în şedinţa amintită - n.n.).

Curtea Marţială a C IV T - Parchetul Militar. “În drept, deşi numiţii au activat în mişcarea legionară, din cercetările noastre nu s–a putut stabili că armele găsite în acel pod ar fi fost depozitate acolo de dânşii sau cu ştiinţa lor. Concluziuni: Suntem de părere că este cazul a se clasa dosarul privitor pe Valeriu Gafencu, Dumitru Octavian şi Simionescu Neculai, din lipsă de indicii penale suficiente împotriva lor. Iaşi, 2 august 1941” - cu rezoluţia "se clasează" (vezi documentul de mai jos).

  - material apărut cu sprijinul Asociaţiei Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu (Florin Palas)

IPS Mitropolit Teofan, prezent la hramul Mănăstirii Petru Vodă: "Părintele Justin Pârvu, ctitorul acestei mănăstiri, a întruchipat în viața sa această purtare de crin și această purtare de sabie a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil"

Şi în acest an, cu prilejul sărbătoririi hramului, Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț a devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi din întreaga ţară, veniți să-i cinstească pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, dar și să se închine și să se roage la mormântul Părintelui Justin Pârvu, ctitorul așezării monahale, trecut la Domnul în data de 16 iunie 2013. Urmând tradiţiei ultimilor ani, Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în sobor numeros de preoți și diaconi.

Vineri, 8 noiembrie 2013, în ziua când Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, denumiţi în popor şi „Voievozi“, Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ şi-a serbat hramul. Sutele de credincioși prezenţi la sărbătoarea aşezării monahale, veniți din toată țara, au participat cu evlavie la Sfânta Liturghie oficiată în altarul de vară al mănăstirii de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, și s-au închinat și rugat la mormântul Părintelui Justin Pârvu, ctitorul așezării monahale, trecut la Domnul în vara acestui an. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de corul „Macarie Ieromonahul” din Suceava, iar părinţii din Mănăstirea Petru Vodă şi maicile şi surorile de la Mănăstirea Paltin s-au îngrijit de buna desfăşurare a agapei pentru toţi închinătorii prezenţi la hramul mănăstirii nemțene.

 

Chemarea Cerului și chemarea pământului

În cuvântul de învăţătură rostit în cadrul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinţitul Teofan a vorbit despre căile prin care omul se poate apropia mai mult de Dumnezeu: „Viața omului este o alegere continuă între chemarea Cerului și zgomotul pământului. Mântuitorul Hristos, în Evanghelia rostită, definește această strădanie a omului de a asculta chemarea Cerului, spunându-le Apostolilor Săi că «Cei care vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă» și arătând că oamenii sunt asemeni îngerilor, cu puțin mai mici față de ei. Aici se referă la cei care ascultă glasul Domnului, care ascultă glasul Bisericii, arătat prin Sfinții Apostoli, prin Sfinții Mucenici, prin cuvioșii din sihăstrii și prin toți cei care au arătat de-a lungul timpului calea care duce la Domnul. Pe de cealalată parte, cuvântul Mântuitorului, adresat tot Apostolilor, «Cei ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă”, îi definește pe cei care se apleacă spre chemarea pământului, uitând că «orice neascultare și orice călcare de poruncă își primește dreapta răsplătire», după cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel. Așadar, omul este, în general, rupt în două: pe o parte, există glasul Bisericii și glasul conștiinței, care îl cheamă spre Împărația Cerurilor, iar pe de altă partea există vocea trupului și vocea păcatelor lumii, care încearcă să-l rupă pe om de Dumnezeu și să-l ducă spre zone cuprinse de puterea întunericului, șoptindu-i să-L lase pe Dumnezeu și să devină dumnezeu fără de Dumnezeu. Cum poate omul să răzbată prin această luptă? În primul rând prin cunoașterea credinței celei adevărate, în al doilea rând prin trăirea credinței celei adevărate în viața de zi cu zi, iar în al treilea rând prin mărturisirea credinței celei adevărate. Acesta este întreitul veșmânt, pe care, dacă omul îl îmbracă și încearcă să-l poarte tot timpul, în ciuda căderilor sale, găsește drumul către Dumnezeu. Condiția este ca mărturisirea, cunoașterea și trăirea credinței să se împlinească în duh de smerenie, în duh de nejudecată, în duh de nevinovăție, în duh de neviclenie și în duh de iertare”.

Spre finalul predicii rostite, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei a subliniat că Sfinții Arhangheli prăznuiți i-au fost modele de luptă duhovnicească Părintelui-ctitor Justin Pârvu: „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, îngerii Împărăției Cerurilor, unul cu sabia, altul cu crinul, arată calea omului care îndepărtează obstacolele puse de ispitele care vin de la lume, de la trup și de la demoni, mergând ferm spre Împărăția Cerurilor. Arhanghelul Gavriil, cu floarea de crin, arată destinația omului spre nevinovăție, spre frumusețe sufletească, spre sensibilitate lăuntrică, spre candoare duhovnicească, iar sabia Arhanghelului Gavriil arată fermitatea omului în credință, dar și puterea lui în asceză și în răbdarea ispitelor de tot felul. Părintele Justin Pârvu, ctitorul acestei mănăstiri, a întruchipat în viața sa această purtare de crin și această purtare de sabie a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, oferind multora, de aproape sau mai de departe, duhul bunătății, duhul rugăciunii, duhul frumuseții sufletești, iar în același timp, îndepărtând cu sabia cuvântului și cu sabia tăriei lui sufletești, pe vrăjmașii Bisericii, ai neamului și ai familiei”.

La finalul Sfintei Liturghii, protos. Hariton Negrea, actualul stareț al Mănăstirii Petru Vodă, a ținut un scurt cuvânt: „Mulțumesc Mitropolitului Moldovei și Bucovinei pentru împreuna rugăciune și slujire, și tuturor credincioșilor care își păstrează evlavia către Mănăstirea Petru Vodă, ținând vie amintirea Părintelui stareț Justin arhimandritul, cel care a ctitorit această așezare monahală și care i-a învățat rânduiala călugărească pe majoritatea viețuitorilor de aici”. După acest moment, ca semn de prețuire din partea obștii, părintele stareț a dăruit Înaltpreasfințitului Teofan o icoană cu Maica Domnului și cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

Înainte de a părăsi Mănăstirea Petru Vodă, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei s-a recules timp de câteva minute la mormântul Părintelui Justin.

Vizită și la Mănăstirea Paltin - Petru Vodă

Tot joi, în drumul de întoarcere de la hramul Mănăstirii Petru Vodă,  IPS Teofan a poposit şi la cealaltă ctitorie a părintelui Justin Pârvu, Mănăstirea Paltin - Petru Vodă, unde a ținut un cuvânt de folos obştii de maici păstorite de schimonahia Justina Bujor. „Dificultățile vieții pe unii oameni îi deranjează, iar pe alții îi creează, îi fac mai puternici” și „omul cu atât mai mult stă pe picioarele lui, cu cât șade în genunchi - atât la rugăciune, dar și suferind cu răbdare nedreptatea altora”, au fost principalele cuvinte de învățătură rostite de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” - Paltin adăposteşte peste 150 de maici, un orfelinat pentru copii şi azil pentru bătrâne.

 Autor: Tudorel Rusu
Sursa: Doxologia

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca: "Iubirea e cararea" (partea I)

<<Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al războiului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere. Dacă Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porunca primă din lege, pe care avea s-o propovăduiască, între oameni ca nimeni altul: porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor (Luca 4,8).
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.
După ce Domnul l-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei în sfânt sufletul Său - curat de lumea aceasta ca o pustie - a venit să-l bată şi între oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu şi această latură a războiului, căci zice: "Şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul se depărta de la El, până la o vreme"(Luca 4,13). Semn că a mai venit iarăşi, însă de data aceasta războindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doară-doară Iisus îi va blestema, sau îi va urî, şi aşa va greşi măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.
Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă. Iată cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită pe care l-a avut Mântuitorul de învins: "După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină şi cu încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere"(Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, Sibiu, 1947, ed. I, vol.2, p. 65).
 Să urmărim deci uneltirile potrivnicului, să vedem metoda lui şi metoda lui Dumnezeu, tot după cuvintele Sf. Maxim.
            "Neputând vrăjmaşul să-L facă pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce a venit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care însemnează "potrivnicul") îi îndemna pe cărturari şi farisei la feluritele meşteşugiri împotriva lui Iisus, ca, neputând răbda încercările, cum credea el, să fie adus să-I urască pe cei ce-l întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fî facut-o, fiind prin fire bun?) ci, pe cei purtaţi de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-I mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă, ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul (Ioan 8,41-47), însă nu i-a urât nici o clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-1 umilea, dându-1 la iveală şi arzându-1 cu adevărul, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte(Ioan 8,48-59). Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii; îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti; vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi împărăţia Cerurilor celor ce cred; iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îl bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei, deşi-i ducea diavolul.
            O, minunat război! în loc de ură Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. In acest scop, răbdând atâtea rele de la ei - mai adevărat vorbind, pentru ei - S-a străduit până la moarte, în chip omenesc, pentru porunca iubirii şi, dobândind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a înnoit pe cel vechi." (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvântul Ascetic, în Filocalia, Sibiu, 1947, ed. I, vol.2, pp. 8-9).>>

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cărarea împărăţiei”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 1995, pp 29-30.