ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!

8.4.10

Părintele Sofian Boghiu despre ajutorul dat mărturisitorilor români din închisorile comuniste de către Maica Domnului.

Comunicat al Mănăstirii Petru Vodă despre starea sănătăţii Părintelui Justin Pârvu. Să ne rugăm pentru rugătorul nostru, Părintele Justin.

Multumita rugaciunilor credinciosilor, starea Parintelui Iustin este mult mai buna. Astazi, 7 Aprilie 2010, este deja a doua zi cind nu mai are oscilatii de temperatura si medicii confirma ca reactioneaza foarte bine la medicatia pe care i-au prescris-o. Cu ajutorul lui Dumnezeu, in citeva zile Parintele Iustin se va intoarce din nou acasa, asa cum a promis. Textul de mai jos este alcatuit de parintii din manastire pentru credinciosii care intreaba ce poate face fiecare din noi pentru a ajuta in situatia de fata.

Iubiti ucenici ai Parintelui Justin Parvu,

Cu totii suntem ingrijorati de starea sanatatii Parintelui nostru iubit. Stim ca sunt multe persoane in intreaga tara sau in afara granitelor care ar vrea sa faca ceva sa-l ajute. S-ar cuveni deci sa facem si noi o mica jertfa pentru dansul asa cum si el o viata intreaga s-a jertfit pentru neamul nostru romanesc si pentru fiecare dintre noi in parte.

Credem cu toata convingerea in cuvintele Mantuitorului redate de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei in cap. 18: Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de la Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18, 19–20).

Pentru aceea sa ne invoim si noi sa facem o mica rugaciune cu totii pentru sanatatea sufleteasca si trupeasca a Parintelui nostru Justin. Sa ne intalnim cu totii in rugaciune, indiferent de locul unde ne aflam si sa cerem mila lui Dumnezeu. Intalnirea aceasta, in duh, ne-am gandit sa o facem in fiecare zi la ora 21⁰⁰(ora Bucurestiului), citind primul Paraclis al Maicii Domnului, iar la sfarsit sa adaugam si rugaciunea de intelegere de mai jos:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu ai spus cu preacinstitele Tale buze: Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Neschimbate sunt cuvintele Tale, Doamne, fara de margini esti in iubirea Ta fata de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfarsit.

Pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor Sfintilor, Bunule, nu trece cu vederea rugaciunile robilor Tai, pe care dupa porunca Ta le facem pentru Parintele Justin, ci le plineste pe ele, daruindu-i sanatate, mantuire si indelungare de zile.

Iar cine vrea sa mai adauge si alte rugaciuni sa nu pregete. Fiecare sa se roage dupa puterea si dragostea sa, si dupa timpul ce-l are la dispozitie: unul 5 minute, altul 15, altul o ora, iar altul chiar si un minut.

Obstea Manastirii Petru Voda,

Miercurea Luminata, 7 aprilie 2010

Despre rugaciune

Toate cuvintele Sfintei Scripturi sunt patrunzatoare in suflet, dar cu deosebita simtire eu inteleg cuvintele spuse de Mantuitorul: Unde sunt doi sau trei adunati in numele meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18, 20).

Exista o frumoasa rugaciune, o rugaciune adanc patrunzatoare, aparuta dupa cat se pare in secolul XVI, dar care nu este introdusa in nici un Ceaslov, in popor se mai numeste Rugaciune de intelegere.

Exista mai multe predanii despre alcatuirea acestei rugaciuni, dar eu cred ca aceasta rugaciune se afla in sufletele multor dreptcredinciosi crestini.

Cuvintele esentiale sunt luate din Sfanta Evanghelie.

De regula, la vreme de necazuri, mai multi drept credinciosi se inteleg sa citeasca in acelasi timp aceasta rugaciune catre Domnul pentru vindecarea unui bolnav, ca sa Se milostiveasca de cel cazut in pacat, pentru scaparea ostasilor care lupta sau pentru slobozirea celor intemnitati.

Cei care s-au invoit sa se roage astfel se pot afla in diferite orase sau case, dar rugaciunea o citesc toti in acelasi timp, dimineata, ziua sau seara.

Multi stiu aceasta rugaciune, dar eu o voi citi:

Noi, robii Tai (numele celor care se roaga), conform intelegerii ne rugam pentru robii Tai (numele celor din suferinta, sau pentru inlaturarea unei nenorociri) pe care ajuta-i, Doamne.

Parintele Arsenie, Acuzatul «ZEK-18376», Un Sfant in lagarele comuniste,

Ed. Egumenita, 2009, pp. 430–431

Sursa:

revista ATITUDINI

7.4.10

De la bâtele minerilor la pacea din mânăstire. De ce s-a călugărit Dragoş Pâslaru, unul dintre cei mai valoroşi actori români.

Unul dintre cei mai importanţi actori pe care i-au avut scena şi filmul românesc a schimbat la începutul anilor ‘90 costumele fastuoase de la teatru pe umila haină monahală. Numele său pe când se afla în lume era Dragoş Pâslaru. Astăzi este părintele Valerian.

Dragoş Pâslaru trăieşte de ani de zile restras, în post şi rugăciune, într-un schit de pe Muntele Căpăţânii (varianta românească a Muntelui Golgota) de pe lângă Mânăstirea Frăsinei, care ţine de Arhiepiscopia Râmnicului. Mânăstirea Frăsinei, Athosul din România, este cunoscută drept cea mai strictă. Viaţa monahală se desfăşoară după regulile stricte de la Muntele Athos. În mânăstire nu au voie să intre femei şi nu se găteşte niciodată mâncare cu carne. Sfântul Calinic de la Cernica, întemeietorul mânăstirii, a aşezat la aproximativ 2 kilometri de mânăstire o piatră de legământ pe care sunt gravate cu litere chirilice atât binecuvântări, pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele ce vor încălca hotărârea sfântului. „Acest sfânt lăcaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian. 1867".

Legământul Sfântului Calinic se respectă până în zilele noastre cu maximă stricteţe. În zonă circulă tot soiul de legende legate de nenorocirile care s-au abătut asupra celor care au încălcat porunca sfântului. Cea mai cunoscută este povestea unei tinerei păstoriţe care, pe când îşi păştea oile, din greşeală, a trecut hotarul mânăstirii şi s-a îmbolnăvit de epilepsie. Povestea are totuşi un final fericit, pentru că Sfântul Calinic i-a ascultat rugăciunile şi a tămăduit-o.

Unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti

În acest loc şi-a găsit „vocaţia" Dragoş Pâslaru. Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică. Actorul era în 1990 unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieţei Universităţii, participând la mitingul-maraton de acolo şi la toate conferinţele şi adunările Alianţei Civice. Singura televiziune care exista la vremea aceea, TVR, numită retoric „televiziunea română liberă", era, de fapt, vocea puterii. Dragoş Pâslaru, ca, de altfel, toate personalităţile care participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii, era în mod sistematic demonizat la televizor. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că actorul Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor", în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Printr-o diversiune de tip stalinist, omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit" de personajul pe care îl jucase.

Băgat în comă de mineri

Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe" în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după se s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai „dăruiţi" duhovnici pe care i-a avut Biserica noastră, părintele Ghelasie. Printre „ascultările" pe care le-a avut (sarcina pe care o primeşte un călugăr se numeşte în limbaj mânăstiresc „ascultare", aceasta fiind, alături de sărăcie şi castitate, unul dintre voturile monahale) s-au numărat cele de îngrijitor de vite, de ajutor la bu-că-tărie şi apoi una mai intelectuală, de şef al cancelariei mânăstirii. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot.

Roluri premonitorii: Alioşa Karamazov şi Culi Ursache

Având o figură de o stranietate neobişnuită, el putea acoperi partituri de mare profunzime, reuşindu-i foarte bine şi personajele negative şi cele pozitive. Pe scena Teatrului Nottara, el a jucat într-o serie de spectacole, colaborând foarte bine, printre alţii, cu regizorul Dan Micu. În direcţia de scenă a acestuia el a interpretat Orlando în „Cum vă place" şi mai ales Alioşa Karamazov în „Karamazovii", rol ce-i prevestea parcă viitoarea cale monahală. Un alt personaj al său care îşi găseşte pacea sufletească ca pustnic, în creierii munţilor, a fost Culi Ursache din filmul „Ochi de urs", în regia lui Stere Gulea. Alte roluri importante în film au fost cel al tânărului singuratic din „Secvenţe" de Alexandru Tatos şi Horia Sima în „Drumeţ în calea lupilor", regia Constantin Vaeni.

Referindu-se la rolul Alioşa Karamazov, actorul Dragoş Pâslaru scria în 1982 în numărul 3 al revistei Teatru: "Tăcerea, veşnica tăcere a lui Alioşa semnifică uimitoarea lui capacitate de a înţelege şi, în aceeaşi clipă, de a ierta orice fărădelege. Neputinţa lui Alioşa de a interveni în desfăşurarea evenimentelor nu vine din nepricepere ci, dimpotrivă, dintr-o prea adâncă cunoaştere a oamenilor, de unde reacţia care conduce la replica lui fundamentală: «Părinte, mi-e frică!» Când am descoperit acest lucru, rolul era pe jumătate rezolvat."

de GABRIELA LUPU

România Liberă

Sfântul Nicolae Velimirovici - Despre apostazia Europei.

Ce este Europa?

Este pofta şi dorinţa de putere, de plăcere şi de cunoaştere. Amîndouă -lucruri omeneşti: pofta omenească şi cunoaşterea omenească. Amîndouă sînt personificate în Papă şi în Luther. Ce este deci Europa? Papa şi Luther: saturarea la culme a poftelor omeneşti şi saturarea la culme a cunoştinţei omeneşti. Papa european este pofta omenească după putere, Luther cel european este hotărîrea încăpăţînată a omului de a desluşi toate cu mintea lui. Papa ca guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpîn al lumii, aceasta este Europa în inima ei, ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea omenirii în foc, şi cealaltă lăsarea omenirii în apă; iar amîndouă împreună înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu: fiindcă una înseamnă tăgăduirea credinţei, şi cealaltă -tăgăduirea Bisericii lui Hristos, în felul acesta lucrează duhul cel rău, de cîteva veacuri, în trupul Europei. Cine poate să alunge acest duh rău din Europa? Nimeni altul decît Acela al Cărui nume s-a însemnat ca un fir roşu în istoria neamului omenesc ca al singurului alungător de draci din oameni, înţelegeţi, desigur, la Cine mă gîndesc. Mă gîndesc la Domnul Iisus Hristos, Mesia şi Mîntuitorul lumii, Cel născut din Fecioară, Cel ucis de iudei, Cel înviat de Dumnezeu, Cel adeverit de veacuri, Cel îndreptăţit din ceruri, Cel slăvit de îngeri, Cel mărturisit de Sfinţi şi Cel primit de strămoşii noştri.

Atîta vreme cît Europa a urmat pe Hristos ca „Soare al dreptăţii”, şi pe Apostolii Lui, pe Mucenici, pe Sfinţi, pe nenumăraţii Drepţi şi pe alţii care au bineplăcut Lui, ea s-a asemănat cu o piaţă luminată de sute şi mii de lumini, mici şi mari. Cînd însă pofta omenească şi înţelepciunea omenească au lovit pe Hristos ca două vînturi înfricoşătoare, luminile s-au stins înaintea ochilor omeneşti şi a domnit întunericul, ca în galeriile subpămîntene ale cîrtiţelor.

Potrivit poftei omeneşti, orice norod şi orice om caută puterea, desfătarea şi slava, imitînd pe papa Romei. Potrivit înţelepciunii omeneşti, orice norod şi orice om găseşte că el e cel mai înţelept dintre toţi şi mai vrednic de toate bunurile pămînteşti. Cum să nu fie atunci războaie între oameni şi no-roade? Cum să nu fie nebunie şi turbare printre oameni? Cum să nu fie boli, secete şi potopuri, tumori şi ftizii, răscoale şi războaie? Toate acestea nu pot să nu fie, tot aşa cum nu poate să nu supureze rana plină de puroi şi cum nu poate să nu răspîndească miros urît locul plin de necurăţenii.

Papismul foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobîndeşte puterea. Luteranismul foloseşte filosofia şi ştiinţa, socotind că aceasta este calea prin care dobîndeşte cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a declarat război împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa.

În vremea noastră însă, a venit o nouă generaţie de europeni, care a împreunat, prin ateism, pofta cu cunoaşterea, şi a înlăturat atît pe papa, cît şi pe Luther. De acum înainte nici pofta nu mai rămîne ascunsă, şi nici înţelepciunea nu mai este lăudată. Pofta omenească şi înţelepciunea omenească s-au unit ca într-o căsătorie în zilele noastre, iar această căsătorie nu este nici romano-catolică, şi nici protestantă, ci, în chip vădit şi public, satanică. Europa de astăzi nu mai este nici papală, nici luterană. Este mai presus şi în afară de acestea. Este cu totul pămînteană, fără chiar şi dorinţă de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie iarăşi pe calea înţelepciunii protestante. Refuză cu desăvârşire ieşirea din lumea aceasta. Doreşte să rămînă aici. Doreşte ca mormîntul să-i fie tot aici, unde-i este şi leagănul. Nu cunoaşte nimic despre o altă lume. Nu simte buna mireasmă cerească. Nu vede în somn pe îngeri şi pe Sfinţi. De Născătoarea de Dumnezeu nici măcar nu vrea să audă: desfrînarea o întăreşte în ura împotriva fecioriei. Toată piaţa se găseşte afundată în întuneric. Toate luminile sînt stinse. O, ce îngrozitor întuneric! Fratele împlîntă cuţitul în pieptul fratelui, socotindu-1 vrăjmaş. Tatăl îşi tăgăduieşte fiul, şi fiul pe tată. Lupul e un prieten mai credincios faţă de lup, decît omul fată de om.

O fraţilor! Nu vedeţi cu totii lucrul acesta? Nu aţi simţit întunericul şi crima Europei anticreştine pe trupul vostru? Preferaţi Europa sau pe Hristos? Moartea sau viaţa? Acestea două le-a pus Moisi oarecînd înaintea norodului său – pe acestea două le punem şi noi înaintea voastră. Să ştiţi: Europa este moartea, iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa, ca să trăiţi în veci!”

Şi iată acum cutremurătoarea plîngere pentru Europa a ierarhului celui întocmai cu Apostolii:

„Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XlX-lea, iar veacul al XlX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea ruşinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a molipsit şi pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.

Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a clerului pontifului roman. Veacul al XlX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părinţilor pînă în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?

Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XlX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XlX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfîrşitul veacului al XlX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită.

Sînt oare aceştia biruitorii veacului al XlX-lea? Nu, aceştia sînt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgînă, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sînt biruitorii, ci sînt cei mai biruiţi. Cînd Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, cînd Pius s-a numit pe sine infailibil şi cînd Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicînd lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof, în epoca lui Nero, măcar unul din treime nu era ateu: filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el L-a osîndit pe Hristos la moarte. Veacul al XlX-lea e veacul lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului, alcătuit din ludele botezate şi cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat. Pentru ce atunci vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri pînă la măduva oaselor, de pe urma revoluţiilor şi a războaielor?

Cine este atunci biruitor, dacă nu e cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate?

Biruitorul este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvîntul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare (Luca 9:48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XlX-lea – în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului Nietzsche -dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din Balcani, luptător împotriva semilunei şi liberator al Balcanilor?

Cîmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească -asta înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XlX-lea. Ţăranul ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întîi, vitejia purtătoare de cruce; al doilea, clerul mucenicesc; şi apoi, pescăreasca înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi alpămîntului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei 11:25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi înţelepciunea Dumnezeiască. Le-a descoperit adică ceea ce este cu totul potrivnic faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atît de potrivnic, pe cît este ziua faţă de noapte.”

Iubitorul de Hristos şi Sfîntul Ierarh, despre civilizaţia ucigătoare de Dumnezeu şi închinătoare la idoli a Europei:

„Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei; şi marile noroade ale Asiei şi Africii – chiar dacă nebotezate, dar înclinate spre duhovnicie – ar fi înţeles şi ar fi preţuit acest lucru, fiindcă şi noroadele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu zeii lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoteşte sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai departe. Nu se laudă aşadar cu lucrurile mîinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desăvîrşit în lume. Numai noroadele Europei nu se laudă nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa „cultură” este ura tuturor noroadelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinismului. Urînd bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urît şi pe Dumnezeul european. Dar – vai! – pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urît şi a lepădat cea dintîi dintre toţi pe Dumnezeul ei. în această stare de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către înaintarea ei greşită, sub înrîurirea unei biserici aflate în greşeală, de-a lungul ultimelor nouă sute de ani⁶¹. Nu sînt răspunzătoare de aceasta noroadele europene; răspunderea o poartă conducătorii duhovniceşti ai noroadelor. Nu este vinovată turma, vinovaţi sînt păstorii ei.

Bine, ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfaţişîndu-1 ca cea mai preţioasă moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie – şi aşa a fost în primele veacuri după Hristos – dacă Europa ar fi fost totuna cu creştinismul, dacă s-ar fi identificat cu creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor neamurilor, aceasta a fost menirea hotărîtă de Dumnezeu pentru continentul european, în afară de creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lăuda. Fără Hristos, Europa este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi.”

Redactorul-şef al revistei "Calistraţii", Silvian MAN: Generaţia interbelică şi România Mare.

Clasa a patra a fost primul contact cu istoria. Îmi aduc aminte cât de frumos ne vorbea doamna învăţătoare de eroii ţării, de curajul şi jertfa lor, dar mai ales de România Mare. Încă de mic, mereu mi-am pus întrebarea: Cum de visul mileniar al românilor, România Mare, a durat doar 22 de ani? O vedeam ca pe un vis – cum l-au văzut şi înaintaşii, cum îl văd şi îl vedem din nou acum, o vedeam ca realizarea de secole a neamului nostru oropsit. Pe oricine întrebam, mă lăsa rece şi fără lămurire. Mereu mi s-a răspuns fie că a fost un context politic nefavorabil, fie că soldaţii îşi pierduseră din curajul lor sau că pentru menţinerea relaţiilor externe cu anumite state, a trebui să facem acest sacrifiu. Doar cei apropiaţi de inima mea au putut să-mi răspundă că nu mai avea cine să o apere, pentru că ştiam adevărul. Pentru unii poate par copilăros şi articolul deja sună a pagină de jurnal, dar de fapt rezumă transormarea care s-a produs în timp în mintea mea, până când am ajuns la concluzia că România Mare a început să existe odată cu oamenii ei cei mai valoroşi, generaţia interbelică. Am simţit puterea lăuntrică a neamului nostru şi nu am crezut nimic din răspunsurile reci cele care mi s-au spus când eram copil!

Prea puţini mi-au răspuns că de fapt totul a pornit de la cârmuirea slabă şi complet nevrednică a regelui Carol al II-lea şi a politicienilor ţării, care au permis descompunerea teritorială, pe fondul jocurilor făcute de marile puteri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Pactul Molotov-Ribbentrop, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost tratatul de neagresiune încheiat între URSS şi Germania nazistă, semnat la Moscova, în prezenţa atentă a lui Stalin, la 23 august 1939 de către ministrul de externe sovietic (Molotov) şi ministrul de externe german (Ribbentrop). Prin acest pact secret, cei doi lideri, Hitler şi Stalin, îşi împărţeau zonele de infuenţă în Scandinavia, ţările baltice şi Europa de est. Pe noi ne interesează prevederea prin care Stalin dorea Moldova dintre Prut şi Nistru şi Bucovina în corpul colosului sovietic.

Pe baza acestei înţelegeri secrete cu Hitler, în seara de 26 iunie 1940, Romînia avea ultimatum din partea URSS-ului să cedeze Moldova dintre Prut şi Nistru şi Moldova de nord – Bucovina. Atât palatal regal cât şi guvernul condus Gheorghe Tătărescu nu au reacţionat la cererile abusive ale bolşevicilor (deşi s-a făcut o şedinţă a Consiliului de Coroană pe această problemă) şi au permis tancurilor sovietice să sfâşie trupul sfânt al ţării. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit şi Ţinutul Herţa care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, şi nici nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei şi administraţiei române a fost însoţită de vaste acţiuni antiromâneşti ale sovieticilor şi grupurilor de comunişti civili (jafuri, ucideri, violuri), în urma retragerii murind peste 30.000 de soldaţi români.

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia şi Bucovina, „încă din noaptea de 27 spre 28 iunie”, la ora 3 dimineaţa, străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În acelaşi timp, grupuri specializate organizează acţiuni antiromâneşti cu scopul de a crea panică, dezorganizare şi confuzie generală. Astfel de acţiuni au loc în oraşele: Chişinău, Cernăuţi, Soroca, Tighina şi Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, încă de la începutul evacuării armatei, administraţiei şi civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: „...ruşii indiferenţi; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu înteleg ce se petrece”. Documentele strânse arată că „actele de agresiune şi batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost iniţiate şi desfăşurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari. Chiar şi regele Carol al II-lea acordă multe rânduri crimelor produse după cedarea Basarabiei.

Doar în perioada 1940-1941, Stalin a deportat 300.000 de români basarabeni şi bucovineni în Siberia, iar până în anul 1964 au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în total 1,2 milioane de români din Basarabia şi Bucovina. Aceste cifre prezentate de Victor Barsan în Masacrul inocenţilor şi atestate de mulţi istorici, dar de fapt în realitate sunt mai mari, statisticilor oficiale sovietice (care nu s-au sfiit să noteze cifrele reale), iar consecinţele produse de aceste deportări masive ale populaţiei româneşti în Orientul îndepărtat se resimt astăzi, ca şi acum 50-70 de ani printr-un intens proces ce rusificare al populaţiei româneşti rămase între Prut şi Nistru, sau dincolo de râurile Bug, Don sau Volga, spre Kazahstan. Evenimentele din 1940 au şi fost începutul celui de-al Doilea Răzvoi Mondial pentru România.

Din iunie 1940 până astăzi, Bucovina şi Moldova toată, Moldova lui Ştefan cel Mare a fost a noastră doar trei ani, în periodata guvernării militare a mareşalului Antonescu, între 1941 şi 1944. De atunci ea continuă să trăiască ca un copil avortat, uitat de părinţii reprezentaţi de pătura conducătoare a statului, dar mereu neuitată şi profund iubită de adevărata familie, de fraţii ei de sânge care năzuiesc cu credinţă să soarbă Prutul, precum Milcovul la 1859 şi să-i liniştească somnul de veci al Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare care se zvârcoleşte în mormântul său de la Mănăstirea Putna, ştiind că ne-a lăsat Moldova-ntreagă, iar noi am împărţit-o hoardelor de’afară (sovietice), după cum ne aduce aminte cântecul Ştefan la Daniil Sihastrul, interpretat la chitară de Victor Socaciu pe versuri de Andrei Ciurunga.

Prin semnarea la 30 august 1940 a odiosului Diktat de la Viena, prin care România a fost silită sã cedeze Ungariei horthyste (de la numele conducătorului statului – Horty) aproape jumãtate din teritoriu (43.492 km²) şi să părăsească practic 7 milioane de români a fost al doilea pas în fărâmiţarea ţării. Deşi teritoriul a fost recuperat în 1944, e imposibil să nu vorbim despre cele întâmplate.

Timp de 4 ani, din august 1940 până în august 1944, jumătate din Transilvania a făcut parte din Ungaria. Suferinţele pe care au vrut să ni le dea mai marii lumii nu ar fi fost destule dacă nu pârjoleau şi sufletul românesc din Transilvania, suferinţe care au durat sute de ani, exercitate de unguri şi austrieci asupra românilor, pentru desţelenirea Ortodoxiei şi a naţionalismului statornic transilvănean, au continuat prin politica conducătorului statului maghiar, amiralul Miklós Horty. (Pentru mai multe informaţii recomand spre lectură cartea Suferinţele din Ardeal de Vasile Stoica.)

Pentru a rezuma în articol povestea lungă a suferinţelor româneşti din perioada 1940-1944, am să vă dau un fragment din scrierile teoreticianului programului de exterminare a românilor din Transilvania, Dücsö Csaba: „Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam de hoţi si ticăloşi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naşte copil!”.