Marcel Bouros: Fratiorii de cruce la judecata utecistilor

Am citit in revista Permanente pe luna aprilie 2011 un spumos articol semnat Pavel Nicoara, intitulat “Comentarii pe marginea atacurilor lui M. Platon, Ghe. Fedorovici si Al. Racu “ si articolul “Criteriul adevarului”de Bogdan Munteanu.

Nu vreau sa ma exprim polemic, am invatat de la doamna Aspazia Otel Petrescu ca polemica e distructiva, ci as dori din suflet sa pledez pentru unitatea romanilor.

Recunosc ca nu am citit lucrarile referitoare la legionari ale domnilor mentionati,  dar cunosc intr-o oarecare masura accentele critice la care este supusa Miscarea Legionara de o parte a intelectualitatii romanesti.

Consider ca in majoritatea cazurilor critica nu are la baza reaua credinta, ci o neputinta fireasca a noastra, a celor educati in comunism, de a descifra complexitatea fenomenului legionar; un fenomen care scapa oarecum ratiunii daca ne amintim afirmatia Capitanului “nu ne-am adunat cei care gandeam la fel ci acei care simteam la fel.“

Parintele Justin Parvu definea Miscarea Legionara ca o “taina mare”, o taina pe care –eventual o putem descifra prin credinta , avand ca instrument de simtire si investigare: dragostea. ”Analiza este diabolica: ea dezbina; sinteza este divina: ea unifica”, spunea parintele Calciu, sa ne apropiem deci de fenomenul legionar cu sfiiciunea si indrazneala dragostei.

Pe cale rationala trebuie sa avem decenta de a ne descoperi capetele in fata elitei interbelice, care in majoritatea ei a fost legionara sau simpatizanta legionara. A ne inchipui ca acesti oameni s-au inselat si ca  noi astazi avem perceptia adevarata asupra Miscarii Legionare, imi aminteste de zicerea Sf. Ioan Casian : “nu numai cu vin se imbata mintea omului!“

Cei care au astfel de pareri - fie ca sunt de buna credinta fie ca nu – sunt inregimentati, cu sau fara intentie, la caruta teleghidata a lui Neagu Djuvara , care fiind intrebat : ”Si totusi, maestre, cum va explicati ca in majoritatea ei elita interbelica a fost legionara sau simpatizanta legionara?”, Djuvara confirma afirmatia raspunzand: ”A fost o orbire colectiva!”.

Avem deci pe o parte oameni lucizi ca Neagu Djuvara, iar pe de alta parte oameni orbiti. Atat de orbiti incat au ajuns din greseala si genii, si sfinti, si eroi! Nu vreau sa ma erijez in aparator al Miscarii Legionare, nici nu o cunosc bine, nici nu i-as aduce un elogiu - fiind un om mediocru, vreau sa-mi exprim durerea ca nu apreciem cum se cuvine jertfa si dragostea lor pentru noi . Sunt convins insa ca asemeni unui tata iubitor, desi continuu raniti, ei ne iubesc si ne asteapta: caci ei au constiinta clara a jertfei lor:

“Din luptele si-nfrangerile noastre                       Din fiecare rana ce ne doare,

Asternem trepte altor noi destine,                      Din orice rastignire mai adanca

O scara de argint peste dezastre                       Am pus armuri pe piepturi viitoare

S-o urce pasii lumii care vine.                           Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.”

                                                 

Ofrande – Radu Gyr

si a faptului ca  nu exista jertfa care sa nu rodeasca: 

„In zambetul ce va miji                     Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Si-n orice geamat viitor,                   Cu vechiul nostru duh fecund,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,           Ne-napoiem si-n disperari,
Ca o samanta-n taina lor.                 Si-n rani ce-n piepturi se ascund

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi – Radu Gyr

Nu e de mirare ca nu intelegem fenomenul legionar – l-as numi radacina istoriei neamului romanesc care a inflorit in interbelic si a carui roade ne vor hrani pana la sfarsitul veacurilor – ne spune acest lucru parintele Arsenie Papacioc care atunci cand a fost intrebat : ce este Miscarea Legionara, a raspuns: ”N-ai sa pricepi, dar un lucru trebuie sa intelegi si sa te temi caci patronul miscarii legionare este Arhanghelul Mihail, si i-am spus troparul: unde umbreaza darul tau, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toata lucrarea diavolului, ca nu sufera sa ramana langa lumina ta, lucifer care a cazut din cer. De aceea ne rugam tie: sagetile lui cele de foc indreptate cu viclesug impotriva noastra stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de lauda, Mihaile Arhanghele. Asta era Garda de Fier, i-am spus.”

Dracii din “dreapta romaneasca” trimisi la Talpa iadului de Platon Turbinca. “Presedintii” de paie ai “Romaniei profunde”, Puric si Baconschi, deconspirati de proprii agenti de duzina, Hurduzeu si Codrescu

Intr-una dintre aparitiile sale facilitate de ziarului distinsului evazionist securist Dan Voiculescu (atunci cand nu e ajutat de “Adevarul” altui distins jefuitor al tarii, Dinu Patriciu), actorul Dan Puric, expert in relatii adolescentine cu Securitatea dar si in dezvoltarea durabila a Clubului de la Roma, afirma ca Romania Mare nu are nici o importanta. Aceasta desi se impiedica acum in declaratii si afirma ca a devenit informator al Securitatii pentru… eliberarea Basarabiei, inca din anii ’70! Mergand pe linia propagandei maghiare si rusesti, perfectate prin varfurile de lance ale neokominternului din Romania, Centralele Soros, GDS si Noua Europa, Dan Puric, apologetul “aripii ortodoxe”, a “cremei intelectuale” a miscarii new-age-iste cu ramificatii in latura oculta a politicii dambovitene, considera ca Ziua Nationala a Romaniei, care reprezinta Marea Unire, ar putea fi schimbata cu o alta zi, ceva gen “Made in Romania”. Completandu-i teoriile antiromanesti perpetuate prin metodele camuflajului cameleonic identitar, religios si doctrinar, unul dintre Fiii “Aliantei Profesionistilor pentru Progres”, “Sclavii Fericiti” ai Clubului de la Roma, incearca sa-i puna drept mantie  pe umeri “Maestrului” Puric (cat de ridicol poate sa sune!) o “Romanie profunda” made in… Dumnezeu stie unde. Este vorba de Ovidiu Hurduzeu, fost angajat al Editurii Politice a Partidului Comunist (transferata de Andrei Plesu lui Gabriel Liiceanu), conferentiar la Colegiul Noua Europa (al aceluiasi Plesu) si promovat de puricii ortodoxie gen agenti tipici ca Adolf Vasile Marian Crivat alias Razvan Codrescu si ejusdem farinae. Ovidiu Hurduzeu face parte din ultimul val de externalizati inainte de caderea regimului Ceausescu (in care intra si un Traian Ungureanu, spre exemplu) pentru a putea reveni apoi in tara dand lectii de democratie, spalati si apretati si apoi spreiati cu poleiala occidentului. Hurduzeu, la fel ca si Puric, a reusit sa pacaleasca “multimile”, actionand pe palierul care i-a fost indicat si agatand din mers oamenii bine intentionati dar mai putin pregatiti contra-informativ. Dupa drumurile sale de pelerinaj “misionar”, de la Petru Voda la Diaconesti, Hurduzeu a ales sa se dezvaluie dintre faldurile Trilateralei la… Banca Nationala. In ziua intalnirii la Bucuresti a Comisiei Trilaterale, “sclavul fericit” Ovidiu Hurduzeu isi afirma “plenar” (si el) sustinerea pentru Calin Georgescu, un prim-ministru inchipuit, tovaras de masonerie cu Mugur Isarescu, Sergiu Celac si… Dan Puric. Chipurile, acest amalgam de agenti, masoni, homosexuali si actorasi uzati ai aceleiasi piese ar reprezenta, in capul stapanilor lui Plesu si Isarescu, “A treia forta”, a “conceptului de piata” “Romania profunda” si, mai nou, desi tar-ziu, tarziu de tot, a “Romaniei crestin-democrate”. Dupa ce aceleasi “forte” au distrus crestin-democratia, ca miscare politica nationala in intreg spatiul romanesc, de la Nistru pana la Tisa, acum se pun pe reinventat “dreapta”, cu personaje strambe si handicapate sufleteste, clovni batrani si grotesti, liighioane, tasmanieni si patapievici, sinecuristi noekominternisti postilegalisti, profitori ai tuturor regimurilor. Pe cine cred ei ca mai pacalesc?
Mircea Platon si Gheorghe Federovici ii pun la punct, in rafale:
Mircea Platon: Despre nuci şi imperii
„La urma urmei, care a fost scopul principal al României, cel puţin cel declarat, al tuturor oamenilor politici, al tuturor intelectualilor din 1989? A fost reintegrarea în Europa. Ce însemna pentru mulţi «reintegrarea în Europa»? Însemna: «Ia să ne găsim noi un stăpîn nou, că am rămas de izbelişte, nu mai avem stăpînul vechi, cel care era la Răsărit, ia să căutăm noi un patron nou dincolo, în Apus».” Virgil Nemoianu [1]
Pentru unii, România profundă este un mit, sau cel mult o posibilitate care ar putea fi însă edificată prin efortul românilor fideli principiilor conservatorismului creştin de depăşire a divergenţelor dintre ei în numele lucrurilor care îi unesc. [2] Pentru alţii, România profundă este un „concept lansat pe piaţă”, [3] şi care, pentru a putea fi realizat, are nevoie de bani. [4] Asemenea declaraţii mă fac să cred că aceste două tipuri de reprezentare a României profunde se intersectează cel puţin în două puncte: 1.) prin convingerea că România profundă are o realitate doar potenţială, dar care 2.) poate fi actualizată prin apariţia unui om anume (să zicem, Teodor Baconschi pentru unii, Călin Georgescu pentru ceilalţi [5]). În măsura în care ambele personaje sînt convinse la rîndul lor de faptul că „cel mai bun lucru care s-a întîmplat României în ultimii douăzeci de ani este intrarea în Uniunea Europeană”, după cum declara dl. Georgescu într-un interviu de anul acesta, probabil că celor două grupări le-au mai rămas puţine piedici majore de depăşit în vederea participării la renaşterea, pentru unii, la reconstrucţia, pentru ceilalţi, a României profunde. Dar dacă „integrarea UEuropeană devine o simplă integrare în minciună”, cum demonstrează Mircea Platon într-un articol recent? [6] Dacă România profundă nu este un mit, adică o realitate anistorică, şi nici o realitate supraistorică, [7] ci o realitate existentă nemijlocit? O lume pe care unii nu o văd pentru că nu vor să o vadă – poate pentru că nu seamănă îndeajuns cu „soarele sfînt de pe cer”. Pentru că este în suferinţă, în parte pentru păcatele ei, în parte din interesul altora. Pentru că este slabă şi căzută între tîlhari.  Dar atunci cînd a vorbit despre România profundă şi despre aflarea drumului către ea, Mircea Platon nu a vorbit despre postere electorale şi nici despre esenţe supratemporale. Ne-a îndemnat să stăm cu o icoană în faţa ochilor, [8] şi a asemănat România adevărată cu un ţăran, cu o stradă, cu un episcop, sau cu un nuc. [9] Altfel spus, M. Platon a identificat punctele de rezistenţă ale unei Românii asediate. Puncte care circumscriu deopotrivă o geografie fizică şi una spirituală, o lume întreagă desfăşurată orizontal şi vertical într-un orizont al firescului. Nucul creşte greu şi trăieşte mult. El vorbeşte în acelaşi timp despre străbunici şi despre strănepoţi. Pe cît este de mare, pe atît este de fragil, crengile lui rupându-se mai uşor decît ale altor copaci. Însă are rădăcini adînci şi puternice, şi din această pricină nu trebuie pus prea aproape de casă, căci poate strica temelia. De la nuc se folosesc şi frunzele, şi cojile de nucă, nu doar miezul pentru cozonacii de sărbători. Iar mobila din lemn de nuc ţine cel puţin cît ţine şi casa. De aceea, locuitorii unei ţări ca un nuc nu pot fi decît nişte oameni binecuvîntaţi. Fireşte, vecinii acelei ţări s-a putea să nu fie la fel de fericiţi – pe bună dreptate se tem ca nu cumva rădăcinile ei să le strice temelia. Iar primejdia, pentru vecini, este cu atît mai mare cu cît ei sînt mai tari, nu mai slabi. Atunci cînd ţara ca un nuc se învecinează cu un imperiu, primejdia reprezentată de nuc este cea mai mare. Pentru că dintre toate formele de organizare omenească, imperiul are temelia cea mai şubredă. După cum arată Mircea Platon în articolul menţionat mai sus,
„Realitatea pe care o creează imperiul e minciuna, un consumism al minciunii, o bulimie a minciunii, a golului care creşte autodevorându-se. Pe măsură ce minte mai mult, imperiul trebuie să tragă cât mai mulţi oameni – ca păcălitori, ca păcăliţi, sau ca păcălitori autopăcăliţi – în interiorul minciunii.” [10]
NOTE:
[1] În Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 50.
[2] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/doua-simpozioane-de-suflet.html#c479016648069868025. Vezi şi aici: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c6624760997641111287
[3] http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[4] Cf. O. Hurduzeu: “Atat schimbarea cat si manjirea paradigmei se face pe bani. Noi n-avem bani s-o schimbam, ei insa au bani s-o manjeasca.” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5653
[5] O. H.: „Prin Calin Georgescu se valideaza schimbarea paradigmei intelectuale care poate insoti eventual schimbari economice si politice radicale” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5643
[6] M. Platon, “Prin mahalaua imperiului”, http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm
[7] “Adevărul adânc al „României profunde“ nu este nici spiritual, nici politic sau economic. Realitatea ei ultimă, fundamentul ontologic se găseşte în Sfânta Treime.” http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[8] http://www.bookblog.ro/interviuri-scriitori/interviu-mircea-platon-partea-a-iii-a/#more-1344
[9] Mircea Platon, „Ce e România profundă?”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008, p. 296.
[10] http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htmO ţară şi numele ei: răspuns domnului Ovidiu Hurduzeu

Pseudoelita (Plesu, Patapievici, Baconsky) - intre adevarul crestin si „adevarul” lumii

La un nivel mai pretenţios, întîlnim această idee în textele dlui Pleşu (care ne propune, de pildă, să privim adevărul, omul, creştinismul din „perimetrul mai tuturor religiilor”), sau în declaraţiile dlui H.-R. Patapievici, căruia „criteriul competenţei dogmatice [nu-i] spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque [îi] par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.” Problema este că în momentul în care desprinzi iubirea de sensul ei creştin, ea se transformă pînă la urmă în opusul ei. Dacă încetăm să mai distingem între adevărul creştin şi „adevărul” lumii, vom ajunge să nu mai putem distinge între lumină şi întuneric (decît pentru a urî lumina). Nu este oare curios că toţi aceşti oameni valorizează iubirea, înţelegerea, relaţia, pe seama învăţăturii de credinţă?

(...)În fapt, ce împiedică realizarea „fraternităţii universale” este tocmai religia iubirii, creştinismul. Oamenii nu pot fi fraţi decît în Hristos, adică într-o lume sfîntă, care s-a lepădat de păcat (în mod semnificativ, dl. Pleşu scrie «lume „căzută”», ghilimele avînd rolul de a-i sugera cititorului un sens figurat). Însă lumea este căzută pentru că iubeşte întunericul mai mult decît lumina. „Marile contururi ale realului” adăpostesc o lume căzută, care zace în Cel Rău. Textul dlui Pleşu nu îi cere cititorului decît să îşi schimbe puţin poziţia pentru a-i permite celui de care este legat să-şi dezmorţească încheieturile: „Mai uitaţi pentru o clipă de lanţurile astea”, ne îndeamnă de fapt domnul Pleşu. Prin urmare, a lua în serios acest text (sau oricare altul din scrierile religioase ale dlui Pleşu) înseamnă a nu crede că vreo eliberare s-a petrecut cu adevărat în istorie, că vreo eliberare ar mai fi vreodată cu putinţă.

Aceasta este perspectiva pe care ne-o dă creştinismul asupra realului. Pentru că un creştin nu priveşte lumea văzută şi nevăzută din „perimetrul mai tuturor religiilor”, ci de pe Golgota, locul cel mai înalt şi totodată cel mai adînc al acestei lumi. De aceea, dacă pot să înţeleg de ce „place” dl. Pleşu, îmi este mai greu să înţeleg cum l-ar putea lăsa lanţurile să asculte asemenea îndemnuri „cu detaşare” pe admiratorul înlănţuit de aceşti seducători profesionişti. În mod sigur, un creştin nu poate fi detaşat, decît dacă confundă isihia cu acel „don’t worry, be cool!” pe care ni-l recomanda dl. Baconsky într-o convorbire din cadrul emisiunii „Idei în dialog”. Fie că pătimeşte iubirea lui Dumnezeu sau depărtarea de El, creştinul urmează cuvîntului primit de Sfîntul Siluan Atonitul, continuînd să nădăjduiască în Hristos chiar şi în iad.

Gheorghe Fedorovici

http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Eseul lui Fedorovici despre versiunea lui Pleşu, recomandata de Tarziu, asupra creştinismului: aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brânză!

La recomandarea lui Claudiu Târziu, am citit integral eseul „Sus inima!” al dlui Andrei Pleşu, text publicat recent în săptămânalul Dilema veche. Incapabil să îndeplinesc condiţia de a citi cu detaşare, mă văd nevoit să mărturisesc că nu am învăţat nimic din acest eseu. Prin urmare, şi mentalitatea mi-a rămas neschimbată. Cu toate acestea, lectura textului nu a fost cu totul inutilă, fiindcă, odată ajuns la capătul ei, mi-am pus cîteva întrebări: Este îndemnul „sus să avem inimile”, rostit de preot în cadrul liturghiei, o „axiomă a efortului cognitiv”? Atunci cînd Hristos le cere ucenicilor să fie luminători ai lumii (Matei 5, 14-15), îi îndeamnă oare să fie „cuplaţi la ‚polul plus’”? Cine este „suportul generos” în care ard ucenicii, dacă nu Domnul răstignit? Există în Biserica ortodoxă vreo acţiune din care să lipsească Hristos? Atunci de ce lipseşte El într-un mod atît de brutal din tabloul eseului dlui Pleşu, de ce nu întîlnim aici decît eterice instanţe vicariale?

Ce omite dl. Pleşu să ne spună este că îndemnul „sus să avem inimile” este urmat imediat de răspunsul credincioşilor: „Avem către Domnul”. Credincioşii ştiu că acest „sus” este o Persoană şi nu cerul spre care, după Înălţare, apostolii rămăseseră cu ochii aţintiţi, făcându-i pe îngeri să-i ia peste picior (Fapte 1, 10-11). Dacă cerul este adevărul pămîntului, e pentru că Hristos este adevărul cerului.

(...)Şi încă: Lumea asta este căzută pentru că oamenii sînt incapabili să ia distanţă faţă de ei înşişi, să se detaşeze, sau pentru că sînt deja distanţaţi faţă de ei înşişi? Pentru că privesc detaşaţi? Ne aduce inima, în calitate de organ de cunoaştere, cunoaşterea „marilor contururi ale realului” sau întîlnirea cu Cel înviat în trup? Lipsit de conţinut, ce altceva este conturul realului decît un spectru? Putem birui păcatul şi moartea prin „amplasamentul la vîrf”? Are ceva în comun această „atitudine de viaţă” recomandată de domnul Pleşu în contul creştinismului cu metanoia urmărită de creştini?

Într-un fel, e uşor de înţeles de ce, atunci cînd e vorba despre versiunea dlui Pleşu despre creştinism, unii creştini îl găsesc savuros şi iluminator. Dar dacă e vorba de gust, aş spune că un astfel de creştinism aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brînză. Vinul nou sparge burdufurile vechi, dar nu şi putinile de brânză. În ele, vinul a rămas vin, decît că nu poate fi băut. Este stricat. Tot aşa şi cu adevărurile:

„Diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte ‚rele’, după cum nu a creat şi nu poate crea altă lume, după cum nu a creat şi nu poate crea nimic. Toată minciuna şi toată puterea minciunii lui rezidă în faptul că a pervertit aceleaşi cuvinte şi le-a făcut cuvinte despre altul, le-a uzurpat şi le-a transformat în armele răului şi, ca atare, el şi slugile lui vorbesc totdeauna ‚în lumea aceasta’, pe limba furată faptic de la Dumnezeu.”

În temele şi termenii întrebuinţaţi de dl. Pleşu şi de alţi oameni din elita culturală românească din prezent, unii creştini au impresia că regăsesc lucruri familiare. Tocmai de aceea, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – frisoanelor apocaliptice din România acestui an, intervenţiile de acest tip ale dlui Pleşu trec fie neobservate, fie ajung să fie chiar recomandate. (...)

Gheorghe Fedorovici

Versiunea intgrala poate fi citita la adresa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/