IOAN NEGRUŢIU, PREOT
“Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat şi puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ţie, Ioane, ţi-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viaţă în ziduri”. (Patriarhul Teoctist Arăpaşu)
Ioan Negruţiu s-a născut la 9 Iulie 1915, în satul Cihei-Borşa-Bihor. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi în 1934 şi Facultatea de Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940-1942). A slujit ca preot la catedrala din Beiuş, din 1942 şi profesor la Liceul din Beiuş, până în 1948, când a fost arestat. După închisoare a fost directorul Seminarului Teologic Special din Curtea de Argeş (1971- 1976). A fost redactor şef la revista Mitropolia Banatului (1979-1981), iar din 1981 a devenit duhovnic al Mănăstirii Timişeni-Timişoara. (Protosinghel Ioanichie Bălan- Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 217).
Părintele Ioan Negruţiu a fost arestat în 1948 şi condamnat de Tribunalul din Cluj la 10 ani temniţă grea pentru “uneltire împotriva ordinii sociale”. A fost închis la Aiud, Canal-Peninsula, Jilava şi Gherla. Eliberat prima oară în 1958, dar cu domiciliu obligatoriu. Tribunalul Militar Bucureşti l-a rejudecat în 1958, condamnându-l la muncă silnică pe viaţă. A fost eliberat în 1964. (Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea Alba Iulia, 2004, p. 178).
Părintele Ioan a fost condamnat la închisoare, ca de altfel toţi ceilalţi preoţi sau mireni, doar pentru faptul că au ales să-L slujească şi să-L mărturisească pe Hristos.
Redăm un cuvânt al părintelui Ioan, despre celulele “devenite altare”:
“Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.
Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenia faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase, prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţii; prin învăţarea de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe perţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.
Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.” (idem, p. 241).
ION NISTOR, ISTORIC
“Proclamarea Unirii, constituie unul din cele mai mari, mai remarcabile şi mai fericite evenimente din întreg trecutul neamului nostru. Ferice de fraţii basarabeni care, din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neam şi ţară, au izbutit să împletească din nou legăturile frăţeşti între Basarabia şi România”. (Ion Nistor)
Ion Nistor s-a născut în 4/17 August 1876, în comuna Vicovul de Sus-Bivolărie. Urmează şcoala primară 2 ani în sat şi 3 ani la Rădăuţi, cu predare în limba germană şi liceul german tot în Rădăuţi. Are preferinţe pentru limba germană şi istorie. Absolvă Facultatea de Filosofie a Universităţii Germane din Cernăuţi. Este ales preşedintele societăţii studenţeşti “Junimea”. Alături de alţi tineri universitari, scoate revista “Junimea literară”. Primul număr apare la 1 Ianuarie 1904, cu Iancu Nistor ca redactor şef. Tot în 1904, se căsătoreşte cu Virginia Pauliuc, fata preotului din Cârlibaba. La 5 Iulie 1905 i se naşte unicul moştenitor, fetiţa Oltea.În 1908 pleacă la Viena la doctorat, unde-şi elaborează tema: “Pretenţiile Moldovei asupra Pocuţiei., 182 de pagini în limba germană. La 22 Mai 1909, în cadru festiv şi solemn primeşte titlul de Doctor în Filosofie şi Litere. Urmează apoi cursurile de bizantinologie şi economie politică la Universitatea din Munhen. Întors în ţară îşi completează studiile la Iaşi şi Bucureşti cu celebrii profesori: Xenopol, Bogdan, Onciul şi Iorga. În 1911 îşi ia titlul de docent şi-şi iaugurează primul curs la Universitatea din Viena: “Locul românilor în istoria sud-est europeană”. Ocupă prin concurs catedra nou înfiinţată la Universitatea din Cernăuţi “Istoria Europei de sud-est., deschizându-şi cursul la 12 Octombrie 1912: “Importanţa istorică a românilor şi începutul organizării lor ca stat”, în germană. A participat toată elita culturală română din Cernăuţi în frunte cu mitropolitul Vladimir Repta. Evenimentul s-a transformat într-o manifestare naţională română stârnind un larg ecou patriotic.
Elaborând “Istoria Bisericii din Bucovina” arată “legătura intrinsecă între naţionalism şi credinţa ortodoxă a neamului nostru”, dar şi mâhnirea asupra politicianismului, căci la “deputăţie se îndeasă de regulă oameni lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe politice şi cultură românească”. (Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina. Editura “Septentrion”, Rădăuţi, 2003, p. IX).
În 1913, a fost ales membru titular al Acadamiei Române. Desfăşoară o intensă activitate naţionalistă în vederea marii uniri, între 1914 şi 22 Noiembrie 1918. Are repetate întâlniri cu Iancu Flondor şi cu alţi membri ai Consiliului Naţional Român şi ai Guvernului, insistând spre o mai grabnică hotărâre a unirii Bucovinei cu România. S-a stabilit ziua Congresului bucovinenilor în 28 Noiembrie 1918. Iancu Flondor a citit moţiunea: “Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.
Venind la Bucureşti în fruntea delegaţiei aducătoare a Actului Unirii Bucovinei cu România, Iorga îi dedică un articol memorabil: “Unul dintre întregitorii Moldovei”, publicat în “Neamul Românesc”, în care consemnează întreita activitate a Marelui Tribun pentru Unire:
“Întâi el a dat, ca scriitor istoric şi ca profesor de gimnaziu, pe urmă şi de universitate, românismului din Bucovina o încredere în sine pe care străinii izbutiseră- s-o spunem limpede- a-I slăbi. Le-a spus, le-a dovedit- ca şi acelor străini însăşi- că dreptul cel vechi este al nostru, că nouă ni se datoreşte tot ce în acea provincie a fost organizare şi cultură în trecut şi că acestea sunt titluri cărora alte popoare nu le pot opune nimic.
Al doilea, pentru ca această conştiinţă să producă şi o luptă şi această luptă să capete adevăratul ei organ, el s-a ridicat împreună cu Puşcariu, pentru a curăţi atmosfera morală de otrava înăbuşitoare a onciulismului, deprins a pacta cu toţi duşmanii noştrii naţionali, numai să-şi atingă scopurile de partid. Şi această operă de renovare politică a educat pe cei mai autorizaţi dintre tineri care şi-au pus viaţa în joc pentru ca să dea întreaga Bucovină neamului lor.
În al treilea rând, Nistor, în deosebire de alţii, a îndreptat de la început, hotărât , spre noi, pe bucovineni, prea mult deprinşi a-şi căuta mântuirea la Viena. S-a pus în curent cu ştiinţa şi literatura noastră, a scos cu G. Tofan o revistă în legătură cu mişcarea naţionalistă de aci, apoi când a fost să se formeze pentru catedra universitară, s-a aşezat modest, la o vârstă acum matură, pe băncile Universităţii din Bucureşti. Iar, când a început războiul, membrul Academiei Române a trecut graniţa în Regat, arătând cât de mult crede în misiunea de întregire naţională, pe care acesta trebuie s-o îndeplinească.
Pentru aceste reale merite, aşa de mari, în ziua de Unire salutăm frăţeşte pe Iancu Nistor!” (Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. XIX).
În perioada interbelică îşi desfăşoară activitatea universitară la Cernăuţi. Devine rectorul Universităţii Cernăuţi între 1919-1939. După fuzionarea Partidului Democrat al Unirii, la 21 Ianuarie 1923, cu Partidului Naţional Liberal, Ion Nistor devine marea personalitate care va domina viaţa politică, socială, şi culturală a Bucovinei, ca istoric, deputat, senator, ministru. La începerea războiului este numit profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti. Venirea comuniştilor îi anulează titlul de academician şi cea de profesor onorific, închizându-l la Sighet între 5/6 Mai 1950 şi 8 Iulie 1955. Este scos din propria casă şi lăsat pe drumuri. Spiritul nu-l părăseşte şi scrie “Istoria Bucovinei”şi tratatul “Istoria României”, 2600 de pagini. Trece la Domnul la 11 Noiembrie 1962.
Cu regret fac remarca că peste aceasta ilustră personalitate s-a aşternut o nemeritată uitare atât din partea celor care se consideră formatori de noi generaţii de intelectuali români cât si din partea celor ce ar trebuii sa vegheze la păstrarea nealterată a recunoaşterii valorii covârşitoare a elitei culturale româneşti în perioada interbelică.
ION ARBORE, GENERAL.
“În fiecare zi, generalul Arbore se ruga cu multă căldură, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodată nu l-am auzit văicărindu-se. Ca dreptul Iov, mulţumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla. (Atanasie Berzescu)
ION ARBORE s-a născut la 23 Februarie 1892, la Cucuteni-Iaşi (arhimilenara cultură pelasgă), în familia preotului Petre şi Elena Arbore (descendenţi ai marelui Spătar al lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore). Tatăl său, primind spre slujire biserica din Sarinasuf, în Tulcea, şi-a luat şi familia cu el. Ion a urmat cariera militară: Şcoala militară de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1909-1911); Şcoala Superioară de Război (1919- 1920). În 1939, a fost prefect de Putna, în 1941, a fost înaintat general de brigadă, iar în 1944, general de divizie. S-a remarcat la cucerirea Odesei şi la Cotul Donului, ca un militar iscusit. Generalul Corneliu Dragalina îl caracteriza astfel: “Fire optimistă, cu încredere în sine şi în trupele ce le comanda, pe care le-a îmbărbătat tot timpul în primele linii, generalul Arbore a arătat deosebit dinamism şi curaj în ultimul atac asupra Odesei şi a fost printre primii care au pătruns în oraş. La Cotul Donului era considerat “model de conştiinţă, zel şi devotament”. (Alexandru Duţu/ Florica Dobre/ Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Ed. Enciclop. 1999, p.27). După apogeul carierei militare, puterea atee îi rezervă drumul Calvarulu. Este arestat mai întâi în Aprilie 1946, apoi în Septembrie acelaş an, ca fost membru al guvernului Antonescu. A fost condamnat de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 27 din 6 Februarie 1948, la 10 ani temniţă grea şi degradare civică. Regimul comunist respecta astfel cu “sfinţenie” ordinele şi scenariul impus de armata roşie “eliberatoare”. În închisoare a ajuns în fruntea Elitei ofiţereşti înregimentată în fioroasa temniţă Aiud. Camaradul său de celulă din anul 1950, Atanasie Berzescu ne mărturiseşte : “Se ruga tot timpul în celulă. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduinţă şi dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din apropierea lui, ca pe nişte copii. Credea cu toată căldura în Dumnezeu. A murit la Jilava îngrijind bolnavii. A fost un om de o înaltă ţinută morală”.
Pe tot parcursul vieţii sale a fost un mare om de caracter. Nu s-a abătut nici o clipă de la linia creştină şi naţionalistă a neamului. Era fin, ordonat, punctual şi manierat.
În 1954, avea să-l întâlnească în Penitenciarul Văcăreşti Virgil Maxim, care ne relatează ultimile clipe ale martirului-general, de praznicul Crăciunului: “L-am cunoscut şi pe generalul Arbore, descendent din familia hatmanului Arbore. Acuzat de crimă de război, îşi ispăşea pedeapsa, deşi era grav bolnav, hipertensiv. Fusese adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi pus la dispoziţia Securităţii, în vederea şantajului, pentru obţinerea unor declaraţii compromiţătoare în schimbul tratamentului medical. Era un bărbat frumos, deşi anii de suferinţă îl marcaseră puternic, era de o înaltă ţinută şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoţilor ultimele lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară. Într-o Sâmbătă, foarte obosit s-a întins pe pat. După 10 minute în timp ce vorbea cu noi…capul i-a alunecat pe pernă. Am aprins o lumânare şi am plâns cu toţii. Dimineaţa auzind buşituri, am ieşit în curte mimând că mă duc la cişmea şi am văzut prin uşa întredeschisă, un miliţian care făcea serviciu de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă şi un topor…Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, decapitat în patru, cu creierii pe un colţ de masă, stâlciţi de lama toporului. Dumnezeu i-a făcut însă altă primire în <
ION BANEA (1905-1939), MEDIC, AVOCAT, SCRIITOR.
“Văd şi simt cum încep să renască din nou inimile româneşti. Izbânda acum, eu am speranţă şi cred că va fi a noastră.” (Ion Banea)
Ion Banea s-a născut la Vurpăr-Sibiu. A studiat Dreptul şi Medicina la
Autoritatea sa integră, aşezată pe un fundament puternic creştin- naţionalist, nu l-a îngenuncheat în luptele cu politicianismul veros al epocii şi nici nu l-a frânt când a trecut de pe culmile gloriei daco-românismului în catacombele ateiste ale detenţiei comuniste. Condiţiile grele şi crunte l-au apropiat şi mai mult de Dumnezeu, înălţându-se deasupra tuturor neîmplinirilor de moment, dar construindu-şi pas cu pas drumul spre jertfă, calea spre mântuire.
Alături de camarazii săi, a fost “beneficiarul” conspiraţiei carliste, cu concursul unor politicieni mediocri, lipsiţi de scrupule morale şi avizi de putere, ce au inaugurat un regim despotic şi au practicat terorismul de stat, în dispreţul adevărului, al dreptăţii, al moralei creştine şi chiar al normelor de drept, fără precedent în istoria modernă a României.
O conspiraţie în care forţe malefice din interior şi din exterior şi-au dat mâna pentru a strivi chiar din faşă unica rezistenţă antiatee şi antibolşevică, într-un moment crucial, când românii aveau nevoie mai mult ca oricând de unitate naţională, unitate ce putea deveni scut în salvarea Europei de Est, din faţa pericolului comunist.
Dictatura regală a abolit democraţia-creştină română, însângerând istoria şi provocând suferinţe inimaginabile şi incalculabile, potopite în râuri de lacrimi de foc şi de sânge.
A fost asasinat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, alături de alţi 12 camarazi, din ordinul expres al lui Carol al II-lea, autorul masacrului Elitei româneşti (cca 300 de personalităţi), din 21/22 Septembrie 1939. În noaptea de 21/22 Septembrie sunt târâţi pe rând în curtea închisorii şi asasinaţi: Clime Gh. Ing., Alecu Cantacuzino-principele, av., Totu Nicolae, av., Tell Alexandru, av., Furdui Gh. Dr. în Teologie, Dobre Bănică, licenţiat, Mihai Polihroniade, av., Paul Craja, medic, Sima Simulescu, profesor, Apostolescu Gh, licenţiat, Istrate Gh. Licenţiat, Banea Ion, avocat, medic şi Serafim Aurel, ing.
IOAN GAVRILESCU, PREOT.
Pentru a atrage România de partea Puterilor Centrale, Germania a cerut Austro- Ungariei, să îmbunătăţească relaţiile cu românii ardeleni. Guvernul de la Budapesta nu numai că nu a acceptat cererea Germaniei, dar a pus la cale un plan odios, în care a înscenat o “acţiune de spionaj” spre a dovedi Germaniei că ardelenii sunt de fapt “trădători ai patriei” ungare şi deci nu merită alt tratament, ba dimpotrivă...
În anul 1915, serviciile de spionaj ale armatei ungare angajează pe evreul Rafael Mendel din Porumbacu de Jos (jud. Sibiu), care s-a prezentat la învăţătorul român David Pop din Hărman, sub numele fals de “Stoica”, sergent în armata română, originar din Azuga-Prahova, propunându-i să strângă informaţii despre operaţiile militare austro-ungare de-a lungul graniţei cu România, pe care apoi să le trimită Marelui Stat Major al armatei române. Căzând în cursă, David Pop intră în legătură cu un număr mare de preoţi, învăţători şi alţi intelectuali români fără să ştie unii de alţii, care-i pun la dispoziţie o serie de date privind dislocări de trupe, construcţii de tranşee şi chiar hărţi strategice. Toate informaţiile au ajuns prin “grija” falsului sergent şi a detectivului-spion S. Tholmeyer la Tribunalul militar al Corpului I al Armatei ungare din Cluj. Toţi cei implicaţi în această acţiune au fost arestaţi în zilele de 22-24 Octombrie 1915 şi acuzaţi de “trădare de patrie” şi spionaj în favoarea României.
Nouă dintre ei au fost spânzuraţi, cei mai mulţi a primit pedepse mari de închisoare, destui au murit la scurt timp după eliberare, ca urmare a suferinţelor şi torturilor indurate, iar o altă parte au rămas cu urmări destul de grave. (Dr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925, p. 45-49/ Pr. Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Vol. II. Temniţe şi lagăre, Bucureşti, 1940, p. 43-47) Edificator este şi cazul părintelui Ioan Gavrilescu din Ţânţari-Braşov, care în timpul retragerii cu armata romană a fost arestat împreună cu alţi 115 refugiaţi şi închişi la Făgăraş, Tg. Mureş şi Cluj. “În temniţă am fost trataţi ca tâlharii cei mai ordinar, cu înjurături şi vorbele cele mai murdare şi epitete “delicate” ca porc, mojic, opincă puturoasă, hoţ şi trădător de patrie; mai sălbatic s-a purtat procurorul Cseh.” (ibid. p. 50). Deşi eliberat în 24 Decembrie 1917, ca urmare a tratamentului indurat a încetat din viaţă în 1921, lăsând în urmă 7 copii orfani.
IOAN IOVAN, PREOT
“Lacrimile atâtor părinţi, soţii şi copii care şi-au pierdut pe ai lor fără preot, prin spitale, închisori, la canal şi în alte instituţii, ne îndeamnă să vă întrebăm de ce nu aveţi grija acestora? De ce aţi lăsat la canal şi în alte părţi să fie duşi creştinii – ca vitele – la groapă fără preot?” (Părintele Ioan Iovan)
Ioan Iovan s-a născut la 26 Iunie 1922 în localitatea Husasău de Criş, judeţul Bihor în familia preotului Gavril Iovan. Absolvă şcoala în satul natal, liceul la Oradea, Facultatea de Teologie din Cluj în 1946 cu teza Sfânta Euharistie. A urmat Doctoratul avându-l ca îndrumător pe Părintele Dumitru Stăniloae. A fost hirotonit preot-duhovnic al Mănăstirii Vladimireşti, de către P.S. Nicolae Popovici, al Oradei.
Încă din primăvara anului 1945, după 6 Martie, guvernul comunist a început epurarea Ierarhiei B.O.R.,astfel: Patriarhul Nicodim Munteanu, mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, Veniamin Pocitan, arhiereu vicar al Bucureştilor, Veniamin Nistor, episcop de Caransebeş, Nifon Criveanu, mitropolitul Olteniei, Atanasie Dincă, locţiitor de episcop al Râmnicului, Lucian Triteanu de la Roman, Grigorie Leu- episcopul Huşilor, Cosma Petrovici- episcop al Dunării de Jos, Efrem Enăchescu-mitropolit al Basarabiei, Emilian Antal-locţiitor al Mitropoliei Bucovinei, Visarion Puiu- mitropolit al Transnistriei, Eugeniu Laiu-mitropolit al Bucovinei, Partenie Ciopron- episcop al Armatei, Policarp Moruşca, locţiitor de episcop al Maramureşului, Pavel Şarpe-arhiereu vicar al Bucureştilor, Teodor Scorobeţ, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi Nicolae Popovici episcopul Oradei.
În locul lor, puterea atee a impus “arhierei devotaţi noului regim”.
Există două moduri diametral opuse de a interpreta cele întâmplate atunci în viaţa Bisericii Ortodoxe Române: pe de o parte, se aduc grave acuzaţii conducerii Bisericii, datorită compromisurilor făcute de către noii arhierei, trecându-se sub tăcere drama ierarhilor trimişi cu domiciliul forţat în mănăstiri sau pur şi simplu otrăviţi, ignorându-se de asemenea suferinţele celor peste 9000 de preoţi ortodocşi închişi în lagărele comuniste, unde 200 din ei au fost ucişi prin regimul declarat de exterminare!
Pe de altă parte, cealaltă opinie dominantă, fie neagă orice complicitate a noilor arhierei cu regimul comunist, fie încearcă să prezinte compromisurile lor ca fiind chiar salvatoare pentru Biserică. Cert este faptul că Biserica a supravieţuit atât martirajului Elitei celor închişi, cât şi suferinţelor îndurate de poporul rămas nearestat, dar prigonit şi hăituit continuu.
La Mănăstirea Vladimireşti a luat fiinţă un Fenomen de credinţă, de trăire şi de mărturisire, a dragostei de Dumnezeu şi de Neam. Pelerinajul atingea în anii ’50 la marile praznice şi peste 50 000 de creştini. Este evident că la un astfel de pelerinaj se impunea o măsură excepţională de a-i împărtăşi pe toţi cei prezenţi acolo.
După repetate încercări ale Sinodului de a-l convinge să-şi tempereze râvna de slujitor al lui Hristos, să nu mai predice, să fie transferat la altă mănăstire, ori să nu mai slujească, a venit “Decizia arhierească”. “Decizia de plecare”, recunoscută de P.S. Valerian al Oradei, nu era de la Duhul Sfânt, ci din “raţiuni de stat”, sau “interese superioare bisericeşti”, deci străine de Biserică. Trecem peste amănuntele mai puţin onorabile ale ierarhilor care au schimbat binecuvântările arhiereşti în afurisiri, blesteme şi legări de slujbe. Părintele Ioan Iovan a redactat un Memoriu adresat Sf. Sinod al B.O.R., în care le reproşează că şi-au vândut conştiinţa şi ceea ce este mai dureros şi alarmant a fost discreditarea Mănăstirii Vladimireşti prin hotărârea Sinodului permanent, în urma căreia s-au dat circulare în toată Biserica să se ia măsuri de “extremă urgenţă”, pentru ca lumea să fie oprită de a mai veni la Mănăstirea Maicii Domnului de la Vladimireşti.
În comuna Tudor Vladimirescu, spre sfârşitul dictaturii carliste, cu mila lui Dumnezeu s-au adunat numeroase fecioare-unele cu studii universitare înălţând o mănăstire Maicii Domnului. “O grădină de flori tinere şi frumoase, fiice ale neamului nostru, fiicele oamenilor noştri, care se vor ruga pentru întreg neamul daco-român… După aproape zece ani de regim ateist datorită mănunchiului de maici în frunte cu stareţa Veronica, Teodosia (Laţcu) şi Mihaela (Iordache), dar mai ales predicilor părintelui Ioan, Mănăstirea Vladimireşti era socotită drept un loc sfânt de închinare şi alinare a oropsiţilor din R.P.R., dar şi o primejdioasă cetate a românismului pentru orânduirea comunistă, fără Dumnezeu…În 1955 cârmuirea statului comunist fără împotrivirea înaltelor feţe bisericeşti de la Roman, Iaşi şi Bucureşti, găsi potrivit să pună mănăstirea sub lacăt. Pricina fu găsită imediat: Mănăstirea Vladimireşti a devenit o citadelă legionară, o ameninţare împotriva statului socialist…Au urmat arestări, vandalisme, jafuri. În acelaşi an, în zilele de 5, 6 şi 7 Decembrie 1955, Tribunalul Militar din Galaţi a judecat “lotul Vladimireşti”. În boxă: Maria Iordache (maica Mihaela) şef de lot, Vasilica Barbu (stareţa Veronica), Zorica Laţcu (maica Teodosia), preotul Silviu Iovan (părintele Ioan), doi fugari Ghiţă Păiş şi inginer Teodosiade, ş.a. Sentinţa a fost neîndurătoare: cea mai mică pedeapsă primi stareţa 15 ani (la recurs 8 ani), restul cu pedepse între 20 şi 25 de ani”. (Vasile Blănaru-Flamură, Mercenarii infernului. Ed. Elisavaros, 1999, p. 254-255)
Redăm câteva fragmente din curajosul memoriu:
“Cum putem noi să tăcem când este vorba de Biserică, Mama noastră, pe care după ce singuri v-aţi vândut conştiinţa, încercaţi să o scoateţi şi pe ea la mezat?...
Drept aceea vă întrebăm: În numele cărei legi din Biserică şi în baza cărei hotărâri sinodale ne-aţi înlăturat de la Trupul Bisericii şi ne-aţi făcut indirect leproşii ortodoxiei noastre? În care şedinţă plenară a vreunui Sf. Sinod s-a discutat şi s-a hotărât pe bază de documente şi anchete că Mănăstirea noastră a ieşit din ortodoxie?...
Iată durerea mare şi alarmarea noastră pentru care strigăm prin această întâmpinare, nu numai în numele Mănăstirii noastre, ci în numele întregii Biserici şi a întregului popor drept credincios din care ne tragem şi în care ne avem împrăştiaţi fraţii, părinţii, moşii şi strămoşii…
De ce vindeţi interesele lui Dumnezeu şi ale Bisericii statului ateu, pentru interesele menţinerii unui salariu şi renunţaţi la tradiţia de a mărturisi credinţa?
Nu vedeţi că aţi transformat prin aservire şi salarii Biserica lui Hristos în biserică de stat, cu episcopi şi preoţi de stat, care pentru arginţii statului schimbă frica de Dumnezeu pe frica de oamenii statului?” (Preot Ioan Iovan, A fost frumos la Gherla! Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 15)
Răspunsul Sinodului a fost rapid şi categoric: caterisirea şi excluderea din monahism, prin sentinţa 1/955 a Consistoriului Eparhial monahal al Arhiepiscopiei Bucureştilor. La interogatoriul din 31 Martie 1955, a declarat în faţa Lt. Major Nicolau Nicu: “Am considerat că tot statul a dictat forurilor bisericeşti această sentinţă de caterisire, iar superiorii mei bisericeşti au subordonat raţiunile divine raţiunilor de stat, fapt pentru care nu am ascultat”. (idem. p. 17). În timpul anchetei i s-a propus să colaboreze cu regimul comunist, oferindu-i-se în schimb un scaun episcopal. A refuzat. Puterea comunistă n-a întârziat nici ea, mai précis, la 23 aprilie 1955, a fost arestat de către procuratura militară teritorială Bucureşti, pentru “agitaţie publică”. Procurorul militar a cerut pentru părinte pedeapsa capitală. (Arhiva CNSAS, dosar P. 160/12, p. 184). A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.
Întreaga viaţă a părintelui a fost marele dar al “dreptei socotinţe”, dincolo de curajul său exemplar şi de dragostea sa pentru toţi. S-a rugat şi pentru ierarhii care l-au caterisit şi pentru cei care l-au închis şi pentru cei care l-au torturat. S-a luptat toată viaţa pentru Adevăr şi Iubire. “Toată viaţa mea după hirotonire a fost o luptă cu aceşti oameni fără de Dumnezeu, cu care şi acuma ne luptăm, dar sunt mai vicleni acum, mai perverşi. Atunci ateismul şi comunismul era pe faţă; te fereai de el că îl vedeai. Acum nu. E în haina ta, se bagă şi în serviciu cu unii şi te lucreză. Din păcate, s-a băgat şi în Biserică, lucrează”. (idem. p.84)
În teribilul spaţiu concentraţionar, părintele s-a consolat rugându-se permanent şi săvârşind Sfânta Liturghie. “Bucuria mea în temniţă a fost Sfânta Liturghie”. (idem. 23). O altă bucurie imensă a sa a fost Neamul daco-român. “Este meritul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, care a pus în sufletul meu evlavia pentru cele duhovniceşti şi iubirea de neam. La mine sunt contopite. Că de altfel asta-i Ortodoxia. Ea întruchipează contopirea omului şi a românului cu credinţa fără formalităţi”. (idem. p. 85). Cu toate umilinţele, bătăile, anchetele prelungite, frigul, foamea şi alte privaţiuni absurde, bucuros că a suferit pentru Hristos, părintele a exclamat: “A fost frumos la Gherla!”.
IOLANDA POPESCU, MEDIC.
“Fericirea omului nu constă în realizarea dorinţelor egoiste, ci în faptul de a se dedica unui CE care înseamnă mai mult decât el însuşi, se poate face unealtă desăvârşită a unor idei care să-l ridice mai presus de viaţa individuală spre Patrie, spre omenire, spre Dumnezeu”. (Iolanda Popescu)
Iolanda s-a născut în Octombrie 1916, în Nordul Bucovinei. A avut parte de o educaţie aleasă parcurgând treptele instruirii şcolare cu merite deosebite, fiind înzestrată cu o inteligenţă scântâietoare şi un caracter de o mare frumuseţe. A absolvit Facultatea de medicină din Iaşi, profilul psihiatrie, devenind un medic strălucit, aşezat cu onoare în rândul “Doctorilor fără de arginţi” A profesat la Cernăuţi şi Braşov- cetăţi binecuvântate cu frumuseţe. “Era o fiinţă firavă, o blondă plăcută cu ochii luminoşi, zâmbetul o căldură umană ce te fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare”. (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, p. 120). Dincolo de fiinţa ei, avea o personalitate puternică, fapt pentru care şi-a ales un drum anevoios şi mereu blamat doar de cei interesaţi să înece în insulte idealul înalt şi generos al tinerilor virtuoşi. Conştientă că drumul ales, va urma să fie străbătut cu multă jertfă şi multă suferinţă. “Privirea de obicei luminoasă, avea uneori lunecări de umbre, un fel de tristeţe blajină. Era tristeţea omului profund, cu o înţelegere superioară a vieţii, capabil să descifreze până departe misterul existenţei”. (idem. p. 120). Avea un cult sacru pentru Muntele Sfânt Rarău. Intuind şi presimţind marele pericol care va veni peste ţară, la sfârşitul verii anului 1943, Iolanda şi-a invitat prietenele pe Rarău: Taţiana Vlad, Viorica Pârnac şi Aspazia Oţel. “Am trăit pe Rarău o “răpire” miraculoasă, o “scufundare” într-un hău de linişte, de pace, de tăcere. Ca într-o imensă cathedrală, Dumnezeu ni se arăta ca o bucurie imensă, copleşitoare, intensă. Ne scăldam într-un ocean de frumuseţe şi lumină în care sufletul era beat de fericire.
-Ce splendoare ar putea egala un răsărit de soare pe Rarău?” (idem. p. 122).
Ştia că Sfânta Tinereţe a Generaţiei ei are nevoie de o totală iubire şi de un absolut eroism pentru a înfrânge sărăcia, ateismul, corupţia, prigoanele, supliciile, mediocritatea, ignoranţa, vicisitudinea sau moartea. “Ştia că acele jertfe vor fi unitatea de măsură a unor valori adevărate ce se justifică pe deplin. Jertfa era corolarul iubirii şi avea două feţe. Una arăta cât ne-a costat şi a doua cât am dobândit”. (idem. p. 121).
Chipul ei cu trăsături regulate, era luminat permanent de un zâmbet abia perceptibil care nu era totuşi bucuria, ci reflexul luminos al unei tristeţi potolite, pline de înţelepciune. În închisoare ca şi în libertate Iolanda era un exemplu permanent de trăire creştină, de blândeţe, de dăruire, de înţelegere pentru dramele semenilor şi de iubire întru a le alina durerile, trăind între timp propria suferinţă. “Atât pentru mine cât şi pentru mulţi alţii cuvântul care ar echivala valoarea ei este Rarăul”(idem. p. 121).
ION GOLEA, POET, LUPTĂTOR.
“Viaţa mea de până acum a fost o luptă crudă şi nedreaptă contra firii mele:
credeam că voi înfrânge mereu pornirea mută, de-a-mi înălţa iubirea vâlvătăi spre stele”. (Ion Golea)
Ion Golea s-a născut la 5 Decembrie 1922, în comuna Bahnea- Târnava Mare. De mic copil, Nelu era isteţ şi vorbăreţ, bucurându-i pe toţi cei din jur. Urmează şcoala primară în sat, gimnaziul la Târnăveni şi liceul la Dumbrăveni. Aici întră în Frăţiile de Cruce. Deşi avea pasiune spre Litere şi Filosofie, Ionel merge la Facultatea de Medicină din Iaşi şi apoi la cea din Cluj. După invazia bolşevică, învaţă limba rusă, spre a-i folosi la ciocnirile cu năvălitorii ţării. Văzând prăpădul ce-l fac bandele de dezertori ruşi, s-a înarmat cu un pistol şi o armă mitralieră şi călare cutreiera regiunea pentru a descoperi pe răufăcători. Oriunde întâlnea cete de ruşi care jefuiau, violau şi ucideau, îi soma să se predea, îi dezarma şi apoi îi preda postului de jandarmi. Îşi dezvoltase o tactică proprie de a-i surprinde, care n-a dat greş niciodată. Paralel cu aceasta, activa şi în Rezistenţa anticomunistă, deşi a fost hărţuit de autorităţi timp de 4 ani, pas cu pas. Graţie curajului său legendar şi isteţimii lui înăscute, a scăpat teafăr din toate cursele care i s-au pus. Emigrează şi este arestat. Evadează şi este din nou arestat. Iar evadează şi iar emigrează. Din 1948, până în 1951 a stat mai mult prin închisori şi lagăre. Ion Golea era un haiduc al vremurilor noi, înrudit spiritual cu Iancu Jianu. “Era o voioşie cristalină, care ţâşnea din el ca dintr-un izvor de munte. Părea o imagine vie a eternei primăveri…Era un viteaz de cea mai pură esenţă. Ion Golea mergea la luptă ca şi cum ar trage o chiuitură la o petrecere”. (Horia Sima, op. cit. p. 63).
Grija de neamul înlănţuit şi chinuit şi de camarazii închişi era mai mare decât propria libertate. Ştia că poporul, după masivele arestări din 1948, avea nevoie de o nouă acţiune, de eroi, ca să poată rezista cotropitorului. De aceea s-a întors în ţară în toamna lui 1951, alături de fratele lui de suferinţă Ion Samoilă.
“Traiane (îi spunea fratelui său la plecare), gândul ăsta, de a mă întoarce în ţară pentru a continua lupta, s-a născut şi a crescut în sufletul meu ca o floare. Acuma s-a desfăcut şi eu sunt gata de ducă…” ( idem. 64)
Prin mii de manifeste a ţinut guvernul în permanentă încordare şi nelinişte. Apoi a venit anul 1953, luna August, când s-a ţinut la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului. Regimul voia să îndulcească imaginea cruzimilor ce le săvârşise, oferind Occidentului un alt aspect: o ţară în sărbătoare. Atunci au pregătit cei doi Ioni, un contraatac viguros. A pregătit un manifest în mii de exemplare, arătând că adevăratul tineret se află în închisori şi lagăre, precum şi modul în care sunt trataţi şi torturaţi. Efectul a fost fulgerător. Manifestul apărea acolo unde se aflau concentraţi străinii. Un ziarist suedez prezent la Festival, a scris după ce s-a întors acasă:
“-Dacă te urcai în tramvai, la coborâre, căutându-te prin buzunare, dădeai de un manifest.
-În restaurante, la mesele rezervate străinilor, sub farfurie găseai un manifest.
-La hotel, când deschideai camera jos pe duşumea găseai un manifest”.
(Procesul Legionarilor Paraşutaţi. Ed. Mişcării Legionare, Bucureşti, 2000, p. 64). Cei doi eroi au fost trădaţi şi prinşi, alături de alţi 14 luptători şi condamnaţi în lotul paraşutiştilor legionari, pentru “spionaj, terorism şi activităţi subversive împotriva R.P.R. şi în favoarea serviciului secret al SUA”. Treisprezece dintre ei, în frunte cu Ion Golea, au fost executaţi, în 31 Octombrie 1953, iar trei, între care şi o femeie, au primit între 3 şi 25 de ani.
IOAN POPESCU-BĂLDESCU, PREOT
“Priveam cătuşele de la mâini şi lanţurile de la picioarele mele şi ale celor de lângă mine şi mi-am dat seama că nu periculozitatea noastră îi făcuse pe securişti să ne pună în lanţuri, ci plăcerea de a ne umili”. (pr. Emil Băldescu)
Ioan Popescu s-a născut în comuna Mihăeştii de Sus, judeţul Olt, la 17 Iulie 1886. După şcoala primară din comuna natală, urmează Seminarul Teologic din Curtea de Argeş, 2 ani, iar restul la cel Central din Bucureşti, continuând cu Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost un susţinător fervent al ţăranilor în 1907, fapt pentru care a intrat în conflict cu autorităţile statului. La 15 Decembrie 1908, a fost hirotonit preot în satul Seaca-Teleorman. Ţăranii care erau foarte săraci munceau pe moşia lui Mauriciu Blank, de vreo 4350 de pogoane. Sensibil la suferinţele celor oropsiţi, s-a angajat în lupta cu arendaşii Mone şi Rudolf, smulgându-le moşia în folosul Casei Rurale şi obţinând pentru sat un islaz de 1350 de pogoane. A construit o biserică nouă, o casă parochială cu 7 camere, contribuind substanţial la ridicarea unei şcoli, a unui dispensar medical, a primăriei şi a băncii rurale “Victoria”. (Anuarul Arhiepiscop. Bucureştilor-1941, p. 428; Emil Băldescu, Noi, familia de preoţi Băldescu, în rev. “Memoria”, nr. 9, p. 19).
Între 1933-1937 a fost senator P.N.L., filiala Jud. Teleorman. Iar între 1932-1944 a fost membru ales al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureşti, unde şi-a intensificat activitatea antisectară. După instalarea comunistilor, părintele intră în vizorul regimului ca “duşman al poporului”, împreună cu toată familia. Iată ce ne mărturiseşte fiul său părintele Emil: “Trăznetul avea să cadă în ziua de
După “ucenicia” la Ghencea, a urmat Canalul. Preoţilor li s-a rezervat special colonia de pe Coasta Galeşu, formată din peste 80 de brigăzi. Fiecare brigadă cuprindea 100 de preoţi. Drama preoţilor Băldescu s-a acutizat când a fost despărţit tatăl de fiu. Ultima convorbire a celor doi a avut loc pe 23 Septembrie. “Şi a venit ziua următoare, Miercuri, 24 Septembre. Brigada tatii lucra în schimbul întâi. A mea schimbul doi. Pe drum la distanţă una de alta, coloanele nosatre de osândiţi s-au încrucişat. Coloana ce se întorcea de pe şantier purta în mijlocul ei un cadavru… Aveam să aflu mai apoi că era tata. Murise împingând la roabă, o roabă grea de metal, pe un rambleu de cale ferată, la mare înălţime”. (ACNSAS, fond Documentar, dosar 73, vol. f. 102).
Brusturi-Neamţ, 20 iunie, 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu