Tocmai isprăvise de mâncat friptura, când Ghiţă Năstrate, agentul, îi aduse o scrisoare. Conul Tase Puricareanu desfăcu, domol, plicul şi citi:
Iubite Tase,
În împrejurări grele, la cine să alergăm? Fireşte, la tine. Afaceri grabnice mă silesc să plec numaidecât. Şi astă-seară, la 8 ceasuri, cred că ştii: sunt cele două întruniri, în despărţirile III şi IV, la care trebuia să vorbesc. Bizuit pe marele tău talent, plec mai mulţumit şi împăcat în mine însumi decât dacă aş fi vorbit eu alegătorilor.
Al tău îndatorat,
Jean Georgescu
P.-S. Iartă-mă că-ţi scriu aşa, pe fugă; mai am jumătate de oră până să plece trenul. Tocmai, semnul buletinelor noastre de vot e Crucea.
De multe ori îi scrisese şeful; dar niciodată nu-i aşternuse rânduri mai călduroase ca aceste. Conul Tase era încântat. Înghiţi o bucată de plăcintă în pripă, sorbi de două-trei ori din cafea şi porunci să-i aducă o trăsură. Erau 7 ceasuri. Îşi îmbrăcă redingota, îşi îmbucă tabachera cu tutun, iar coana Tica Puricareanu îi puse în portofel vreo două scobitori, căci se putea, după întrunire, soţul dumneaei să guste câte ceva, cu prietenii.
Peste câteva clipe trăsura luneca, sprintenă, spre sala Jupiter, unde se ţinea întrunirea despărţirii a III-a. La intrarea oratorului, sala se cutremură de strigătele de bucurie ale alegătorilor; conul Tase Puricareanu era cunoscut şi răscunoscut ca mare vorbitor. Când păşi în sală, faţa conului Tase se rumeni ca floarea mărului; când se aşeză în faţa mesei, se aprinse ca trandafirul, iar când ridică degetul, să facă linişte, obrajii i se înflăcărară ca bujorul. Dar tăcerea se întinse peste capetele celor strânşi să audă, şi conul Tase începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte îi ieşiră din gură mai mult suflate decât spuse. Întotdeauna păţea aşa. Vorbele parcă se-necau, se amestecau, se îmbulzeau la poarta dinţilor, până ce, în sfârşit, stăpânirea de sine le rânduia, le făcea să iasă una câte una, curate, înşirate, cu darul pe care, într-o măsură, conul Tase îl avea. Tulburarea ţinuse două-trei clipe doar; alegătorii cunoscură îndată glasul care, şi acum, tuna şi fulgera împotriva tuturor acelor care erau de alte păreri decât ale conului Tase Puricareanu şi ale prietenilor săi… Conul Tase Puricareanu şi tovarăşii săi făcuseră toate… ei orânduiseră ţara; ei alcătuiseră legile cele înţelepte; ei ieftiniseră traiul; numai de la ei toată suflarea putea să aştepte îmbunătăţirile viitoare!…
Din când în când câte un glas răguşit striga, vajnic: Aşa-i! Şi atunci, ca o furtună, strigătele se încâlceau, geamurile zbârnâiau de vuiet: Aşa-i! Aşa-i! Aşa-i! Un om scurt, cocoţat pe un scaun, lângă un stâlp în fundul sălii, ridica mâna şi ţipa: Jos! Jos cu ei! apoi, clătinându-se, lua stâlpul de care se sprijinea în braţe, să nu cadă. Atunci Năstrate făcea linişte, avânta bastonul deasupra capului şi poruncea: Tăcere! Şi tăcerea se făcea îndată.
Apoi vorbele conului Tase îşi luau iar şirul, unele după altele, ca nişte tovarăşe bune care ştiau ce aveau de făcut…
Conul Tase se înfierbânta; vorbea, şi-n aceeaşi vreme îşi da seama de toate; gura spunea una, şi gândul mergea alături; înţelegea că robise sala, simţea că putea vorbi aşa trei-patru ceasuri, o zi întreagă, o săptămână chiar, dacă ar fi fost nevoie. Deodată însă îşi aminti că mai are o întrunire. Trebuia să sfârşească. Post-scriptumul i se înşiră în minte… Tocmai, semnul buletinelor noastre de vot e Crucea. Ăsta era şi sfârşitul; avea să încheie în chip măreţ. Conul Tase se umplu bine în haină:
— Astfel, iubiţii noştri prieteni, voi încheia arătându-vă că semnul buletinelor noastre de vot, semnul cu care pornim la luptă, e Crucea; cu ea vom merge la izbândă. Căci, domnilor, crucea e semnul credinţei noastre strămoşeşti; crucea e cel dintâi semn pe care mama noastră ne-a învăţat să-l facem în faţa sfântului iconostas; pentru strălucirea crucii, sfinţii mucenici au murit în chinuri; pentru cruce, domnii noştri viteji au luptat în şirul veacurilor; şi, în sfârşit, pe cruce, Domnul nostru Isus Hristos şi-a jertfit viaţa pentru mântuirea păcatelor omeneşti! Aşadar, Crucea e semnul care vă va călăuzi, credeţi în ea şi mergeţi la izbândă. Şi mai judecaţi, iubiţi alegători, că-n vreme ce noi pornim la luptă creştineşte, potrivnicii noştri, ca nişte păgâni, şi-au ales Steaua, doar ca toţi să le poată spune: Vai de steaua lor! Şi-au ales steaua, care-i tot aşa depărtată de noi ca şi ei de inimile noastre, ale tuturora; şi-au ales steaua rece, rece ca şi sufletele lor neîndurătoare; şi-au ales steaua, steaua căzătoare, care nu lasă în urma ei decât lumina mincinoasă a unei clipe; şi-au ales steaua, iubiţi alegători, pentru că ocârmuirea lor de astăzi e steaua rea a acestei biete ţări!… Făcându-vă dar cruce şi lepădându-vă de cei care zboară printre stele, ca duhurile rele, mergeţi cu noi, înainte, iubiţi şi stimaţi alegători…
Suflând, cu şurloaie de sudoare pe frunte, ca şi când ar fi ieşit dintr-o baie cu aburi, conul Tase de-abia răzbi să se coboare de la tribună. Toţi căutau să-i strângă mâna, să-i spuie un cuvânt, în vreme ce, de partea ceealaltă, sala duruia de tropote, ca şi când năvălise în ea o herghelie speriată. În sfârşit, cu mare greutate, conul Tase izbuti să se îndrepte spre uşă. Alegătorii din cealaltă despărţire vor fi pierdut răbdarea. Trebuia să se grăbească. Dar, drept în uşă, un om, suflând de fugă, îi întinse o scrisoare. Conul Tase Puricareanu o luă, se apropie de lampa din peretele sălii şi citi:
Tase,
Scriu de pe scara vagonului. Un gând mă munceşte că, grăbit cum eram, ţi-am scris greşit; aşa sau nu, vreau să plec liniştit: să ştii că semnul buletinelor noastre de vot e Steaua, nu Crucea, cum mi se pare că ţi-am spus. Ţine bine minte.
Jean Georgescu
Conul Tase rămase împietrit. Arătă scrisoarea lui Năstrate.
— Ce e de făcut?
Nasul borcănos al lui Năstrate se aprinse deodată ca o lampă. Se scărpină după ceafă. Apoi, ca omul care nu dă de la nimic înapoi, răspunse:
— Să îndrepţi greşeala dincolo, coane Tase.
Conul Tase simţea că i se coborâse tot sângele la inimă. Fireşte, atâta-i mai rămase: să dreagă dincolo ce, fără voia lui, stricase aici. Se sui repede în trăsură şi, peste un sfert de ceas, se oprea în faţa sălii Apolon din despărţirea a IV-a.
Sala, plină; în ea, un frământ cumplit de nerăbdare. În despărţirea aceasta erau foarte mulţi cârciumari, care ştiuseră cum să vie la întrunire. De la cele dintâi vorbe ale conului Tase, urletele ridicau acoperământul. În mijlocul tuturor, un sfrijit, cu mustaţa lungă de părea înnodată pe după urechi, îşi şuiera mereu cuvintele: Şuuş cu Taşe! Şuuş cu conul Taaşe! Dar Năstrate ridica braţul: Tăcere, şi gurile se închideau câteva clipe. Cu alte vorbe, cu alte întorsături, conul Tase ajunse tot acolo: tot ei, nimic ceilalţi. Şi iarăşi simţi de la o vreme că poate cuvânta aşa un ceas, două, o zi, o săptămână chiar, şi gândul mergea domol alături… Trebuia să încheie. Dar ăsta era greul: ce spusese dincolo trebuia să întoarcă aici. La urma urmei, vorbele, gândea conul Tase, sunt ca şi mănuşile: le poţi întrebuinţa şi pe dos dacă nu ţi-e de ce-or zice alţii.
Se potrivi bine în redingotă:
— Aşadar, iubiţii mei prieteni, un lucru mai am să vă spun, şi anume: drept semn al buletinelor noastre de vot, drept semn al biruinţei noastre am ales Steaua. Cu ea să ţineţi, cu steaua cea bună, care veghează mereu, strălucitoare, deasupra partidului nostru; cu Steaua să ţineţi, căci fiecare dintre noi, o ştiţi, avem câte o stea, care ne adumbreşte din înalt cu raza ei cea norocoasă; cu Steaua să ţineţi, căci atunci când dânsa apare, cerul rămâne senin, norii se duc. De steaua noastră să vă călăuziţi, dar, fraţilor, cum magii s-au călăuzit de steaua tainică ce i-a dus la ieslele în care se născuse Mântuitorul! Şi nu uitaţi că, pe câtă vreme noi păşim pe urma unei raze de lumină, potrivnicii noştri şi-au luat ca semn al lor Crucea! Crucea, semnul ce se pune pe casele de vânzare, de vânzare, ca şi sufletul lor. Crucea, semnul cu care se înfierează spatele celor nemernici. Crucea, crucea roşie, care acoperă pe cei istoviţi şi răniţi în lupte; crucea, semnul care aminteşte de tăcerea, de muţenia cimitirelor! Puneţi-le dar cruce şi lăsaţi-i.
Cu mâna întinsă, cu privirea grozavă, conul Tase Puricareanu încheie cu glas răsunător:
— Morţii cu morţii, domnilor, viii cu viii!
Oratorul – de Emil Garleanu
Publicata si sub titlul – CameleonulSursa: Roncea.ro/
Articole exceptionale!
RăspundețiȘtergere