Părinţi şi fraţi, copii întru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, în acest ceas, în care numărăm 2011 ani de istorie după Hristos, răspunsul sigur la întrebarea despre Hristos, nu se află în căutările religiei, ci în experienţa credinţei. Hristos este sfârşitul religiei, al punctelor de vedere omeneşti despre Dumnezeu. Şi este însăşi credinţa, Descoperirea lui Dumnezeu făcută omului şi în istorie. De atunci, nu mai există o religie, ci Biserica, spaţiul vital al omului; şi este credinţa sau necredinţa, cea care îl judecă corespunzător pe om, ca şi întreaga istorie. Hristos este însăşi credinţa, deplinătatea unei relaţii noi între Dumnezeu şi om, exact ceea ce recomandă taina bisericească, asumarea trupească a omului şi, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca să facă Istorie, ci ca să mântuiască Istoria. Hristos nu este o personalitate istorică seducătoare, care mai creează o religie, şi chiar mai desăvârşită, care la rândul ei promite o morală mai desăvârşită.
Când Iisus a întrebat despre El însuşi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut să conducă răspunsul dincolo de ceea ce sesizează oamenii. Pentru că oamenii, care idolatrizează istoria şi-L subordonează acesteia pe Hristos, de obicei Îl consideră ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revoluţionar, care a îmbogăţit ideile religioase şi mai ales punctele lor de vedere sociale, care promovează schimbările exterioare şi înfrumuseţează condiţiile exterioare. Hristos nu S-a limitat la răspunsurile oamenilor şi a cerut răspunsul ucenicilor Săi; pentru că este Dumnezeu, Care S-a făcut Om şi S-a aplecat spre noi şi este Însăşi minunea, întreaga taină a credinţei şi mărturia fiinţială a credinţei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, şi „decât Dumnezeu nimeni nu este mai adevărat”, Dumnezeu Creator şi Mântuitor. Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Îl face mai mult necunoscut şi enigmatic în relaţie cu istoria şi pentru istorie. Pentru că sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit religie creştină, în cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul şi protestantismul -, războaielor religioase, Sfintei Inchiziţii, denaturării Adevărului Dumnezeiesc. Unicul răspuns este rodul unei relaţii de iubire şi de închinare mai presus de minte şi de cuvânt dintre credincios şi Hristos. Taina lui Hristos se păstrează ascunsă în credincioşii sau sfinţii Lui, care trăiesc ca cei mai mici oameni în Istorie, dar poartă taina eliberării lor.
Creştinii sunt un nou neam de oameni pe pământ, o nouă nobilime, ieşită din durerile unei noi naşteri: firea omenească înnoită în Ipostasul lui Hristos. Şi atunci când, printr-o viaţă alienată şi printr-o petrecere denaturată, se îndepărtează de Hristos şi-L înstrăinează pe Hristos din lume, atunci sunt chemaţi să se re-împărtăşească din profunzimea tainei creştine, a deşertării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului; pentru că în aceasta se recapitulează întreaga dinamică a credinţei creştine. Credinţa exprimată în opere istorice şi în evenimente de transformare a Istoriei, până când va veni sfârşitul, perfecţiunea sau desăvârşirea celor de pe urmă, „va liturghisi între Dumnezeu şi sfinţi, taine de negrăit”, va dărui „comori, pe care cerul şi pământul nu le încap”. Tainele Împărăţiei şi comorile credinţei nu sunt obiecte ale istoriei, şi desigur nici subordonate ei mai dinainte, ci sunt firea umană, la care contribuie cele minunate şi măreţe ale lui Dumnezeu, în care se seamănă şi rodesc darurile Înomenirii şi Cincizecimii pentru lume, ca creaţie şi ca Istorie.
Hristos nu se descoperă la modul general şi nedefinit în Istorie şi desigur în dimensiunea ei impersonală. Chiar dacă şi astăzi este valabil că „Fiul Omului nu a avut unde să-Şi plece capul”, lucrul acesta se înţelege în relaţie cu istoria. Istoria, înrobită în idolatrizarea de sine, continuă să fie inospitalieră pentru Hristos, „din pricina celui ce a supus-o pe ea în deşertăciune şi stricăciune”, din pricina diavolului. Pentru că nu Istoria în ea însăşi este absurdă, ci omul este absurd pentru Istorie. Şi absurdul (iraţionalul, ilogicul) este a cocheta, a flirta, a face curte cu puterea, cu violenţa exterioară şi a persecuta adevărul şi dragostea liberă. Hristos este adevărul care eliberează, şi nu puterea care cu deosebire stăpâneşte; de aceea nici nu revendică vreun loc în Istoria evenimentelor iraţionale şi a chestiunilor moarte, prin urmare, în Istoria pentru care deja a venit şi a început sfârşitul ei. Râvna Lui rămâne inima: dorita Lui locuinţă, locul odihnei Lui, Biserica slavei Lui, masa frumuseţii Lui. Este omul întreg ca cel ce doreşte şi este dorit, ca cel ce iubeşte şi este iubit. Toată asceza urmăreşte ca omul întreg să devină sfânt întru iubire, să devină în întregime o inimă curată întru smerenia şi pocăinţa lui, şi doar atunci, „dacă are inimă, poate să se mântuiască”.
