Academicianul Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Humanitas Lucian Boia: „Istoricul nu are voie sa minta deliberat“. CITITI “Istoria, Adevarul si Miturile”

La Librăria Humanitas Cişmigiu, Gabriel Liiceanu a lansat noul volum al lui Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“. La fel ca si celalalte carti ale fostului propagandist comunist Lucian Boia, si aceasta este o mostra de falsificare a istoriei nationale a Romaniei. Antiromanismul gruparii Humanitas a starnit un protest inedit (foto mai sus si video mai jos). Reproducem aici doua puneri la punct ale falsificatorului Humanitas, Lucian Boia, realizate stiintific de academicianul Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai. 

Studiile stiintifice sunt postate de catre Ziaristi Online

29 aprilie. 39 de ani de la nasterea in Ceruri a lui Radu Gyr. Baladele din detentie ale poetului suferintei romanesti din inchisorile comuniste

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.

O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.

Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.

Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2]. 

Dan Tanasă pune la zidul ruşinii rezidenţa GDS: Oare din prea mult naționalism am ajuns aici?

de Dan Tanasă

Observ tot mai multe voci în spațiul public românesc care au alergie la naționalism. În viziunea multora dintre acestea naționalismul e ceva retrograd, mizer chiar, ceva ce trebuie cât mai repede condamnat, poate chiar și pedepsit. Marea majoritate sunt incapabili (sau pur și simplu nu vor) să facă diferența între naționalism/patriotism, pe care-l susțin, și șovinism/naționalism extremist/xenofobie, pe care le condamn ferm.

Evident, ceea ce le miroase urât intelectualilor rafinați este naționalismul românesc, pentru că naționalismul maghiar, care este extremist și șovin, propagat de elita politică și intelectuală a maghiarilor din România, e ceva benefic, este o simplă expresie a dorinței lor de păstrare a identității. Dacă un român vrea să fie român în Covasna atunci el e extremist. Dacă un secui vrea să fie secui în Covasna el e automat european pentru că vrea să-și păstreze identitatea.

Un ultim caz pe care l-am remarcat este cel al redactorului-șef al Revistei 22, publicație a Grupului de Dialog Social. Armand Goșu îi ia un interviu președintelui UDMR Kelemen Hunor în care îl face extremist și naționalist pe deputatul Bogdan Diaconu. Evident, nici Goșu și nici Kelemen nu remarcă situația ridicolă în care s-au plasat vorbind despre naționalismul românesc în condițiile în care la Budapesta partidul neo-fascist și anti-semit Jobbik, de care este speriată întreaga Europă, are peste 20% în Parlamentul Ungariei.

În martie eram contrariat de igoranța înfiorătoare a realizatorului TV Moise Guran, care făcea o comparație stupidă între steagul secuiesc și un steag al Olteniei. Guran încerca să facă pe intelectualul rafinat și european comparând mere cu pere pe o temă la care nu doar că nu se pricepe dar se și complace într-o ignoranță crasă.

Aș îndrăzni să-i întreb pe acești intelectuali, pe cei de la Grupul de Dialog Social sau pe Moise Guran spre exemplu, cărora le pute naționalismul românesc, dacă au cumva impresia că România se zbate în acest marasm care durează de aproape un sfert de secol din prea mult naționalism. Oare din prea mult naționalism am ajuns datori vânduți la FMI și la alte instituții financiare? Oare din prea mult naționalism am ajuns să cumpărăm usturoi din China și cartofi din Franța în magazinele noastre? Oare din prea mult naționalism a clasei politice românești peste trei milioane de români au luat calea străinătății în ultimii 25 de ani în căutarea unui trai mai bun? Oare excesul de patriotism al politicienilor care ne conduc de 25 de ani a distrus unitățile de producție pe care România le avea la momentul decembrie 1989 de am ajuns acum să importăm cuie și sârmă ghimpată, carne și grâu? Oare patriotimsul românesc al politicienilor noștri îi îndeamnă pe aceștia să tolereze arborarea drapelului Ungariei în Transilvania sau tolerarea cultului personalității scriitorului fascist Nyiro Jozsef în zonele controlate de UDMR și PCM?

Sursa: Dan Tanasa Blog via Ziaristi Online

Revista 22, pistolul kominternist pus la tampla poporului roman, sau cum a putut deveni un ziar manualul de baza al politicienilor care au distrus o tara.

Revista 22, pistolul kominternist pus la tampla poporului roman, sau cum a putut deveni un ziar manualul de baza al politicienilor care au distrus o tara.

In ianuarie 1990, apare primul numar, cu Stelian Tănase redactor-șef şi Gabriela Adameșteanu - redactor-șef adjunct. Paginile publicatiei ii gazduiesc pe Silviu Brucan, Gabriel Liiceanu, Andrei Pippidi, Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Mihai Sora ,Vladimir Tismaneanu, Sorin Lavric. Cu alte cuvinte, ideologii lojii satanice care au dat Romania pe mana celor de alt sange. De remarcat este faptul ca publicatia DEBUTEAZA cu ranjetul sovietic al lui Silviu Brucan, tartorul dracilor, cel care in anii ’50 cerea in Scanteia condamnarea la moarte, printre altii, a lui Iuliu Maniu si a lui Petre Tutea. In ’90 apare ca ideolog al revistei 22, in primul numar al revistei exprimandu-si nelinistile despre soarta socialismului mondial, la nici o luna de cand tineretul roman a spus prin jertfa de sange un NU hotarat comunismului. Grupul pentru Dialog Social a fost infiintat tot sub obladuirea batranei carpe kaghebiste, prin intermediul lui Mihnea Berindei.

Ca o adevarata rezidenta Komintern, "22" demoleaza tot ceea ce reprezinta esenta romaneasca, arealul agresiunii cuprinzand, in principal, desfiintarea resurselor spirituale (atacul constant impotriva lui Mihai Eminescu si a nationalismului interbelic, coroborat cu demitizarea voievozilor romani, atac transpus mai apoi in cartile de istorie si literatura). Reteaua merge mai departe, Brucan a transmis stafeta „noilor” comisari. De aceasta data, acestia ne executa in numele corectitudinii politice. (Mihai Tirnoveanu)

IN MEMORIAM. Un an de la moartea discreta a lui Dumitru Iuga, unul dintre putinii militanti anticomunisti reali ai epocii Ceausescu

“Te consideri martir! Ţi-a cerut cineva asta? Ţi-a cerut societatea? Nu. (…) Dumneata eşti ca un microb care a venit pe corpul socialismului, care te-a anihilat şi te termină!” - Col. Vasile Deleanu, din cadrul SMB, către deţinutul Iuga Dumitru, în ziua eliberării acestuia din Penitenciarul Bucureşti-Jilava – ACNSAS.

Saptamana aceasta, chiar a doua zi de la Invierea Domnului, s-a implinit un an de la moartea anticomunistului Dumitru Iuga, primul presedinte al Sindicatului Liber al TVR si fost detinut politic al regimului Ceausescu. Trecerea sa, discreta, la Domnul, nu a fost urmata de ceremonii oficiale si nici macar de cuvenitele regrete din partea TVR sau a colegilor din mass-media. Practic, a ramas necunoscuta, inclusiv pentru Wikipedia. Este normal. Dumitru Iuga a deranjat prin faptul ca era un militant anticomunist pur-sange, nu unul contrafacut in laboratoarele serviciilor secrete comuniste, fie ele de la noi sau de aiurea, de la rasaritul si apusul Romaniei. Si nu a ezitat, niciodata, sa spuna lucrurilor pe nume, in privinta celor desemnati sa ocupe spatiul “anticomunist” din Romania, in detrimentul autenticilor luptatori impotriva comunismului, de multe ori cu arma in mana, fostii detinuti politic. Dumitru Iuga, dupa ce a infiintat inainte de 1989 “Mişcarea pentru libertate şi dreptate socială din România” si a luptat pentru o Televiziune nationala libera dupa 1989, nu a ezitat sa puna la zidul rusinii impostorii, fie ca era vorba de presedintele “pe viata” al GDS, Radu Filipescu, pus in antiteza cu bunul Parinte Gheorghe Calciu Dumitreasa, sau de penalul instalat in fruntea AFDPR, Constantin “Ticu” Dumitrescu, al carui caz nu a fost elucidat complet nici pana azi. Cine sa-l comemoreze, asadar, cand presa “centrala” de la Bucuresti este in continuare condusa de agentii Moscovei si Budapestei?
Nascut in 21 aprilie 1942, la Mateesti, in judetul Valcea, Dumitru Iuga a murit chiar de ziua lui, pe 21 aprilie 2013, cand implinea varsta de 71 de ani. Redactia Ziaristi Online, al carei colaborator benevol a fost Dumitru Iuga inca din primele zile ale lansarii portalului, incepand cu 21 decembrie 2010, a aflat intamplator despre tragicul eveniment, cautandu-l acasa pe regretatul militant anticomunist, in cursul anului trecut. Ii comemoram azi trecerea la cele vesnice, printr-o serie de articole In Memoriam, dintre  care unele ne-au fost remise in exclusivitate. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Cititi si:

Dumitru Iuga face Reconstituirea loviturii de palat din decembrie 1989
Dumitru Iuga: Cu fata la perete. Diversiunea “teroristii” si dispozitivul de aparare la TVR in decembrie 1989
Dumitru Iuga il acuza pe seful GDS, Radu Filipescu, ca a colaborat cu Securitatea. EXCLUSIV/DOC
EXCLUSIV. Dumitru Iuga “Cu fata la perete”: marturii din iadul detentiei. Anticomunismul in anii ’80 la Aiud si Rahova
EXCLUSIV. Dumitru Iuga se judeca pentru anii de puscarie si propune un Fond special pentru fostii detinuti politic
IN MEMORIAM. Dumitru Iuga despre evenimentele din Decembrie 1989. Fragment din cartea “Cu fata la perete”. EXCLUSIV
IN MEMORIAM Dumitru Iuga. Procesul Comunismului: Cronologia luptei militantului anticomunist cu succesorii lui Ceausescu. Un epitaf al anului 1990
 
Dumitru Iuga, o viata de luptator anticomunist: TVR, Rahova, Jilava, Aiud, Jilava, Rahova, TVR. Miscarea lui Iuga, in Dosarele Securitatii
de Florin Mihai

În iunie 1989, Dumitru Iuga, tehnician angajat la Studiourile Centrale de Televiziune, îşi ispăşea pedeapsa de şase ani de închisoare la Spitalul Peni­tenciar Jilava. În 1983, el organizase, după modelul Solidarităţii, “Mişcarea pentru libertate şi dreptate socială din România”, vizând nici mai mult, nici mai puţin decât înlăturarea regimului comunist. Acuzat de “crime contra securităţii statului”, a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru infracţiunea de complot. Alte şapte persoane au primit pedepse în acelaşi proces şi alte 80 anchetate.
Cine era omul care avusese curajul de a complota împotriva regimului? Născut la 21 aprilie 1942, în comuna Mateeşti (jud. Vâlcea), într-o familie ţărănească, cu mulţi copii, Dumitru Iuga venise la 18 ani în Bucureşti. S-a angajat la Întreprinderea de Construcţii şi Montaje nr. 5, unde s-a calificat în meseria de zugrav-vopsitor. A studiat apoi la şcoala tehnică “Unirea”, absolvind cursurile cu specializarea tehnician electronist (1969). Încă din timpul anului III de studii s-a angajat ca operator la TVR. La acea dată nu figura în registrele Securităţii ca un “element periculos”. În schimb, anumite personaje cu funcţii de răspundere în Televiziune îi remarcaseră, cu indignare, “ţinuta capilară necores­punzătoare”, căci tânărul Iuga purta păr lung.
MLDSR, DUPĂ MODELUL “SOLIDARITĂŢII”
Impresionat de apariţia sindicatului “Solidaritatea”, Iuga a încercat să aplice modelul polonez şi în România. În 1982, tehnicianul a redactat platforma-program a “Mişcării pentru libertate şi dreptate socială din România” (MLDSR), a cărei ţintă era “transformarea României într-un stat demo­crat dezvoltat, nealiniat şi în graniţele sale istorice”. Printre altele, Iuga cerea înfiinţarea de sindicate libere, reforme în economie, învăţământ, cultură, asistenţă socială.
“Am intrat în rândurile MLDSR încă de la începuturile sale, îmbrăţişând cu toată fiinţa mea ideile sale”, scrie fondatorul mai târziu. “Performanţa spirituală realizată de mine în clipa când am spus «Da, vin!» a fost faptul că am eli­minat din existenţa mea cuvântul «frică», acest atavism la care ar trebui să renunţe toate fiinţele umane de pe faţa pământului spre binele şi gloria speciei care se vrea stăpână pe infinitele spaţii cosmice.”
Din declaraţiile oferite în timpul procesului, reiese că liderul MLDSR era pregătit pentru orice rău. “Scopul grupării era de a se confrunta cu conducerea ţării şi de a folosi eventual şi violenţa împotriva conducerii în cazul când şi conducerea ar fi folosit violenţa împotriva noastră, afirma Dumitru Iuga în 1983. (…) După ce am iniţiat gruparea subversivă şi am redactat planul pentru programul de acţiune, am purces la recrutarea unor elemente care să militeze pentru atingerea scopurilor propuse în programul ce l-am întocmit.”
“Elementele” erau Gabriel Beianu (33 de ani, inginer), Viorel Vicovan (27 de ani, desenator), Grigore Dorin Mîndrilă (29 de ani, muncitor), Cornel Tomescu (26 de ani, student), Ion Nicolici (47 de ani, lăcătuş), Daniel Mitrache (27 de ani, desenator tehnic), Cristian Haltrich (23 de ani, tehnician electronist), Ştefan Chişcă (25 de ani, profesor de Limba română).
La începutul verii anului 1983, pla­nul secret al lui Dumitru Iuga a ajuns la “urechile” Securităţii, prin reţeaua informativă din Televiziune. Imediat, ofiţerii de la Securitatea Municipiului Bucureşti (SMB) au declanşat procedura de urmărire a membrilor MLDSR. De la dosar mai lipseau doar probele.
La 31 august, Securitatea a descins în secret la domiciliul lui Iuga, din Bucureştii Noi. A descoperit documentele organizaţiei clandestine şi alte dovezi “incriminatoare”: platforma-program, un caiet studenţesc, intitulat “Socialism ştiinţific – utopia? Nu”, o ştampilă cu sigla “NC (Nucleul Central – n.r.) al MLDSR”, două benzi magnetice cu înregistrări de emisi­uni ale postului de radio Europa Liberă, cinci librete CEC reprezentând “cotizaţii” ale membrilor grupării.
La 27 ianuarie 1984, după instrumentarea cazului şi amânarea succesivă a verdictului, Tribunalul Militar Teritorial din Calea Plevnei a pronunţat sentinţa. Mai “blândă” decât se aşteptau acuzaţii, care puteau fi încadraţi, după legile vremii, la pedeapsa maximă – condamnarea la moarte. În calitate de lider al  organizaţiei “contrarevoluţionare”, Dumitru Iuga a primit cea mai aspră pedeapsă: “12 (doisprezece) ani închisoare, degradarea militară şi inter­zicerea drepturilor prevăzute de articolul 64 li­tera a şi b, C. pen. pe timp de 5 (cinci) ani pentru infracţiunea de complot, prevăzută de articolul 167 alineatul 1 şi 3, teza a II-a”.
Ulterior, prin aplicarea Decretului 11 de la 26 ianuarie 1988, pedeapsa i-a fost înjumătăţită.
LA AIUD A FĂCUT UN AN DE “RESTRICTIVĂ”
Timp de şase ani, Dumitru Iuga a trecut, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, prin mai toate închisorile destinate deţinuţilor politici. Mai întâi, a fost anchetat la Penitenciarul Rahova, apoi “depus” la Aiud (1984-1985). Până la sfârşitul pedepsei, a făcut de multe ori “naveta” Rahova-Aiud, cu scurte internări la Penitenciarul Spital Jilava, din cauza ulcerului de care suferea.
La Aiud, în vechea temniţă înfiinţată încă din timpul Imperiului Habsburgic, a fost închis în  secţia “pedepse” şi în “zarcă”. Pentru “manifestări ostile”, a fost pedepsit cu un an de “restrictivă”, regim prin care deţinutul era izolat total. În ciuda preve­derilor legale, Dumitru Iuga a fost lipsit de dreptul la muncă. A primit doar cinci “vorbitoare” cu familia şi 42,3 kg de alimente din afara închisorii (dintre care 20 în timpul anchetei). Informatori ai Securităţii, microfoane instalate în celule, respingerea eliberării condiţionate completau cotidianul deţinutului Iuga.
Cazul său a devenit cunoscut Occidentului abia în 1987. Jan Debrouwere, membru în Biroul Politic al Partidului Comunist Belgian, a trimis atunci Ambasadei române de la Bruxelles o scrisoare. Din conţinutul ei reieşea că organizaţia “Amnesty International” cerea informaţii despre Dumitru Iuga. Ocolind răspunsul, statul român “preciza”: “Cel în cauză, în scopul de a crea motive de denigrare a realizărilor obţinute de poporul român şi pentru a afecta prestigiul de care se bucură RS România în străinătate, a organizat distrugerea, prin explozii şi alte mijloace care prezintă pericol pentru ordinea publică, a unor importante monumente istorice aflate pe teritoriul ţării noastre”.
Postul de radio Europa Liberă a dezbătut situaţia tehnicianului de la TVR în cadrul emisiunii “Programul politic”, difuzată în seara zilei de 20 august 1987. Şi publicaţia germană Frankfurter Allgemaine Zeitung a amintit cazul Iuga, printre cele de încălcare a drepturilor omului în România. Atenţia de care se bucura, în sfârşit, în presa occidentală i-a permis deţinutului să “joace” tare cu Securitatea cartea contactării ziariştilor străini.
Astfel, în ultimii doi ani de detenţie, comportamentul lui Dumitru Iuga a fost supus unei atenţii speciale. În iunie 1989, într-o notă-sinteză despre Iuga, întocmită de ofiţeri ai Securităţii, era caracterizat drept deţinut cu “poziţii ostile duşmănoase”.
Cu câteva luni înainte de eliberare, Iuga a pus pe jar conducerea Direcţiei Securităţii Statului (DSS): “Deţinutul Iuga Dumitru intenţionează să organizeze în detenţie acţiuni de răzvrătire în cazul când unul dintre deţinuţii CSS (crime contra securităţii statului – n.r.) este pedepsit disciplinar sau se întreprind alte măsuri. De asemenea, intenţionează să organizeze o «grevă a foamei» în zilele de desfăşurare a Congresului al 14-lea al partidului de către toţi deţinuţii CSS, iar obiectivul, întrucât se află în libertate în această perioadă, va face cunoscut posturilor străine de radio şi organizaţiilor care se ocupă de drepturile omului despre acţiunea «deţinuţilor politici» de la Aiud.
Cel care a fost desemnat pentru a conduce acţiunea a fost deţinutul Scaletschi Florentin. Acţiunea va fi adusă la cunoştinţa organismelor internaţionale pentru drepturile omului prin intermediul soacrei sale, Budoace Paraschiva, care preconizează să facă o vizită în ţară în toamna acestui an. Discută frecvent despre o eventuală stabilire cu domiciliu în SUA, dar numai în situaţia când va fi «lăsat în pace de organele de securitate».
Pentru stabilirea în străinătate, în situaţia când nu i se va aproba plecarea, va apela tot la organismele internaţionale pentru drepturile omului. Există preocuparea în continuare din partea deţinutului de a redacta un document în care să se cuprindă o istorie a tuturor condamnaţilor CSS cu care a intrat în contact şi pe care să o publice în exterior.
Întrucât până la punerea în libertate deţinutul s-a exprimat că va desfăşura numai acţiuni negative, a fost luată măsura izolării complete a acestuia faţă de masa de condamnaţi CSS şi de ceilalţi deţinuţi de drept comun. Deţinutului Iuga Dumitru îi expiră pedeapsa în termen la data de 9 septembrie 1989. Până la această dată, deţinutul va fi izolat de restul condamnaţilor CSS, acţionându-se pentru a preveni orice contact cu aceştia”.

Continuarea la 



Ziaristi Online

PARINTELE ARSENIE BOCA: MOARTEA CARE DOBANDESTE INVIEREA

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.

Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi - cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe - şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.

Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.

Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.

Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.

Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.

Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.

Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a surpat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva nu noi.

Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea de la căpătâi: „Aştept învierea morţilor”.

Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i altfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.

Suntem în gândirea Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creştinism, se desăvârşeşte cu botezul cu care s-a botezat Iisus; şi că sfânta noastră împărtăşanie se împlineşte cu paharul pe care 1-a băut Iisus.

Spre aceste sfârşituri: Botez şi Pahar, - convingeri ca munţii -, fireşte că trebuie nevoinţă, trebuie virtuţi. Dar unde sfârşesc virtuţile, unde duc ?

Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuţile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului. Şi Dumnezeu e Adevărul.

Aşa înţelese virtuţile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ţi primejdui viaţa pentru Dumnezeu şi oameni, nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere şi bucurie a învierii.

De ce nu ne temem noi de moarte ?

Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învăţătura celui dintre sfinţi, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morţii.

Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.

Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai dat decât păcatul lui.

Primul dintre oameni care a fost sustras morţii, a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii „astăzi” (- „vei fi cu Mine în Rai !”) adică din însăşi această viaţă.Cu stricarea împărăţiei morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice sfântul Pavel: „Toţi cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi !”

Dar credinţa a fost superioară celor mai înfricoşate chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în faţa vieţii sfinţilor. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Aşa ca şi Iisus: că deşi oricare dintre chinurile prin care a trecut, omeneşte puteau să-L scoată din viaţă, totuşi a supravieţuit tuturora, şi a murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus aşa şi la sfinţi vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinţei asupra morţii, când mucenicii supravieţuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind - spre a pune capăt ruşinii pe care o mâncau prigonitorii - să le taie capul cu sabia.

Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.

Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a învierii Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.

Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta toată. Iar de vom fi vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din acestea se dovedeşte.

Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit. Iar a trăi pe Hristos, e a învia din morţi!

Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre!

Prislop, 25 martie 1949

Lumina Sfanta a Invierii a coborat si in acest an la Mormantul Domnului si Mantuitorului Iisus Hristos