A trecut un an de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist. Avea vârsta de 92 de ani. În pofida vârstei, a fost extrem de apropiat de generaţia tânără. Şi câte eforturi nu s-au făcut pentru a rupe această legătură. După insurecţia tineretului român din decembrie 1989 a fost inventată o telegramă (se pare de către Alexandru Paleologu) prin care Părintele Patriarh ar fi condamnat Timişoara revoluţionară. În ziua de 22 decembrie 1989, în timp ce Patriarhul dorea să adreseze un mesaj de solidaritate poporului său, poetul îndrăcit Mircea Dinescu (acelaşi care dorea să frigă nişte berbecuţi la CNSAS, citiţi, ierarhi ai Bisericii, acelaşi care afirma, fără să prezinte vreo probă, că vlădica Antonie Plămădeală ar fi cerut să devină general de securitate, acelaşi care şi-a permis să jignească sutele de mii de credincioşi care s-au închinat la Brâul Maicii Domnului, într-un articol intitulat, zeflemitor, „Bretelele lui Iisus”, acelaşi, acelaşi, acelaşi), sprijinit de „emanaţii” neokominternişti, îi interzice apariţia publică, izgonindu-l din incinta Televiziunii Române Libere. Era începutul unei acţiuni de decapitare a Bisericii Ortodoxe Române. În zilele imediat următoare, în Dealul Patriarhiei încep să se învârtă tot felul de necredincioşi, de sectari, de intelectuali analfabeţi teologic, de naivi ortodocşi sau de tâmpiţi activi, cum le spunea Petre Ţuţea, care solicită “demisia” Patriarhului. Pentru a nu provoca tulburări în Biserică, Patriarhul se retrage smerit la mănăstire. A luat asupra sa vinovăţiile tuturor. La întrebarea care se punea obsesiv în acea perioadă – unde a fost Biserica? – a răspuns atunci memorabil duhovnicul de la Marea Neagră, Părintele Arsenie Papacioc, spunând că mii de preoţi şi credincioşi au fost sub lacăte grele, sub sârmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, iar alţii şi-au dus viaţa cum au putut, dar nu au lipsit de la slujbele bisericeşti, s-au spovedit, s-au împărtăşit şi s-au rugat ca Dumnezeu să scape România de diavol. De altfel, îndrăznim să spunem noi, numai popoarele sinucigaşe merg pe o singură cale. Şi noi nu ne puteam permite acest lucru, atâta timp cât Occidentul ne abandonase în braţele Uniunii Sovietice. Oricum, regimul comunist a adus peste 2 milioane de români în închisorile comuniste, dintre care în jur de 500.000 şi-au găsit sfârşitul.
La cererea cinului monahal, a clericilor, a credincioşilor ortodocşi şi la chemarea Sfântului Sinod, Întâistătătorul se întoarce, punând capăt crizei de la conducerea bisericii noastre naţionale.
Studenţii anilor ’90, membri ai Ligii Studenţilor sau ai ASCOR, au simţit în permanenţă sprijinul acestuia. Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Părintele Patriarh în mai multe ocazii, dar am să relatez doar una din acţiunile organizate de Liga Studenţilor cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist. În martie 1992, Organizaţia Tineretului Creştin Democrat din Basarabia şi Liga Studenţilor a desfăşurat o acţiune de mare amploare, intitulată sugestiv “Drumul Crucii”. Crucea adusă de la Chişinău, înainte de a fi depusă în Piaţa Universităţii, a fost sfinţită de către Părintele Patriarh şi de alţi ierarhi ai Bisericii, la Catedrala Patriarhală. În cuvântul său, Părintele Patriarh spunea că “fapta tinerilor din Basarabia de a aduce Sfânta Cruce la Bucureşti pentru noi, toţi cei de pe glia străbună, ce suportăm greu rănile pământului românesc sfârtecat atât de hain, are darul să ne inspire curaj, fiindcă tinerii au adus simbolul suferinţei dar şi al biruinţei, al nădejdii reîntregirii neamului şi al brazdei noastre strămoşeşti, deoarece puterea ei zdrobeşte puterea diavolului, fiind biruinţa ortodocşilor”. Înainte de a-i decora pe tinerii participanţi cu cea mai înaltă distincţie bisericească acordată laicilor - Crucea Patriarhală – Părintele Patriarh a mai afirmat că “Altarul neamului şi Altarul credinţei au fost cele două coordonate ale existenţei şi străbaterii noastre ca popor în lume. Suportând creştineşte vitregiile istoriei prin credinţa lui, poporul român a făcut şi încă face un Drum al Crucii”. În acelaşi an, emite Actul Patriarhal şi Sinodal de reactivare a Mitropoliei autonome a Basarabiei. Este singurul act în direcţia reunificării ţării întreprins după Decembrie '89 de o instituţie a statului român.
Nu aş putea închieia fără să amintesc de semnalul de alarmă tras de Părintele Patriarh Teoctist în privinţa efectelor dezastruoase ale avortului („cele două războaie mondiale n-au reuşit să omoare atâţia oameni câţi am omorât noi după revoluţie”), viziunea sa de ofensivă spirituală în privinţa integrării europene („Biserica Ortodoxă Română oferă Europei trăirea vie a credinţei ortodoxe în comuniune”), decizia înţeleaptă de înfiinţare a Episcopiei Harghitei şi Covasnei într-un moment potrivit (înainte de venirea la putere a UDMR, care nu era de acord cu înfiinţarea Episcopiei), râvna pentru canonizarea sfinţilor români (în condiţile în care noi, românii, nu aveam în calendar sfinţi din neamul nostru, poate şi datorită înaltei concepţii despre sfinţenie a poporului român), implicarea activă în repunerea în drepturi a preoţilor sau a teologilor arestaţi de către regimul comunist (să ne aducem aminte numai de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae) sau îndurarea cu stoicism a batjocurii politicienilor care l-au împiedicat să-şi vadă visul împlinit: Catedrala Mântuirii Neamului. Am enumerat numai câteva dintre faptele şi atitudinile Părintelui Patriarh. Dar, mai mult decât toate, pentru noi, tinerii, Părintele de duioasă amintire Teoctist a fost un părinte iubitor şi iertător. Pentru blândeţea şi înţelegerea cu care privea greşelile noastre tinereşti, pentru îndemnurile sale ziditoare de suflet, pentru sprijinul acordat îi suntem recunoscători şi îl rugăm să vegheze în continuare asupra noastră.
Au trecut la cele veşnice marile modele spirituale ale românilor: Petre Ţuţea, Părintele Dumitru Săniloae, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Ioan Iovan, Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Patriarh Teoctist. Şi ne simţim parcă mai singuri. Ne e dor de ei. Şi ne rugăm pentru ei. Dumnezeu să-i primească cu drepţii şi cu sfinţii!
Florin PALAS
articol publicat in revista Veghea,
la un an de la trcerea la cele vesnice a Parintelui Patriarh Teoctist.
Sursa foto:
http://www.razbointrucuvant.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu