In august 1968, Parintele Arsenie Boca s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu sa opreasca trupele sovietice la granitele tarii.

Cu rugăciunea, Părintele Arsenie Boca i-a blocat pe sovietici de n-au putut să vină la noi în ţară. Spunea Părintele Daniil că în 1968 el era la Drăgănescu şi l-a trimis să-l cheme din biserică. Tocmai se zvonise că urmează un război (invadarea Cehoslovaciei). S-a dus acolo, a intrat în biserică, dar nu-l găsea; s-a dus în altar şi l-a găsit în genunchi, plâns. S-a şters repede la ochi, Părintele Bunescu s-a dus în locul în care a fost Părintele şi era umed locul de la plânsul Părintelui. L-a întrebat mai târziu de ce a plâns. Nu i-a răspuns, dar mai apoi i-a zis că ruşii sunt la graniţele ţării. A plâns Părintele pentru neamul românesc. (Gheorghe Silea - 45 de ani, Sâmbăta de Sus)

“Să ştiţi c-am murit creştin,/ Brâncoveanu Constantin!”

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni:Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Pe 15 august 1714, chiar în ziua în care urma să împlinească 60 de ani, voievodul Constantin Brâncoveanu a fost decapitat, pentru că a refuzat să se lepede de credinţa creştină. Împreună cu el au fost martirizaţi şi cei patru fii ai săi, alături de sfetnicul Ianache.

Îmbrăcaţi numai în cămăşi, bătuţi, torturaţi şi înfometaţi, cei cinci au fost aduşi în faţa sultanului Ahmed, care le-a cerut să renunţe la creştinism, pentru a-şi salva viaţa. În faţa acestei propuneri, Brâncoveanu a răspuns, fără să mai stea pe gânduri: "De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor! "
Pe fiii săi, voievodul i-a îmbărbătat cu următoarele cuvinte: "Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!".
Acum, soarta le era pecetluită. Sultanul Ahmed a poruncit imediat să le fie tăiate capetele. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache. Apoi, pe rând, au fost decapitaţi Constantin, fiul cel mare al voievodului, apoi Ştefan şi Radu. Atunci când a sosit rândul lui Matei, mezinul de numai 11 ani, acesta a început să plângă, promiţându-i sultanului că se va face musulman dacă va fi cruţat. Însă Brâncoveanu i-a poruncit să urmeze exemplul fraţilor săi: „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”! Şi copilul a ales jertfa pentru Hristos. Cuprins de linişte, Mateiaş a mers direct către călău şi, aşezându-şi capul pe trunchi, i-a spus acestuia: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”. A urmat domnitorul Brâncoveanu, care a plecat la moarte închinându-se şi rostind: "Doamne, fie voia Ta!".
Condamnat pentru înmulţirea neamului românesc
Cum înţelegem azi jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Înrudiţi în seminţie şi în duh cu aceştia, ar trebui să moştenim ceva din curajul şi spiritul de sacrificiu al bravilor martiri. Însă azi, după aproape 300 de ani de la moartea lor mucenicească, oare câţi dintre noi, creştinii mileniului al treilea, mai păstrăm vie credinţa în Dumnezeu şi dragostea de patrie? Câţi am mai avea azi curajul şi demnitatea de a merge la moarte, pentru neam şi credinţă? Câţi dintre noi am avea tăria de a ne jertfi copiii pentru Hristos? Nu cunoaştem răspunsul la aceste întrebări. Însă ştim altceva: că mulţi dintre noi ne trimitem şi azi copiii la moarte, dar nu pentru Hristos, ci ucigându-i prin cumplitul păcat al avortului şi lipsindu-i de lumina dumnezeiescului botez…
Dacă astăzi Occidentul este cel care promovează avortul, pe toate căile, pe vremuri tehnica decimării neamului venea de la Istambul. Prin tributul de copii pe care îl impuneau românilor, turcii au reuşit să ne împuţineze considerabil. Din această perspectivă, moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni trebuie înţeleasă şi sub aspectul luptei şi al jertfei pentru înmulţirea şi propăşirea neamului românesc. O „vină” care trebuia pedepsită neîntârziat de către otomani:
„…Brâncoveanu nu a murit cum se spune. El era un bun creştin şi a avut cu călăul o discuţie despre credinţă, dar a fost condamnat pentru înmulţirea neamului românesc. Când vorbea cu călăul despre ortodoxie, era deja condamnat şi sentinţa oricum se aplica. Nu a fost silit să treacă la mahomedanism. Turcii se mulţumeau cu birul şi peşcheşurile, uneori profanau biserici, dar cam atât (…) Au existat domnitori şi boieri lingăi care au trecut de bună voie la mahomedanism. Dar problema lui Brâncoveanu nu a fost aceasta, ci pâra că înmulţeşte neamul românesc. Sigur că l-a înmulţit. Ca exemplu, el a avut 11 copii, 7 fete şi 4 băieţi. Era bogat şi nu punea biruri grele asupra supuşilor, a creat o viaţă lejeră în Ţara Românească, drept pentru care oamenii au făcut copii. Politicienii de astăzi, miniştri, parlamentari, demnitari sunt criminali pentru că nu grijesc de bunul mers al vieţii poporului, nu se ocupă să creeze o ambianţă, condiţii de a naşte copii. Pruncii nu se nasc pe gârlă. Ei se nasc într-o casă, într-un climat de siguranţă care, din păcate, lipseşte în România.”(Părintele Nicolae Tănase)
Aruncate în Bosfor, trupurile mucenicilor au fost scoase de câţiva creştini şi îngropate, în mare taină, în mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din Halki, lângă Ţarigrad, ctitorie a voievodului. În vara anului 1720, Doamna Maria a adus pe ascuns rămăşiţele soţului său în ţară şi le-a îngropat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, aşezând peste mormânt o piatră împodobită doar cu pajura ţării, fără nici o pisanie, iar deasupra o candelă de argint. În anul 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a declarat sfinţi pe Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache.
Într-o societate asfixiată de libertinaj, fără valori şi moralitate, copleşită de sărăcie şi criză, jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni reprezintă o chemare la redescoperirea credinţei, la părăsirea păcatelor şi la lupta pentru salvarea sufletului românesc. Fie ca modelul jertfelniciei Martirilor Brâncoveni să trezească în sufletul nostru valorile demult uitate ale demnităţii, curajului şi conştiinţei naţionale!
„Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
- Alelei! Tâlhari păgâni,
Alei! Voi, feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ,
Cum se şterg norii de vânt!
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau,
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-am murit creştin,
Brâncoveanu Constantin!”

(dinBalada Sfântului Constantin Brâncoveanu)

Autor: Irina Nastasiu
Sursa: Doxologia

Doamna Aspazia Otel Petrescu: Eminescu, fratele din inchisoare. Cum a fost salvata de Rugaciunea lui Eminescu catre Maica Domnului

Fosta detinuta politic, Doamna Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie
 
De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia OTEL PETRESCU

Parintele Arsenie Papacioc - Cuvant despre Maica Domnului

SUEDIA - IAD PENTRU SUFLET?

In vara anului trecut am scris despre “iadul britanic”, un articol privind discriminarea impotriva crestinilor britanici. Astazi discutam despre un alt “iad”, unul pentru suflet. E iadul suedez. Reputatia Suediei este ca e, de fapt, un paradis. Pentru trup. O tara mica, cu o populatie mica, cu o istoria nemarcata de cotropiri straine ori razboaie civile care sa-i fi inhibat dezvoltarea culturala ori civilizatia, Suedia a avut marele noroc de a fi protejata de istorie si izolata de marile conflagratii si tiranii europene. Asta i-a permis sa experimenteze cu doctrinele secularismului si cu diverse alternative sociale mai devreme ca oricare alta tara europeana. Deci, daca cineva deja vrea sa vada viitorul social al Europei, e suficient sa priveasca la Suedia zilelor noastre. Aspectul pe care-l analizam astazi, insa, e mult mai restrins, si anume sexualitatea.

Se poate spune ca intr-un anumit fel revolutia sexuala europeana a inceput in Suedia anului 1944 cind, in timp ce restul Europei era prinsa in cea mai mare conflagratie militara a istoriei, Suedia neutra a dezincriminalizat sodomia. Au urmat dupa aceea celelalte tari scandinave, Marea Britanie, restul Europei occidentale, America de Nord, si alte tari dupa ele. Peste revolutia sexuala suedeza s-a suprapus o doctrina radicala a egalitatii, iar consecintele acestui amalgam sunt bine cunoscute in toata lumea. Ceea ce e mai putin cunoscut, insa, este ca Suedia se transforma intr-un stat totalitar, inclusiv din perspectiva sexualitatii. Exemplul pe care-l discutam astazi e conclusiv. Cei care dezagreeaza cu comportamentele sexuale aberante sunt redusi la tacere gratie interventiei statului suedez. Mai mult, in ultimii citiva ani, Suedia a lansat un program de conversiune a gandirii traditionale spre acceptarea manifestarilor sexuale aberante si obscene. Lasam faptele sa vorbeasca de la sine, redind in traducere romaneasca un articol publicat recent pe acest subiect in publicatia catolica italiana Zenit si intitulat Thoughtcrime in Sweden: Certification Program Aims to Make LGBT Issues Mainstream (“Crime de gandire in Suedia: un program de certificare desemnat sa integreze  homosexualii”) Autorul articolului e Robert Clarke, avocat international afiliat cu grupul de juristi crestini americani Alliance Defending Freedom. [Articolul poate fi citit in engleza aici: http://www.zenit.org/en/articles/thoughtcrime-in-sweden]

Totalitarism si intoleranta

Scrisa in 1948, cartea lui George Orwell 1984 privea inspre viitor si atentiona impotriva controlului statal si a obedientei oarbe a cetatenilor. In 1984 erau desemnate ca si “crime de gandire” pozitiile intelectuale ori de conceptie opuse gandirii oficiale a statului. Statul incearca sa elimine astfel de crime stergind din vocabular cuvinte care ar fi putut fi folosite sa exprime opinii diferite de cele oficiale. Daca Orwell s-ar afla in Suedia anului 2014, anumite lucruri i s-ar parea foarte familiare – in mod special daca ar merge la unele din multele biblioteci, centre de sanatate ori organizatii publice suedeze care au fost certificate prin programul HBT, un program desemnat sa integreze homosexualitatea, bisexualitatea si transgenderismul.

Programul HBT a fost initiat in Suedia in 2008 de RFSL (o organizatie pro-homosexuala) pentru promovarea agendei homosexuale. Scoli, biblioteci, si diferite organizatii sunt certificate in urma unor cursuri de pregatire privind homosexualitatea, cit si plata unor sume destul de mari de bani. Programul cauta sa “schimbe atitudini” prin combaterea discriminarii si promovarea egalitatii de sanse pentru homosexuali. Asta include inlaturarea de pe rafturile bibliotecilor publice a cartilor care promoveaza rolurile traditionale ale fiecarui sex, rescrierea cataloagelor si a fisierelor intr-un limbaj in intregime neutru din perspectiva genului, si restructurarea vocabularului folosit de angajati in interactiunile lor zilnice cu clientii si unii cu altii, cu scopul de a fi mai “inclusivi”.

Se incepe cu bibliotecile

Biblioteca Sollentuna, prima biblioteca din Suedia care a fost certificata prin procesul HBT, explica ca seminariile de formare profesionala au insemnat “dezvoltarea unui nou mod de comunicare cu vizitatorii”.  De exemplu, angajatilor nu li se mai permite sa ceara copiilor sa roage pe “mama ori pe tata” sa semneze pentru cartile pe care ei le imprumuta, deoarece exista “copii cu doua mame ori doi tati”. Ori, daca cineva intreaba despre un roman de dragoste, angajatii nu pot sa presupuna ca persoana care intreaba vrea o carte despre dragoste intre persoane de sex opus.

Organizatia RFSL decide continutul “curriculei” si il vinde la un pret de aproximativ $15.000 la tot 25 de angajati. Programul de certificare urmareste sa asigure ca organizatiile care trec prin programul de certificare “ofera un mediu bun de munca angajatilor si un tratament respectuos al clientilor, pacientilor, ori vizitatorilor din perspectiva comunitatii homosexuale”. RFSL spune ca exista cinci criterii care trebuie indeplinite pentru obtinerea certificarii: (1) angajatii trebuie sa aibe un nivel de cunostinta privind homosexualitatea echivalent cu un curs universitar in acest domeniu; (2) fiecare organizatie trebuie sa faca un efort serios si continuu “sa creeze un mediu de munca deschis si inclusiv din perspectiva comunitatii homosexuale”. (3)  fiecare organizatie trebuie “sa faca un efort serios si continuu pentru a crea un mediu plin de respect si ospitalier” pentru clienti, vizitatori si pacienti din perspectiva comunitatii homosexuale. (4) fiecare organizatie trebuie sa aibe “un plan bine elaborat si pus la punct pentru asigurarea unor atitudini de compasiune fara de comunitatea homosexuala, cit si un plan pentru rezolvarea plangerilor homosexualilor” la adresa organizatiilor; si (5) pe parcursul perioadei de certificare fiecare organizatie trebuie sa-si revizuiasca politica interna in conformitate cu un plan specific care sa rezulte in atingerea obiectivului ultim – integrarea homosexualilor.

In cazul Bibliotecii Sollentuna, procesul de certificare a tinut opt (8) luni, si a inclus o “revizuire” a cartilor, revistelor si filmelor din biblioteca. In cursurile de certificare, angajatilor li s-a impus sa nu presupuna ca fiecare vizitator, tinar, student ori elev care vine la biblioteca parvine dintr-o familie traditionala, are ori vrea sa intretina relatii heterosexuale, ori vrea sa fie chemat “el” ori “ea”. Angajatilor li se cere sa se adreseze vizitatorilor cu termenul de “hen”, un termen neutru din perspective genului. [Nota AFR: “hen” in romaneste ar fi echivalentul cuvintelor “om”, “persoana”, ori “individ”, care nu au o conotatie sexuala]

Odata cu finalizarea procesului de pregatire, organizatiile din sectorul public primesc un certificat care e valabil pentru trei (3) ani. Dupa trei (3) ani procesul de recertificare se deruleaza din nou in acelasi mod. Fiecare certificare e valabila pentru trei (3) ani si trebuie reinnoita.

Si bisericile sunt vizate

Certificarile sunt implementate tot mai des. La sfarsitul anului 2013 municipalitatea orasului Stockholm a demarat cel mai mare program de certificare in care a inmatriculat pe toti cei 43.000 de angajati ai ei. De asemenea, Sinodul Bisericii Suedeze a adoptat o motiune prin care cere “Consiliului Bisericii sa incurajeze implementarea certificarii privind homosexualitatea intre angajatii Bisericii Suedeze”. Motiunea a fost adopata cu un vot de 153 la 76. Directorul RFSL Ulrika Westerlund spune ca programul de certificare  este folositor si bisericilor in discutiile privind homosexualitatea. Ea crede ca atunci cind textele religioase sunt folosite ca argumente impotriva comportamentului homosexual, programul de certificare va impune sa nu se citeze din “biblie” ( cu “b” mic) impotriva homosexualitatii.

Articolul in engleza poate fi citit aici: http://www.zenit.org/en/articles/thoughtcrime-in-sweden

Iadul britanic

Indoctrinarea in homosexualitate continua si in Marea Britanie. Recent s-a lansat ideea combaterii “homofobiei” incepind din gradinite. Se vehiculeaza ideea ca si copiii de pina la cinci (5) ani sa fie educati privind normalitatea relatiilor homosexuale, si ca exista mai multe feluri de “familii”. Se cere publicarea de carti privind “familiile” homosexuale si distribuirea lor in gradinite. Deja a fost difuzat, in fiecare scoala elementara din Marea Britanie, un film care “celebreaza familiile unisex”. [Detalii aici: : http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/new-stonewall-chief-ruth-hunt-teach-preschool-children-to-celebrate-being-gay-9643872.html]

Primit de la AFR

8 august - Pomenirea Teodosiei Zorica Latcu. Poeta marturisitoare in amintirile Doamnei Aspazia Otel Petrescu

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Aspazia OȚEL PETRESCU

- fragment reprodus din revista VEGHEA

Parintele Ioanichie Balan despre Cuvioasa Teodora de la Sihla

Printre sfintii romani mai de seama, care se bucura de aleasa cinstire a poporului nostru, este fara indoiala si Cuvioasa Teodora de la Schitul Sihla. Sunt aproape trei secole de cand numele ei a intrat in traditia din partea locului.

 

Despre Sfanta Teodora de la Sihla s-au scris pana acum putine lucruri, fapt pentru care a ramas insuficient cunoscuta. Atat traditia locala, cat si putinele insemnari - destul de sarace in date - au ajuns pana la noi intr-o forma confuza, controversata. Pe la inceputul secolului nostru circulau, paralel, doua variante despre viata Cuvioasei Teodora.

 

O insemnare, ce parea sa fie printre cele mai vechi, este scrisa intr-un manuscris din anul 1888 - fila 17b - intitulat: "Pateric ce cuprinde intru sine cuvinte folositoare si vreo cateva istorisiri ale vietii unor sfinti care s-au nevoit in pamantul Moldo-Romaniei". Insa aici se aminteste doar numele si locul unde a trait Sfanta Teodora. Cel mult se afirma ca s-a nevoit in secolul al XVIII-lea.

 

Putin mai detaliat - si desigur literar - vorbeste despre ea Calistrat Hogas in opera sa in Muntii Neamtului, scrisa in anul 1883. Dupa ce descrie cadrul natural asa de minunat, in care se afla Schitul Sihla, el aminteste de "pestera Sfinitei Teodora", pe care o vede ca pe "o scobitura aproape rotunda in mijlocul careia zace o stanca lata si putin inalta". "Piatra din mijloc ii slujea drept vatra, pe care aprindea din cand in cand cate putin foc.. pentru a-si dezmorti trupul biciuit de vanturile iernii". Apoi observa, ca o dovada graitoare, ca "peretii poarta, in adevar, urmele negre ale unui fum inadusit". In cele din urma vorbeste si de "fantana Sfintei Teodora", pe care o vede ca pe "o mica scobitura patrata si putin adanca", in care se aduna apa "din ploi sau din roua noptilor cu care "isi alina setea". Ceea ce ni se pare important este afirmatia scriitorului - potrivit cu traditia vremii - ca Sfanta Teodora "dupa cum se zice, a trait 60 de ani" la pestera de langa Schitul Sihla. Desigur cifra aceasta este exagerata. Dar nu este lipsita de interes, pentru faptul ca este singura mentiune scrisa in legatura cu durata cat s-a nevoit la Sihla.

 

O relatare mai pe larg despre viata Cuvioasei Teodora de la Sihla o avem de la inceputul secolului nostru de la Gr.H.Grandea, intr-o colectie de povestiri si legende. Aici apare pentru prima data o afirmatie eronata - luata desigur din graiul poporului - cum ca Sfanta Teodora s-ar fi nevoit mai intai la Manastirea Secu, in chip barbatesc, sub numele de "fratele Teodor". Dupa o vreme, fiind acuzat de pacat, "fratele Teodor" a fost nevoit sa se retraga pe ascuns sub stancile din jurul Schitului Sihla, pentru ispasirea canonului, unde, dupa multi ani de viata pustniceasca, a trecut la cele vesnice.

 

Aceasta relatare este reluata aidoma de preotul Constantizi Matasa, in opera sa Palatul Cnejilor.

Insa daca analizam cu atentie afirmatiile de mai sus, constatam cu usurinta ca aceasta este o reluare identica a vietii Cuvioasei Maicii noastre Teodora din Alexandria, "care in chip barbatesc s-a nevoit" in secolul V si pe care o praznuim la 11 septembrie. Lipsa de documente suficiente, ca si tendinta populara de a dramatiza si imbraca adevarul in vesmint de legenda, a dus fara greutate la aceasta confuzie.

 

Singurul care a luat pozitie categorica impotriva acestor neadevaruri a fost arhiereul Narcis Cretulescu. In calitatea sa de staret al Manastirii Neamt si veritabil carturar al vremii, el cunostea mai bine ca multi altii viata Cuvioasei Teodora. Citise, fara indoiala, putinele manuscrise vechi, care negresit au existat in biblioteca manastirii si nu putea fi de acord cu orice afirmatii.

 

Astfel, in lucrarea sa Istoricul Manastirii Neamt, tomul VII, pagina 58, face aceasta scurta, dar pretioasa insemnare: "Aici la Sihla este pestera unde s-a pustnicit Cuvioasa Teodora, fata lui Joldea Armasul de la Cetatea Neamt, ale carei moaste se afla in lavra de la Kiev. Despre aceasta cuvioasa, istoricii spun multe bazagonii".

 

Cu toate acestea lucrurile ar fi ramas confuze pana astazi, daca nu ar fi intervenit un fapt imbucurator, si anume descoperirea, in ultimele decenii, a unui pretios manuscris ce cuprinde, pe langa alte insemnari despre pustnici, Viata si nevointele Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Schitul Sihla. Fiind oarecum deteriorat, nu putem cunoaste cand si de cine a fost scris. Dar studiat cu atentie, prin analogie cu alte manuscrise contemporane, ajungem la concluzia ca a fost scris de un calugar din Manastirea Neamt, probabil la inceputul secolului al XlX-lea. Calugarii nemteni, obisnuiti cu scrierea de manuscrise, nu puteau trece cu vederea ostenelile pustnicilor mai renumiti, care traiau in partea locului. Un loc de frunte il ocupa si numele Sfintei Teodora.

 

Probabil manuscrisul in cauza a apartinut un timp bibliotecii Manastirii Neamt. Cu vremea insa a fost instrainat. La inceputul secolului nostru, fiind in posesia unui ieromonah, circula de la manastire la alta, pentru a fi citit.