De la Dan Fagarasanu pentru cititorii blogului, cu gandul la cei vii si la cei adormiti: La multi ani si sa avem sfarsit crestinesc!

Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?

Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:

Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului (Ioan VI, 53-57).

Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor

morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.

Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta privinta? – Nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El

însusi.

Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si

daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.

Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe

picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în

gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc?

Si care sunt conditiile pe care Hristos le cere de la noi?

Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea!

Cu acestea trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu neputinta!

Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale viilor.

Martiriul membrilor familiei unui preot din Siria

„M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

Jurnalistul Raymond Ibrahim a postat pe 15 decembrie, pe un cunoscut canal de socializare, un fapt ce ne duce cu gândul la primele trei secole creştine – la sângeroasa perioadă a persecuţiilor împotriva creştinilor. Parcă nu s-a schimbat nimic. Dacă alăturăm descrierea actului martiric al preotului Montanus şi al soţiei sale, Maxima, care au trăit pe teritoriul ţării noastre, la sfârşitul secolului al III-lea şi destinul tragic al unui preot din lumea arabă, din anul 2013, nu prea găsim diferenţe.
La postul de televiziune libanez Al Ahram a fost prezentat un material intitulat „Imaginea care a zguduit lumea: preotul întors de la slujirea lui Dumnezeu a găsit trupurile celor patru fii ai săi pe podea”. Din imagine, deducem că bărbatul îmbrăcat în cămaşă albă, care plânge la capul celor patru trupuri însângerate, este cleric creştin. Om ce slujeşte lui Dumnezeu, ce slujeşte binele şi pacea. Întors acasă, poate cu planuri şi gânduri pentru cei patru copii ai săi, acesta a găsit o imagine pe care nu o va putea uita toată viaţa.
Informaţii prea multe nu au existat despre acest caz. Se pare că tatăl este cleric melchit al Bisericii Chaldeene, care îşi are conducerea la Mosul, Irak. În Siria, comunitatea caldeeană numără câteva mii de credincioşi aflaţi, cu precădere, în partea estică a ţării. Aceştia sunt creştini cu o evlavie deosebită şi cu o trăire aparte.
Ieri, 19 decembrie, Al Ahram a publicat pe pagina sa de internet o ştire ce completa informaţiile. După înmormântarea celor patru fii, preotul a scris televiziunii libaneze câteva rânduri, cuvinte pornite dintr-o imensă suferinţă, dar şi dintr-o nestrămutată credinţă: „M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.
Trei băieţi şi o fetiţă. O familie împlinită... Ce puteau să îşi mai dorească? Sănătate de la Dumnezeu şi putere de muncă. Erau într-o situaţie în care ne găsim majoritatea dintre noi. Şi, parcă deodată, totul se întoarce cu susul în jos. Tot sensul vieţii, toată nădejdea, toată dragostea şi fericirea, tot viitorul devine însângerat, pe podea…
Nebunie este răspunsul acestui preot! Dar, gândul ne duce la biblicul Iov, la domnul nostru Constantin Brâncoveanu şi familia sa, la atâtea şi atâtea familii care şi-au văzut copiii trimişi în lagărele de muncă. La Siberia comunistă, la mamele care şi-au văzut fii, în anul 1989, sub ploaia de gloanţe, la Însuşi Dumnezeu, care Şi-a văzut propriul Fiu pe Cruce, însângerat, nevinovat fiind…
Părintele acesta, lângă familia sa, este icoana lui Dumnezeu… „prin a cărui rană, noi toţi ne-am vindecat”!

Nicolae Pintilie

Sursa: Doxologia 

PARINTELE ARSENIE BOCA - PRIBEGIA COPILULUI

Intre ai Săi a venit, dar ai Săi II aşteptau cu mâna pe sabie.

Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama".

Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.

Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului" în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou" ce are să facă.

„Îngerul Domnului" era îngerul Pruncului, îngerul Omului.

Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.

Îngerul fiind o făptură de gând, - şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.

Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.

Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -, ai darurilor mântuirii.

Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.

Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie; răspundere de soarta mântuirii omului:
n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului, sfânta Sa Mamă şi dreptul Iosif.

Copilul fugar ! Dar dus în braţe !

*

Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă !

*

Irod, „stârpitura deşertului" - căci nu era iudeu Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.

Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A încercat să se şi sinucidă; dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.

Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. în timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.

Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. - E impresionant câtă Scriptură ştia vameşul acesta. - Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plângerea şi tânguirea din Rama; nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.

Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui înger.

Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.

Prislop.26.XII.49.

VIDEO. Doamna Aspazia Oţel Petrescu - Mărturii la aniversare. Omagiul Muşatinilor Romaşcani.

Sursa: http://sfantulardealului.blogspot.ro

Creatorul popular Nicolae Purcărea a primit titlul de „Tezaur uman viu“ la vârsta de 90 de ani

Cel mai vîrstnic dintre cei trei meşteri populari distinşi cu titlul de „Tezaur uman viu“ este Nicolae Purcărea, care se pricepe ca nimeni altul la crestături şi sculpturi în lemn. La 90 de ani, el şi-a primit titlul de „tezaur uman viu“, din partea Ministerului Culturii în noiembrie 2013, după ce Serviciul de Cultură din CJ a făcut această propunere. „Nicolae Purcarea este, el însuşi, o poveste de viaţă împresionantă. A deprins meşteşugul pe care acum în stăpîneşte cu atîta desăvîrşire, în perioada în care a fost închis în temniţele comuniste“, a spus Adrian Văluşescu, cel care propus Ministerului Culturii să îi acorde titlul meşterului braşovean. Despre arta populară pe care o stăpîneşte, Nicolae Purcărea spune că este, de fapt, „o artă a identităţii poporului român“.


„Arta populară este cea care de-a lungul vremii nu a făcut altceva decît să adune în jur toate tradiţiile. Este un drum lung parcurs de arta populară, care îmbină acum utilul cu frumosul“, spune Nicolae Purcărea, care a adunat o parte din creaţiile sale în casa de pe Tocile nr. 15. Acolo îi aşteaptă pe cei care vor să vadă care este specificul românesc al sculpturii în lemn. „Cuvintele mele au mai puţină valoare decît creaţiile mele“, îi asigură Nicolae Purcărea pe cei care decid să îi viziteze muzeul amenajat în casa din Şchei.

Sursa: Monitorul Expres

INEDIT MAICA TEODOSIA (ZORICA LAŢCU). NOAPTEA DE CRĂCIUN.

Persoanele:

Bunica

Janett – nepoata ei

Îngerul I

Îngerul II

O voce în culise

Scena reprezintă o cameră în casa bunicii

          ACTUL I

          Tabloul I

La ridicarea cortinei, bunica - îmbrăcată în capot lung, aranjează nişte pungi într-un coşuleţ.

La intrarea Janettei, bunica doseşte coşuleţul. Este îmbrăcată în palton, pe care îl dezbracă şi-l depune în garderobă. Rămâne în uniformă de şcolăriţă.

          Scena I

Janett:   Sărut-mâna, bunicuţo!…

Bunica: Bine ai venit drăguţo!

Janett:   Vai, că tare-i frig afară

           Şi-i senin în astă seară!  

Bunica: Dar la şcoală ce-ai făcut?

Janett:   Păi prea bine n-am ştiut:

            M-antrebat la Naturale

            De stamine şi petale.

Îşi rânduieşte cărţile pe masă şi îşi face lecţiile (pauză).

Bunica:

          Doamne, ce frumos era

          În copilăria mea

          De Sfintele Sărbători,

          Ne veneau colindători

          Şi cântau cu glas duios

          Despre Pruncul Luminos!

          Şi Părintele venea,

          Toată casa o sfinţea

          Şi umbla din casă-n casă

          Cu icoana prea frumoasă,

          Şi era o bucurie

          Care n-are să mai fie.

          Uite, tu nu poţi să ai

          Bucuria ca din Rai,

          Şi nu crezi că-n astă seară

          Sfântul Prunc se naşte iară.

Janett:

          Taci bunico, ce vorbeşti

          Astea toate sunt poveşti!

          Noi am învăţat curat

          Că Christos n-a existat,

          Astea toate-s născociri

          Aiureli şi năluciri

          Că pe-atunci bietul popor

          Era tot neştiutor,

          Iar boierii, uite-aşa

          Ca să-l poată exploata,

          Născocit-au pe Iisus.

          Dânsul cică le-ar fi spus

          Robilor nedreptăţiţi,

          Că o să fie răsplătiţi,

          Zacă, tac şi rabdă toate:

          Exploatare, nedreptate.

          Deci tot basmul despre Cer

          Născocit e de boier!

Bunica:

          Ştiu că azi aşa gândiţi,

          Tare vă mai rătăciţi

          Căci sunt mulţi ce cred aşa.

          Pentru mine adevereşte

          Că, cuvântul se-mplineşte,

          Cele ce s-au proorocit

          Despre vremea ce-a sosit,

          Astăzi toate se-mplinesc

          Şi prea mult se-adeveresc.

          Tu nu vrei să crezi nimica,

          Dar Măicuţa Veronica

          Cea de Domnul Sfânt aleasă

          În Lume a fost trimeasă

          Ca să-L propovăduiască

          Şi ca să adeverească

          Mila Lui cea negrăită

          Spre făptura cea greşită!

          Eu am fost la Mănăstire

          Şi păstrez în amintire

          Toate sfintele cuvinte

          Ce s-au spus mai dinainte

          De duhul ce-l proorocesc

          Care astăzi se-mplinesc!

Janett:

          Păi matale te ţii scai

          Şi tot înainte-mi dai

          Cu sfintele proorociri;

          Astea toate sunt prostii.

Bunica:

          Vai, Janett, cât mă mâhneşti!

          Cum de tu nu te gândeşti

          Că azi e seara de Ajun

          Iar tăticul tău cel bun

          E lipsit de libertate,

          Să se bucure nu poate!

          Şi de marea Sărbătoare

          El, poate nici pâine n-are.

Janett:

          Ei, şi dacă mă gândesc

          Pot ceva să-i folosesc?

Bunica:

          Dac-ai vrea să te smereşti,

          Ai putea să-l foloseşti!

          Uite, hai să-ngenunchem

          Şi pe Domnul să-L rugăm

          Să ne dea o bucurie

          Şi tăticul tău să vie,

          Ca să prăznuim frumos

          De Naşterea lui Christos.

Janett:

Eu, bunico, zic aşa:

Ne putem noi tot ruga,

Dumnezeu e închipuire

N-are văz, nici auzire.

Ci te rog mult pe mata

Nu mă mai tot supăra,

Că am lecţii de făcut

Destul capul mi-am bătut.

          Bunica (cu blândeţe):

                   Draga bunicuţei, bine

                   Nu vrei să mă crezi pe mine

                   Dar eu nu sunt supărată,

                   Ai să înţelegi şi tu odată.

         

                    Tabloul II

          Janett învaţă; bunica scoate o Sf. Scriptură şi Ceaslovul şi se aşează în genunchi şi se roagă, face din când în când închinăciuni şi metanii aparte.

                   Scena a II-a

          Janett închide cartea şi o pune deoparte:

                   Ce problemă încâlcită

                   Tare mai sunt obosită!

                   Să mă culc, că e târziu

                   Mâine dimineaţă scriu.

                   Eu mă culc, bunico dragă

                   Mi-e un somn, de nu-i de şagă!

          Bunica:

                   Bine, culcă-te, dar vezi

                   Haina să nu o şifonezi.

                   Noapte bună, puişor!

                   Tabloul III

          Janett doarme în pat, bunica stinge slumina şi la candela aprinsă se roagă adâncită în rugăciune. Din când în când face metanii şi închinăciuni.

          Bunica:

                   O, Doamne, Tu, Cel fără de - nceput!

                   Cel Care în iesle astăzi Te-ai născut

                   Ascultă rugăciunea roabei Tale

                   Căci vin la Tine cu nespusă jale.

                   Tu ştii, Iisus al meu cât Te iubesc

                   Şi-aş vrea cu toţi ai mei să Îţi slujesc,

                   Dar astăzi Pruncule Dumnezeiesc

                   În casa asta singură-Ţi slujesc,

                   Căci fiul meu iubit e dus departe,

                   Janett cu-nvăţăturile deşarte

                   Cu înţelepciunea lumii cea drăcească

                   Nu poate Ţie, Doamne, să-Ţi slujească!

                   Ci Tu Iisuse, care-ai poruncit

                   Să ne iubim aşa cum ne-ai iubit,

                    Numai Tu singur poţi să înţelegi

                   Durerea mare a vieţii mele - ntregi.

                   Când văd că sânge din sângele meu

                   Astăzi hulesc Numele Tău mereu

                   Şi nu vor să-Ţi slujească Ţie

                   De Praznicul Tău sfânt nu vor să ştie.

                   Cu ale lumii gânduri se dezmierd

                   Şi astfel sufletele şi le pierd.

                   Şi eu Te rog cu sfântă îndrăzneală

                   Să curmi Tu blestemata învoială

                   Din sufletul copilei mele dragi,

                   Şi înspre Ceruri mintea să-i atragi!

                   Fă Doamne o minune şi-i arată

                   Puterea Ta cu totul minunată

                   Ca ea să vadă Sfânta Ta Lumină

                   Şi să-Ţi slujească în dragoste deplină!

                   Măicuţa Domnului, Tu, care

Eşti proslăvită fără de asemănare

La Fiul Tău Cel Sfânt să mijloceşti

Şi cererea aceasta să-mi plineşti!

ACTUL II

E întuneric, candela arde, bunica şi Janett aud deodată din culise o voce cântând:

În astă noapte iarăşi vii

Prea Sfinte Copilaş,

Şi-acum în orele târzii

Îţi cauţi un sălaş.

Dar tot Pământul cufundat

În moarte şi în somn,

Nu simte că l-a cercetat

Al Îngerilor Domn!

Tu treci străin din loc în loc

Şi-n Lumea ce-ai zidit,

Nu ai nici vatră şi nici foc

Nici pat de odihnit.

Odinioară, cel puţin,

Păstorii Te-au primit,

Dar astăzi Pruncule Divin

De toţi Eşti prigonit.

Şi astăzi nici o iesle n-ai

Într-însa să Te culci,

Şi nici măcar un fir de pai

Nici boi cu ochii dulci.

Doar câte un creştin, arar

În sufletu-i smerit,

Ca unui scump mărgăritar

Locaş Ţi-a pregătit.

Acolo vii cu Cerul Tău

Şi-ntr-însul locuieşti,

Biserică lui Dumnezeu

Tu inima-i sfinţeşti.

Şi cei ce-n taină Te-au primit

Şi nu Te pot uita,

Cu suflet cald şi umilit

Îţi cântă Ţie aşa:

Tu, Cel Ce astăzi Te-ai născut

Din sânul Prea curat

Cuvinte fără de-nceput

În veci fii lăudat!

Rămâi în noi Iisuse blând,

Cu Cetele cereşti

Strigăm la Tine toţi, cerând:

Să nu ne părăseşti!

Scena a III-a

Intră Îngerul 1 cu ieslea în care este culcat Pruncul. Îngerul 2, cu bradul aprins.

Îngerul 1:

În noaptea asta clară şi geroasă

Cu Pruncul am umblat din casă-n casă

Dar vai, abia ici-colo în oraş

I S-a pregătit Pruncuţului sălaş,

Căci mai în toate casele, creştinii

Uitat-au azi de Praznicul Luminii

Şi-şi văd de treburile lor lumeşti

Şi grijă n-au de cele sufleteşti.

          Îngerul 2:

                   Dar vezi, bătrâna asta de colea

                   Cu sufletul şi părul ca de nea

                   Pe Pruncul Sfânt cu dor L-a aşteptat

                   Şi ca să-i vie-n casă s-a rugat!

          Îngerul 1:

                   Şi a venit Pruncuţul Cel Ceresc

                   Sfinţind cu Harul Lui Dumnezeiesc

                   Această casă şi pe cei din ea,

                   Pe veci cu binecuvântarea Sa.

          Îngerul 2:

                   Şi aşa precum bătrâna s-a rugat

                   Minunea îndoită s-antâmplat

                   Odată cu a Pruncului venire,

                   Un suflet s-a întors din rătăcire.

         

          Bunica (se ridică, stă o clipă uluită, şi zice):

                   O, Doamne, ce-mi văd ochii păcătoşi:

                   Aceştia sunt doi Îngeri prea frumoşi!

                   Şi oare ce-au adus cu ei? O, iată:

                   E Pruncul Sfânt în ieslea luminată!

                   Ci scoală-te, copilă, haide vezi

                   Cu ochii tăi minunea, ca să crezi!

          Janett (trezindu-se):

                   Ce-i, ce-i bunico?

                   Ce minunţie!

                   Oare ce ai spus matale, aşa să fie?

          Bunica se duce la colţul de icoane, ia tămâia şi aprinde, tămâiază pe Prunc, apoi îngenunche la iesle.

          Janett:

                   Şi eu vreau către Pruncul Sfânt să vin

                   Şi către El cu dor să mă închin!

                   O, iartă-mă copilule Iisus

                   De vorbele ce-aseară Ţi le-am spus,

                   Dar până azi eu nu Te cunoşteam

                   Şi în cuvântul sfânt eu nu credeam.

                   E drept, bunica multe mi-a mai spus

                   De Tine, Sfinte Pruncule Iisus,

                   Şi ştiu că Tu eşti blând şi iertător

                   Cu cei ce lasă drumul pierzător

                   Şi cei ce vin la Tine umiliţi,

                   Zicea bunica, că vom fi primiţi.

                   Şi eu acum la Tine vin, înfrântă

                   Şi cad la Tine în Noaptea asta Sfântă,

                   Primeşte-mă ca pe acel tâlhar

                   Şi-mi dăruieşte Doamne şi un dar:

                   Adu-mi acasă pe iubitul tată

                   În Noaptea asta binecuvântată!

          Îngerul 1:

                   Copilă, Pruncul Cel Dumnezeisc

                   Primeşte pe toţi cei ce se căiesc.

                   Şi iată, sunt trimis din Cerul Sfânt

                   Ca să-ţi aduc acest cuvânt:

                   Tăticul tău cel drag este pe drum

                   Şi va sosi acasă acum, acum.

                   Ca-n bucuria cea desăvârşită

                   Să simţi milostivirea cea negrăită

                   A Acelui Care-I fără de-nceput

                   Şi azi, ca acum, în iesle s-a născut!

                                             I

                   Cerul azi e-ntunecat

                   Şi Pământul s-a spurcat

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                                   II

                   Vino Tu ca să sfinţeşti

                   Inimile româneşti

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                                  III

                   Tu cu Maica Ta Să vii

                   Şi n suflet Te-om primi

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                                 IV

                   Ca păstorii-n Betleem

                   Către Tine noi cădem

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                               V

                   În Lume nu ne lăsa

                   Du-ne colo-n casa Ta

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                                                SFÂRŞIT.