17.6.14
16.6.14
Mărturie a Monahului Paulin, 22 de ani de inchisoare, dintre care 18 numai la AIUD, despre unul din sfinţii români din închisorile comuniste, Părintele Iov Volănescu. "Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru Tine"
Cine este Părintele Iov Volănescu?
O alta enigma este decesul ieromonahului Ion Volanescu-Iov, nascut la 12 aprilie 1903, in localitatea Candesti, din judetul Buzau. Dupa absolvirea Scolii de Comert din Ploiesti, a urmat Scoala de Stiinte Administrative din Bucuresti. Si-a inceput activitatea in calitate de contabil-sef la Camera Agricola a judetului Prahova si a devenit director al Federatiei Bancilor Populare din acelasi judet. A avut trei copii, care au murit la diferite varste. Dupa o perioada in care a fost membru PNL, incepand cu anul 1936 s-a incadrat in Miscarea Legionara, aderand la cuibul farmacistului Spiru Luizi din Ploiesti. Peste putin timp, devine seful acestui cuib si seful plasei Draganesti- Prahova. Odata cu venirea la putere a comunistilor, pentru toate partidele viitorul a fost sumbru. La fel a fost si in familia sa. Dupa decesul celor trei copii, a survenit si decesul sotiei. In aceste conditii, la 1 septembrie 1944, Ion Volanescu se hotaraste sa se calugareasca la Manastirea Ciobanu, fiindu-i acordat numele de Iov.
In noiembrie 1947, s-a transferat la Manastirea Varzaresti, pentru ca, dupa un an, sa ajunga la Manastirea Hodos, din cadrul Episcopiei Arad. La acest ultim lacas de inchinaciune, parintele Iov a fost tradat si dat pe mana Securitatii. A fost arestat la 12 octombrie 1952, in urma denuntului facut de Paul Madincea, reprezentantul Cultelor din Arad. Timp de 8 zile, calugarul a fost torturat in beciurile Securitatii din localitate. S-au incheiat 11 procese verbale de interogatoriu. A fost acuzat retroactiv, conform hotararilor vremii, pentru activitate legionara. Fara sa fie judecat, a fost trimis pentru cinci ani in detentie administrativa, sa munceasca in diferite lagare, pedeapsa expirand la 12 octombrie 1957. Dintr-un munte de om, ajunsese un schelet ambulant, ce cantarea 49 de kg. Orice tentativa de a fi primit undeva sa munceasca era sortita esecului. La 22 aprilie 1959 a fost din nou arestat si judecat. Tribunalul Militar Timis, prin sentinta data la 22 octombrie 1959, l-a condamnat la 15 ani de munca silnica si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. A fost eliberat la 28 iunie 1964, conform Decretului 411 de amnistie generala a tuturor detinutilor politici.
Prin prisma celor precizate in biletul de eliberare, trebuia sa se prezinte din nou la Manastirea Hodos. Episcopia l-a numit preot paroh la Agrisul Mic, in aprilie 1966, ca apoi sa fie transferat la Manastirea Dealu, de langa Targoviste. Acolo a fost efectiv asaltat de credinciosi care auzisera de continutul inflacarat al predicilor sale; dupa atatea patimiri pe parcursul vietii, cuvintele sale aveau un mesaj aparte, electrizant.
Securitatea l-a arestat din nou, la 15 ianuarie 1976, si l-a inchis intr-o celula speciala de la Spitalul numarul 9 din Bucuresti, profilat pe boli mintale. In imprejurari discrete, a fost impuscat in ceafa de cei care doreau sa scape de el. Decesul sau ridica mari semne de intrebare, dar enigma a fost luata de preot in mormant. Fara sa se faca vreo ancheta, la 19 ianuarie 1976, a fost inhumat in cimitirul Vaforata, de langa Manastirea Dealu. Un an mai tarziu, un grup de preoti, prin Ambasada Suediei la Bucuresti, a trimis o scrisoare la ONU, in care se arata ca in Romania se practica in continuare crima politica. Acele randuri nu i-au impresionat pe destinatari, deoarece nu s-a luat nicio masura. (sursa: paginiromanesti)
15.6.14
Ultimul cuvant al Parintelui Constantin Voicescu, rostit la fosta inchisoare de la MISLEA, inainte de fi ucis, spulberat de o masina. Rugaciunea lui Eminescu - file de Acatist!
Era ziua de 8 septembrie 1997 (Sărbătoarea
“Naşterii Maicii Domnului”),
al treilea hram al paraclisului de la fosta închisoare a fetelor şi a femeilor de
la Mislea, ridicat de fostele deţinute politic, ca prinos de recunoştinţă
pentru acele zile când Maica Domnului S-a milostivit şi a revărsat balsam peste
suferinţele îndurate de acestea. Ziua avea să se termine cu o dramă. La
întoarcerea spre Bucureşti, Părintele Constantin Voicescu avea să părăsească
lumea pământească în urma unui grav accident de circulaţie provocat de nebunia
vitezei unui om care şi-a încărcat conştiinţa cu omorârea unuia din cei mai duhovniceşti
părinţi ai ţării. L-a luat Maica Domnului la Sine, dar, spre mângâierea
credincioşilor, a făcut să ajungă până la noi, scrisă, frumoasa sa predică (pe
care o redăm mai jos) în care ne asigura de “inexprimabila dragoste dintre
Dumnezeu şi oameni” (manuscrisul acestei predici a fost găsit în geanta de
voiaj a Părintelui). (extrase din lucrarea Doamnei Aspazia Oţel Petrescu –
Crucea de la Miercurea-Ciuc şi
Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor
decedate în lupta anticomunistă).
Cuvântul Părintelui Constantin Voicescu
Crăiasă
alegându-Te,
Îngenunchem,
rugându-Te,
Înalţă-ne,
ne mântuie
Din
valul ce ne bântuie;
Fii
scut de întărire
Şi zid
de mântuire,
Privirea-Ţi
adorată
Asupră-ne
coboară,
O,
Maică Preacurată
Şi
pururea Fecioară,
Marie!
Iubiti
fraţi de credinţă în Domnul Nostru Iisus Hristos,
Sărbătorim pe Maica
Domnului azi ca şi în alte zile de praznic. Începutul anului bisericesc este
patronat de praznicul de azi, iar sfârşitul de celălalt praznic mare, Adormirea Maicii Domnului. De fapt, dacă stăm bine să ne
gândim, o sărbătorim în fiecare zi prin rugăciunile ce I le adresăm. Nici o fiinţă cerească sau
pământească nu s-a învrednicit de atâta cinste! Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii
şi mai mărita, făra de asemănare decât Serafimii.
Care este temeiul acestei cinstiri? Cine este Aceasta care se naşte? Vom încerca în
cele ce urmează să răspundem acestor întrebări.
Există un fapt care domină
toată viaţa Maicii Domnului, conştiinţa clară a solidarităţii cu toţi oamenii şi slujirii
planului lui Dumnezeu, pusă în evidenţă în câteva momente cu semnificaţie
deosebită:
I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind să Se facă Om pentru a ne mântui, cere consimţământul liber al
omenirii al cărei sol a fost smerita Fecioară Maria. Nimeni nu va şti vreodată
ce întorsătură ar fi luat planul pentru mântuirea lumii dacă în acel ceas unic
Sfânta Fecioară n-ar fi dat sublimul Ei consimţământ: “Iată roaba
Domnului, fie mie dupa cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). Ea este conştientă
că, prin consimţământul ei liber de a fi Mama lui Dumnezeu-Mântuitorul, aduce
slujire tuturor neamurilor pământurilor, de aceea va prooroci inspirată de
Duhul Sfânt: “Iată, de acum înainte mă vor ferici toate neamurile”.
II. Ceasul din noaptea
Crăciunului, noapte în care Maica Domnului naşte pe Dumnezeu
ascuns în faptura de Prunc omenesc. Maica Domnului alăptează şi
creşte, ca orice mamă adevarată, pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul
Mântuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor. Căutarea ei, acum, se petrece înlăuntru:
“Iar Maria păstra toate cuvintele şi se gândea la ele in inima
sa …” (Luca 2, 19).
Trebuie să ne oprim
câteva clipe asupra slujirii Ei de mamă.
Se poate spune, fără pic de exagerare, că
niciodată o mamă n-a fost mai clar conştientă de faptul că slujeşte lumea
întreagă şi planul lui Dumnezeu, împlinindu-şi smeritele ei datorii. Toate
mamele ar trebui să-şi crească pruncii cu delicateţea şi conştiinciozitatea
Maicii Domnului. Să ştie, totodată, că refuzul de a avea copii şi de a-i creşte
echivalează cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de împotrivire
lui Dumnezeu.
Părintele Benedict Ghiuş atrage atenţia
asupra sublimităţii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulată “Dulcea sarutare”. Chipul
Fecioarei-Mame de pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată dumnezeirea,
iar strânsa alipire a obrazurilor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu
şi oameni.
III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezintă
deplinătatea slujirii Ei faţă de oameni. Spun Sfinţii Părinţi: O taină de negrăită răsplătire
are loc în ziua Adormirii Maicii Domnului, între Hristos şi Sfânta Lui Maică. Trupul Ei a fost înviat din morţi şi
mutat la cer întru slavă, ca şi trupul Mântuitorului, înainte de sfârşitul
lumii şi de a doua venire a Domnului!
Putem spune că
este un al doilea Paşte: Paştele
Maicii Domnului!
Să ne amintim încă o
dată toată slujirea Maicii Domnului în planul mântuirii. Ea a fost chemată să dea
trup de om lui Dumnezeu şi, născându-L, Ea L-a introdus pe Dumnezeu în familia
oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu să Se facă om şi să poată muri şi învia
din marea Lui dragoste pentru ispăşirea şi transformarea noastră şi a întregii
lumi. Slujirea şi darul acesta n-au fost uitate de Mântuitorul
Hristos. Îndumnezeirea omului, iată marea binefacere pe care, prin Iisus
Hristos, omenirea o datorează Maicii Domnului.
Iubiţi
credincioşi,
De toate acestea ne
aducem aminte cu deosebire azi, la Naşterea Ei, şi o cinstim după cuviinţă. Si cum să nu o cinstim pe cea
prin care ne vine mântuirea? Pe cea care e rodul rugăciunilor
sfinţilor ei părinţi, Ioachim şi Ana, prin lucrarea Domnului Însuşi, dupa
cuvantul inspirat “Înţelepciunea
Şi-a zidit sieşi casă”. Ce fapte minunate poate rugăciunea, iubiţii mei! Cum
atrage ea lucrarea lui Dumnezeu!
Cum să n-O cinstim pe
Cea pe Care în primul rând Domnul a cinstit-O, prin salutul şi glasul Arhanghelului,
prin al Elisabetei şi, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor care avea să
spună Mântuitorului: “Ferice de pântecele care te-a purtat!“
(Luca 11, 27)?
Cum pot unii dintre creştini să fie atât de
mărginiţi sau de rea credinţă încât să nu o cinstească? Frăţiile voastre, să nu
plecaţi urechile la îndemnurile lor! Rămâneţi în biserica srămoşească, să
aflaţi mântuire! “Cine vine la
Biserica ta şi nu ia degrabă mântuire sufletului şi trupului, Prea Curată?” – spune o cântare din slujba Aghiazmei mici.
Slavă Domnului,
prezenţa frăţiilor voastre aici arată că o cinstiţi!
Aţi venit unii de
departe, alţii mai de aproape, spre a vă exprima recunoştinţa faţă de Maica
noastră, a tuturor, aici, în acest loc unde surorile noastre, care au
purtat crucea grea a credinţei, dar întărite prin rugăciunile Prea Curatei,
i-au zidit locaş de închinare!
Slavă Domnului, poporul
nostru românesc are la mare cinste pe Maica Domnului, caci auzim frecvent
rostirea: “Doamne, Maica Domnului!”. Ne amintim, de asemenea
de versurile închinate ei de potul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu
(care, precum ştiţi, considera Biserica Ortodoxă drept Maica spirituală a
neamului românesc), în minunata poezie Rugăciune, din care am
evocat prima parte la începutul cuvântului nostru. Redăm acum a doua parte:
În
neguri Te arată
Adevarate file de Acatist!
Slavă Domnului că avem o astfel de mijlocitoare
către El! Atât de caldă şi de apropiată! Căci trebuie să observăm, iubiţi
credincioşi, că, dacă pe Domnul îl iubim, ne şi temem de El, căci va fi Judecătorul
nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar O iubim. De Ea nu ne temem, căci la
Judecată O vom avea apărătoare. De aceea cântăm adesea “Apărătoare Doamnă“…
O fericim şi O cinstim,
dar să nu uităm cuvântul Domnului spus cand femeia din popor a fericit-O pe
Maica Sa: “Fericiti sunt si cei ce asculta cuvantul lui
Dumnezeu si-l pazesc!” (Luca 11, 28). Îl spune şi Maica Domnului,
ca singurul cuvânt de îndrumare ieşit
din gura Ei: “Să faceţi tot ce vă va spune El!”
(Ioan 2, 5). Adică ce ne-a învăţat El să facem: să iubim, să iertăm, să fim milostivi.
Să nu uităm, iubiţii
mei, cu fiecare mână de ajutor pe care ne-o întinde, Maica Domnului ne repetă
neîncetat nemuritoarea ei chemare: “Oameni buni, faceţi tot ce v-a
zis El să faceţi!”. E ca si cum ar zice: fiţi aproape de Dumnezeu,
fiţi aproape unii de alţii! În aceasta se cuprinde toată Evanghelia. Altă
cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există…
O, Maica Prea Curată, ajută-ne să împlinim
cuvântul Fiului Tău şi Dumnezeului nostru. Amin!
Preot Constantin
Voicescu
Cuvânt preluat de pe siteul Război Întru Cuvânt, operând câteva mici modificări, orientându-ne după lucrarea Doamnei Aspazia Oţel Petrescu, adăugând şi diacriticele cuvenite.
Eminescu, 125 de ani de la moarte. Despre jurnalistul nationalist si fiul Bisericii Ortodoxe Romane, cu prof. Nae Georgescu si arhim. Mihail Daniliuc
Eminescu, ziaristul / Adevăruri
“Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d… M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.” – Mihai Eminescu
Filmarea cu prof. Nae Georgescu a fost realizata cu ocazia conferirii Premiilor “Eminescu, ziaristul” de catre Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania
„Îngerii în trup” ai familiei Eminescu
de arhim. Mihail Daniliuc
Ca în fiecare an, ne vom ruga pentru poet, căci îi cinstim pe scriitorii care ne-au umplut viața cu nespuse bucurii literare nu doar „troienindu-le” memoria cu amintiri ori simpozioane, ci săvârșind și cuvenitele slujbe de pomenire. Îngrijindu-ne de sufletele lor, ne arătăm prin fapte dragostea şi recunoștința față de ei: a iubi cu adevărat, spunea cineva, este echivalentul dorinței ca acea persoană să nu moară niciodată. Înălțând rugăciuni pentru ei, tragem bune nădejdi că Dumnezeu, Făcătorul veacurilor, le va rândui nepieritoare existență în lumina și iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi.
arhim. Iachint Iurașcu și M. Eminescu
Ca în fiecare an, ne vom ruga pentru poet, căci îi cinstim pe scriitorii care ne-au umplut viața cu nespuse bucurii literare nu doar „troienindu-le” memoria cu amintiri, simpozioane ori colocvii, ci săvârșind și cuvenitele slujbe de pomenire. Trebuie să-i purtăm nu numai în calendarul cultural al nației, ci îndeosebi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Îngrijindu-ne de sufletele lor, ne arătăm prin fapte dragostea şi recunoştinţa faţă de ei: a iubi cu adevărat, spunea cineva, este echivalentul dorinței ca acea persoană să nu moară niciodată. Înălțând rugăciuni pentru ei, tragem bune nădejdi că Dumnezeu, Făcătorul veacurilor, Stăpânitorul peste cei vii și cei morți, le va rândui nepieritoare existență în lumina și iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi.
Bunicul poetului, Vasile Iurașcu, era un apropiat a lui Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei
Pe lângă îndătinata pomenire, se cade să așternem câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor. Ce să scriem?! Că Eminescu se află în orice-i românesc?! Am dori totuși să ne oprim la unele aspecte legate de viața rubedeniilor sale călugărite, deoarece ele au contribuit într-o oarecare măsură la conturarea convingerilor religioase ale genialului bard. Afirmam, acum nişte ani, că Eminescu ne aparține și nouă, cinului monahal, nu doar anumitor curente literare sau partide politice. De ce? Din pricină că poetul a avut intenția chiar de a se călugări, iubind foarte mult viața monahicească, fiind încântat de rânduielile mănăstireşti, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală a așezărilor noastre cenobitice. Cu acestea s-a întâlnit prima oară în Mănăstirea Agafton din ținutul Botoșanilor, acolo unde îmbrăcaseră haina cernită patru din surorile mamei sale, Raluca. Ea provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, șase din ei călugărindu-se. Însă, înainte de orice altceva, dorim să evidențiem relația specială existentă între bunicul lui Eminescu, Vasile Iurașcu, și Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi. Se pare că al doilea copil al său, Iordachi, a avut un comportament agresiv față de părinți, fapt ce l-a determinat pe bătrânul stolnic să-i scrie mitropolitului prin 1837, plângându-se de violenţa progeniturii, rugându-l să-l ajute la îndreptarea răzvrătitului fecior. Formula de încheiere a jalbei ne dezvăluie legătura deosebită, profundă, dintre vlădică și bunicul lui Eminescu: „al Înaltpreasfinției Voastre nevrednic fiu sufletesc, Vasile Iurașcu, Stolnic”. Mitropolitul Veniamin intervine la aşa-numitul „Dipartament al Trebilor din Lăuntru”, sugerând organelor abilitate să trimită pe împricinat la Mănăstirea Secu spre pocăință și îndreptare.
Doi frați și patru surori ai Ralucăi, mama poetului, au intrat în cinul monahal
Cât privește pe monahii și monahiile rude ale poetului, din documente vechi aflăm că al treilea fiu al lui Vasile și Ioana Iurașcu, pe nume Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viața sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona, din apropiere încă din anii tinereții. Nu avea studii, se purta cam neîngrijit, „cu barba răsfirată și nespălată”. Din pricina viețuirii sale discrete, probabil, nu ni s-au păstrat alte informații despre el. Se cade să amintim că Vasile Iurașcu și soția lui, Ioana, au avut nouă progenituri.
Următorul copil al numeroasei familii botoșănene, care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. La doar 16 ani, în 1828, a intrat în obștea Mănăstirii Agafton, primind aici chipul îngeresc, iar apoi, arătându-se râvnitoare în cele duhovnicești, a luat schima cea mare. Însemnările vremii ne spun că Fevronia a participat la botezul nepotului Mihai, fapt care a îndemnat-o să îl ocrotească, simţindu-l foarte aproape de suflet. Așa se explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia doar în casa acestei mătuși. Fugit de la gimnaziul din Cernăuți, junele Mihai s-a oploșit tot la ea, întâmplare care o determină să-şi informeze cumnatul, căminarul Gheorghe Eminovici, despre „fugarul școlar”. Tot în chilia monahiei Fevronia Eminescu a poposit prin anii 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida, povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim. În 1895, la vârsta de 83 de ani, Schimonahia Fevronia Iurașcu s-a mutat în lumea cealaltă, dormindu-şi somnul în așteptarea venirii Dreptului Judecător în cimitirul mănăstiresc.
Maicile Iurașcu în Patericul Românesc
Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iurașcu se numără şi Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840. Tradiția aşezământului şi-o aminteşte ca pe o maică milostivă, deosebit de muncitoare, deși cam bolnăvicioasă. Înainte de moarte a cerut schima mare. A trecut la cele veșnice pe 20 august 1878, la scurt timp după ce împlinise 57 de ani. O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orășeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton, unde bătrânul Iurașcu construise între timp două case mari pentru fiicele sale. Dovedind o înțelepciune nativă și pricepere administrativă, înțeleptul mitropolit Iosif Naniescu a așezat-o în scaunul stărețesc al chinoviei botoșănene, prețuindu-i smerenia și cumsecădenia. A trecut la Domnul prin 1902, fiind și ea schimonahie. Pilda viețuirii celor trei fiice Iurașcu a urmat-o și cea de-a patra, Safta; căsătorită inițial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulți prunci. După ce copii crescuseră mari, mistuită de dorul viețuirii îngereşti și, probabil, marcată de moartea surorii sale, monahia Sofia, în 1878, ia încuviințare de la soț și se călugărește luând numele celei decedate. Odată cu ea a păşit în mănăstire și una din fiicele sale, Xenia. Tradiția Agaftonului spune că aceasta din urmă, verișoara poetului, era o fire deosebită; tăcută, ascultătoare, iubea foarte mult rugăciunea având darul lacrimilor. A trecut la Domnul în anul 1926.
Pentru viețuirea lor frumoasă, pentru smerenia, dragostea și nestinsul dor de Cer, trei dintre mătușile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia, dar și monahia Xenia Velisarie, au fost trecute în Patericul Românesc.
În fine, ultimul membru al iurăștenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescență a intrat în obștea Mănăstirii Coșula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi așezarea în scaunul stărețesc al locaşului. Mai târziu, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iași, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola şi hirotesindu-l arhimandrit. Însemnările lui Matei, fratele poetului, ni-l arată pe cuviosul părinte ca „școlit”, vorbitor de limbă germană și franceză, dar și o fire boemă, cu mulți prieteni din protipendada ieșeană. A trecut la Domnul la nici 67 de ani, în 1886, răpus de astm bronșic.
Sursa: Doxologia via Ziaristi Online
Mihail Eminescu despre misiunea oamenilor care vor binele tarii
"Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea să meargă cum îi place dumisale - misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiilor tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine ca la el însuţi."
Mihai Eminescu (Opere, vol XVII, p. 336)
Dramatic! Poetul eminescian Cezar Ivanescu maltratat de mineri in 14 iunie 1990. Marturia sa si o FOTO INEDITA din Spitalul de Urgenta, realizata de Emanuel Parvu
Pe Bulevardul Magheru situaţia se schimbase un pic… De unde până atunci „minerii“ defilaseră paşnic, călăuziţi de securiştii în cămăşi albe şi escortaţi de maşinile Poliţiei, acum rândurile erau oarecum boţite, pentru că la Piaţa Romană, băieţii care vindeau ziare, se pare, ripostaseră şi ei cu reteveiele la violenţele minerilor şi apoi o şterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respiraţie scoseseră un chiot de huo, şi „salvatorii“ lui Iliescu primeau prost duşul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădiniţa“, vis-a-vis de blocul nostru, în faţa restaurantului aplaudau atâţia securişti în cămăşi albe, că-ţi reveneau bătăile inimii la loc… Confruntarea dintre aplauzele securiştilor şi huiduiala noastră ne-a fost fatală… pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălţime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocităţile pe care le priveam pe trotuar… Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam… pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam… Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaş…
Securiştii în cămăşi albe ne-au reperat, ca şi chelnerii securişti, şi gospodinele şi deşi ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre…
Dacă aş fi fost singur, cu experienţa pe care o am, aş fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament…
Am ales soluţia cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, uşa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieţii erau profesionişti redutabili: am baricadat cu mobila din apartament şi uşile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânşi, Alexandra Şerban a început să sune la serviciul de paşapoarte, unde tatăl ei era ofiţer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliţie, să ne salveze… nu s-a putut… Am realizat cu puţin înaintea începerii masacrului că d-l Calmuschi nu era cu noi, tocmai ieşise să-şi parcheze mai convenabil una din cele două limuzine pe care le avea şi nu se mai întorsese… Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, uşa dublă a camerei începând să cedeze într-un colţ de sus, m-am postat în faţa uşii… [...]
Am leşinat de câteva ori
Potopiţi de loviturile de bâtă ale celorlaţi „mineri“ care pătrunseseră în salon într-un iureş nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenţie ucigaşă şi mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forţa umerilor şi a pumnilor, de aceea şi în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boţească feţe de piatră… Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nţî!“ e prea multă lume!“: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia… Ne-au coborât din apartament până în spatele uşii masive din fier de la intrarea blocului şi, deşi ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat şi am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că ştiu că lungit la podea poţi fi foarte uşor omorât… Fireşte, a sosit duba Poliţiei ca să înşface călăii, bandiţii, adică noi, eu, Miron Manega şi Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalţi trei căzuţi la podea, şi am trecut plin de sânge printre securiştii în cămăşi albe fără să mă pot apără pentru că cei doi poliţişti care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier braţele (pe ăştia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) şi atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt şi acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea şi valul de sânge mi-a umplut capul, gura şi ochii şi m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în faţa mea, pe banchetă, o femeie, doctoriţă, am auzit, plângea…
„Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“
Intraţi în plin soarele amiezii în curtea Poliţiei din Bul. Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliţia era controlată de mineri care ne-au livrat unui poliţist care stătea la o măsuţă şi ne scria într-o condică spre a fi expediaţi la Măgurele… Minerii şi-au depus şi sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte“, cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureştiului şi încă mai aşteptau să vadă rezultatul, drăguţii de mineri… M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuţitul [darul gentil al unei franţuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieţii mele, pe un vas, pe Dunăre...], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele şi borsetele ni le luaseră deja din apartament… şi din nou ceva miraculos a rupt şirul fatalităţilor cauzale, Adrian Dafir a ieşit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliţiei şi a început să urle spasmodic: „Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“ Un civil a ieşit din clădire (căpitanul de poliţie Ştefan Teriş, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a ţâşnit în clădire şi a ieşit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgenţă, o maşină condusă de un poliţist civil se mişca deja parcă de la sine în curte, i-am înşfăcat şi pe cei doi, Miron Manega şi Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului şi maşina a demarat… La Spitalul de Urgenţă, primul care a dat cu ochii de mine a fost Marius Scarlet, apoi încă un doctor tânăr al cărui nume nu mi-l mai amintesc, oricum amândoi au izbucnit într-un râs nervos, pe care nu şi l-au putut stăpâni deloc atât timp cât a trebuit să mă coase în cap o colegă de-a lor care de-acum zâmbea şi ea văzându-mă că şi eu zâmbesc de codiţa de samurai ce-mi apăruse în creştetul capului: în 1986, când fusesem adus noaptea la Spitalul de Urgenţă, în stare critică, cu febră şi având sub 50 de kg după 7 zile de greva foamei, tot cei doi bărbaţi mă întâmpinaseră: colegul lui Marius îmi făcuse pe loc o radioscopie şi-mi spusese ritos că ori sunt terminat cu plămânii, ori am nişte coaste rupte…
Cezar Ivănescu, text cules după manuscrisul 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare, 1997
…Am zăcut bolnav aproape doi ani
…iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam… [...]
…«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»… acesta e versul pe care l-am scris în trei ani…
Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau… [...]
Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“
Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996
Foto: Emanuel Parvu
Integral la: Ziaristi Online
Un an în Cer. Fotografii de la pomenirea de un an a Parintelui Justin. Mesajele transmise de fiii duhovnicesti ai Parintelui.
Părintele acestui popor obidit, pe care
l-a plâns şi l-a binecuvântat cu ultimele sale puteri de pe patul unei
cumplite suferinţe, s-a mutat la cele cereşti acum un an. Fiii săi nu au
rămas singuri, ci au câștigat îndrăzneţ mijlocitor în ceruri, un
biruitor asupra păcatului şi a înşelăciunii acestui veac, care şi-a pus
sufletul pentru Evanghelie şi pentru popor. Ca un voievod, Părintele
Justin Pârvu a stat drept, a stat bine, a stat cu luare aminte şi din
inima plină a revărsat râuri de apă vie – dragostea părintească a
Părintelui Ceresc. Ne-a lăsat tuturor moştenire Adevărul Ortodoxiei şi
nădejdea mântuirii.
A fost mai întâi Sfântul Mucenic Iustin
Filosoful. Apoi Sfântul Justin Popovici Mărturisitorul. Cu multă evlavie
cinstind pe amândoi şi urmându-le pilda faptelor bune, Părintele Justin
Pârvu Teoforul a lăsat testament scris în inimile tuturor celor pentru
care s-a rugat – Noul şi veşnicul Testament, scris cu lacrima iubirii
lui îndumnezeite prin jertfă şi Har. Iubind pe Dumnezeu-Cuvântul a ajuns
la măsura bărbatului desăvârşit şi s-a împlinit cuvântul care zice:
Tatăl meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dînsul ne vom
face (Ioan 14:23).
Avem, fiecare român şi fiecare
creştin-ortodox, responsabilitatea faţă de Dumnezeu pe care Părintele
Justin a reînviat-o şi înflorit-o în fiecare clipă a vieţii sale în
sufletul fiecăruia. Jertfa sa, chip şi asemănare a jertfei Celui pe Care
L-a urmat, să ne fie spre întărirea inimilor slăbite de dor. Să ne
întrebăm: Ce am răsplătit, ce a rodit întru nemurire viaţa şi moartea
şi, iată, veşnicia fericită, a Părintelui Justin, care s-a adus pe sine
prinos pentru noi toţi, poporul român şi neamul creştinesc? Cum ne vom
întâmpina cu el şi unii pe alţii în Ziua Judecăţii, când Sfinţii vor
judeca lumea, împreună cu Nemitarnicul Judecător?
Pomenirea Părintelui Justin va fi din
neam în neam, pentru că ne-a iubit şi a ales să moară pentru Adevăr şi
pentru noi, înțelegând şi ştiind că Darul părinţiei (Efeseni 3:14-15) de
la Tatăl-Părintele ceresc s-a pus în inimile celor ce I s-au făcut Lui
fii, Dar minunat pe care l-a lucrat până la propria sa moarte de martir.
Mărturisitor şi mucenic al prigoanei
materialismului secolului XX, stă alături de ceata miilor de rugători
împreună-pătimitori în temniţele atee, întrecând cu neprihănirea
cugetului inimii lor măreţia faptelor mucenicilor oricăror alte
prigoane. Iar după eliberarea din temniţa văzută şi întemniţarea în cea
nevăzută a materialismului contemporan, Părintele stă alături de ceata
strălucitoare a păstorilor de Dumnezeu luminaţi care au pus pe temelia
Pietrei-Hristos sufletele întregului popor rămas în deriva ultimei
jumătăţi de veac. În ambele prigoane mărturisirea sa a fost şi cu
cuvântul cel ziditor de suflet, şi cu înţelepciunea harică a tainei
duhovniciei, şi cu fapta nevoinţei mai presus de fire, şi cu
îndelunga-răbdare în mucenicie, sârguind în fapte nu pentru că ele l-ar
fi dus spre iubire, ci pentru că ele izvorau din iubire, din părtăşia
Duhului Sfânt.
Mulţi dintre mărturisitorii
împreună-pătimitori au slujit Credinţa cu fapta şi cu cuvântul, însă el
singur, dintre toţi, s-a distins prin copleşitoarea iubire, prin
covârşirea prezenţei dumnezeieşti, care dădea simplei sale prezenţe
atunci, iar acum simplei sale pomeniri, harul şi lumina cerească. Între
cei ce strălucesc ca nişte pietre de mult preţ ale credinţei, dar şi ca
nişte eroi ai demnităţii, numai în el s-a arătat o putere de polarizare
voievodală, măiastru ţesar al fibrei române pe un gherghef iconic-social
ca al Sfântului Vasilie cel Mare. Vultur cu crucea în adâncul inimii
îmbrăţişată, Părintele Justin a avut şi viziune dumnezeomenească, şi
cuprindere a dragostei, ca şi cum prin ochii săi albaştri privea cu milă
şi bună mustrare Însuşi Domnul, pe Care atât L-a iubit.
Adevărul de credinţă şi tăria iubirii
sale pentru Dumnezeu şi pentru poporul român i-au dovedit, printr-un
secol de viaţă la înălţime duhovnicească şi printr-o moarte de
impecabilă trăire şi de jertfă hristoforă, sfinţenia. De aceea pomenirea
sa e pecetluită în cerurile cerurilor, în graiul românesc al Duhului,
pe vecie.
Îţi mulţumim Ţie, Dumnezeul nostru,
Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, că ne-ai învrednicit pe noi a ne bucura o
clipă lângă sfeşnicul Tău cel ales, de iubirea căruia nu ne despărţi, ca
să fim cu Tine una precum şi cu el ai binevoit a Te uni, spre slava
Numelui Tău şi prin smeritul nostru popor, căruia dăruieşte-i, Doamne,
mântuirea Ta, ocrotirea, adumbrirea, povăţuirea şi înveşnicirea prin
Tine, amin.
Sursa: Mănăstirea Petru Vodă
Sursa: Mănăstirea Petru Vodă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
