VIDEO Preţul independenţei României: mii de morţi şi împământenirea evreilor.

Ziua de 9 mai marchează independenţa statului care ulterior se va numi România. Duminică, România sărbătoreşte 133 de ani de la dobândirea independenţei care a fost plătită cu preţul a câteva mii de morţi şi răniţi şi pierderea sudului Basarabiei. Totodată, pentru recunoaşterea ei s-a cerut împământenirea evreilor.

Parlamentul României a proclamat în 9 mai 1877 independenţa României. “D-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”, a afirmat ministrul de Externe al României, Mihail Kogălniceanu, care a tras însă atenţia că greutăţile abia acum încep pentru că “noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa”. A doua zi, la 10 mai 1877, domnitorul Carol a sancţionat declaraţia de independenţă, care a fost promulgată în Monitorul Oficial.

Tensiunile din Balcani au favorizat obţinerea independenţei

România şi-a proclamat independenţa într-un context extern favorabil pe fondul luptei dintre Imperiul Otoman şi cel Rus.

La acel moment, Principatul României se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, care îi refuza dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi “România”.

În 1875, tensiunile s-au accentuat în spaţiul balcanic, aflat sub autoritatea turcilor. Seceta şi foamete din Anatolia au dus la sărăcie şi nemulţumiri, Imperiul Otoman având trezoreria goală şi fiind obligat să declare falimentul în octombrie 1875.

Din cauza taxelor uriaşe impuse de administraţia lacomă de la Constantinopol, Bosnia şi Herţegovina au declanşat o revoltă antiotomană în acest timp, care a durat până la începutul anului următor. În aprilie 1876, nemulţumirile au izbucnit şi în Bulgaria, care vroia independenţă imediată. Revolta a fost înăbuşită violent de către otomani, care au ucis peste 10.000 de oameni,

beligeranţi sau nu.

Ruşii urmăreau revenirea la “frontierele naturale”

Tensiunile din Balcani au culminat în 30 iunie 1876, când Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. Astfel, a apărut şansa ca Rusia să intre în război împotriva otomanilor pentru a redobândi, printre altele, ceea ce pierduse prin tratatul de la Paris din 1856 (încheiat în urma înfrângerii suferite în faţa coaliţiei franco-anglo-otomană) – sudul Basarabiei, pământ românesc care a fost prima dată înstrăinat în timpul lui Napoleon I.

După declararea războiului, ţarul Alexandru al II-lea (foto) s-a întâlnit, în secret, la castelul Reichstadt din Boemia, cu împăratul austriac Franz Iosif, unde au stabilit ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman, Rusia să „revină la frontierele naturale de dinainte de 1856” (însemnând şi recuperarea Basarabiei), iar Austro-Ungaria să preia Bosnia şi Herţegovina.

În contextul acestor tensiuni dar şi al faptului că Imperiul Otoman a adoptat în decembrie 1876 o constituţie care numea România „provincie privilegiată”, oamenii politici români, în frunte cu domnitorul Carol, au căzut de acord că este necesar să se apropie de Rusia în conflictul cu otomanii.

Pentru că ruşii aveau nevoie să treacă pe teritoriul nostru pentru a ajunge în Balcani, în data de 4/16 aprilie 1877, la Bucureşti, ministrul de externe roman Mihail Kogălniceanu şi baronul rus Dimitri Stuart semnează convenţia specială cu privire la libera trecere pe teritoriul României a armatelor ţariste, pe propria cheltuială. Guvernul rus se obliga “a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integralitatea actuală a României”.

În acest context, România a declarat război Imperiului Otoman, iar Parlamentul a aprobat în 9 mai independenţa.

Războiul începe fără români

Deşi prinţul Carol I (foto) dorea ca România să participe la război pentru ca Europa să recunoască independenţa ţării noastre, ruşii au refuzat constant acest lucru. În paralel, guvernarea liberară în frunte cu Ion C. Brătianu era de părere că intrarea în război va aduce recunoaşterea independenţei, în timp ce opoziţia conservatoare considera că România trebuia să fie cumpătată în a participa la lupte.

Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877. În perioada aprilie – iulie, armata română a participat la o serie de operaţiuni militare, dar fără să treacă Dunărea.

Trupele ruse obţin numeroase victorii în Bulgaria, ocupă Târnova, dar se poticnesc în faţa trupelor conduse de Osman Paşa la Plevna (în nordul Bulgariei). Două atacuri ruseşti eşuează în mod dramatic, riscând să fie aruncaţi peste Dunăre.

În acest context, marele Duce Nicolae i-a trimis o telegramă principelui Carol I în care i-a cerut spijinul. „Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

Carol I acceptă trecerea Dunării de către trupele române doar după întrevederea cu ţarul Alexandru al II-lea din 16 august, care a acceptat solicitarea domnitorului român de a avea comanda supremă a trupelor. Din păcate, Carol I nu a pus şi condiţii politice scrise, în special în ceea ce priveşte sudul Basarabiei, şi s-a încrezut în cuvântul ţarului. Despre asta, Nicolae Iorga scria că a fost “o hotărâre personală (a lui Carol I n.r.), sprijinită pe optimismul unui singur ministru (Ion C. Brătianu), care crezuse că un cuvânt de împărat, cât de solemn, face cât o convenţie, cât de modestă”.

Astfel, în 20 august, trupele române au trecut Dunărea pe la Siliştioara, lângă Corabia.

În drumul spre Plevna, 2.000 de români mor la Griviţa

Bătălia de la Plevna a reafirmat orgoliul ruşilor. În timp ce Carol I, comandantul suprem al armatei, se pronunţa pentru un asediu, în locul asalturilor sângeroase, Marele Duce Nicolae ordona contrariul.

Astfel, în 30 august (ziua ţarului Alexandru al II-lea), trupele române se îndreaptă spre reduta Griviţa. Ofiţerii tineri ca Gheorghe Şonţu sau Valter Mărăcineanu au căzut în luptă.

Cu preţul a 2.000 de morţi, soldaţii români cuceresc reduta Griviţa. Victoria lor parţială este sărbătorită de peste 10 000 de oameni la Bucureşti, împreună cu regina Elisabeta.

Ameninţaţi de cavaleria lui Osman, Ţarul, Marele Duce şi suita rusă fug peste Dunăre

Rămaşi singuri în faţa inamicului, principele Carol revine în toamnă la soluţia propusă de el: asediul. În aşteptarea întăririlor ruseşti, soldaţii români au de suferit din cauza frigului, lucru pe care Mihai Eminescu îl oglindeşte în ziarul Timpul: ”Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta sunt, mulţămită guvernului, goi şi bolnavi. Nici o scuză, nici o justificare, nici esplicaţie nu ne poate muţămi faţă de această mizerie vădită”.

În octombrie, trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik. O lună mai târziu, în 9 noiembrie, trupele generalului George Lupu cuceresc Rahova.

Ostaşii lui Carol au decis victoria de la Plevna

Căderea Plevnei se va produce la 28 noiembrie 1877, numai după sosirea garnizoanei imperiale ţariste şi după un îndelung asediu. Generalul turc care a luptat la Plevna, Valentine Baker Pacha, aprecia că soldaţii români au avut un rol decisiv în cucerirea oraşului.

„Nu se poate tăgădui de niciun istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă, care lupta la nord de Balcani, ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre”, afirma ulterior generalul.

După căderea Plevnei, armata rusă se îndreaptă spre Adrianopol şi Sofia, iar cea română spre Vidin şi Belogradcik.

Pentru a fi cucerit Vidinul, cea mai puternică fortăreaţă de pe Dunăre, trupele române cuceresc prin lupte eroice localităţile Smârdan şi Inova. În lupta de la Smârdan, unul dintre cele mai puternice puncte de apărare ale Vidinului, în câteva ore soldaţii români au reuşit să cucerească trei redute puternice, au capturat 4 tunuri, au răpus 500 de turci şi au făcut 250 de prizonieri, alungând trupele inamice din localitate. Primarul Vidinului a făcut armatei române şi principelui Carol I o primire extrem de călduroasă.

Din cauza apropierii trupelor ruse de Constantinopol, turcii au capitulat şi au încheiat pacea în 19 ianuarie 1878.

Victoria obţinută prin înfometare

România a participat la război cu circa 60.000 de soldaţi, iar preţul plătit a fost de 4.302 morţi şi dispăruţi, 3.316 răniţi şi 19.904 bolnavi. Potrivit altor date, războiul ar fi făcut circa 10.000 de morţi.

Victoria soldaţilor români este cu atât mai importantă cu cât ei au avut de înfruntat foamea şi gerul iernii. Un raport al comandamentului bateriei a IV-a, Regimentul 1 artilerie, datat în 2 decembrie 1878 arăta: “caii nu au mâncat orz de trei zile din cauză că în depourile Intendenţei nu este orz,…, oamenii acestei baterii de 20 de zile se hrănesc numai cu berânză şi fasole, astfel că cea mai mare parte din oameni sunt bolnavi din cauza proastei hrăni”.

Populaţia din ţară a răspuns însă la solicitarea soldaţilor flămânzi care luptau pentru recunoaşterea independenţei. Un astfel de exemplu este dat în decembrie 1877, când un grup de învăţători din judeţul Argeş au acceptat să cedeze salariul lor armatei.

“Ca români, văzând că mulţi dintre confraţii noştri sunt duşi la hotarele ţării şi chiar dincolo de hotare, ca să lupte pentru cauza cea mai sfântă a Românismului, pentru independenţă, lege şi drepturile noastre naţionale, având în vedere că bravii noştri ostaşi români au răspuns cu devotament la apelul ce le-au făcut ţara, lăsând cămine, soţii şi copii, au luat arma spre a înfrunta răutatea păgânului vrăşmaş al creştinătăţii şi cu deosebire al românilor… Oferim dar, pentru trebuinţele armatei române, tot salariul ce ni se cuviine pe luna septembrie, anul current, ca învăţători rurali în plasa Loviştea, judeţul Argeş”.

Răsplata pentru eroismul românilor: cedarea sudului Basarabiei
Aliaţii ruşi nu au apreciat însă jertfa românilor şi şi-au îndeplinit obiectivele propuse înaintea războiului: redobândirea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

Astfel, reprezentantului guvernului român i s-a refuzat accesul la redactarea tratatului de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 ianuarie 1878, unde era recunoscută independenţa României care trebuia să cedeze în schimb Imperiului Ţarist cele trei judeţe. Rusia îi dădea la schimb teritoriile româneşti Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Oficialii români au refuzat acest lucru, fiind total nemulţumiţi de aditudinea fostului aliat. „Datoria de a scăpa această parte a ţării noastre a fost în mare parte cauza conspiraţiei armatei noastre contra Plevnei. Am dat sângele nostru pentru a nu da pământul nostru”, afirma cu regret ministrul Kogălniceanu.

Soarta României va fi însă hotărâtă definitiv în vara lui 1878, la Congresul de la Berlin, unde principele Carol I şi primul ministru Ion C. Brătianu nu au fost primiţi la consultări, fiind ţinuţi în anticameră, pentru că independenţa lor nu fusese încă recunoscută “de jure”.

În ciuda expunerilor delegaţilor români, marile puteri au acceptat “schimburile teritoriale” prevăzute la San Stefano. Astfel, România pierde încă odată sudul Basarabiei, primind în schimb cele trei teritorii menţionate mai sus.

Marile puteri cer împământenirea evreilor

Totodată, marile puteri condiţionează recunoaşterea independenţei României de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin prevedea: ”În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”.

Chestiunea a stârnit o serie de reacţii negative în rândul personalităţilor româneşti marcante ale vremii.Unul dintre aceştia, Ion Luca Caragiale a ridicat “chestiunea evreiească”:

“Ce s’a întâmplat însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană, – oameni pribegiţi aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă la un loc prea strimt pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate, – au început să agite din nou chestiunea israelită, odată resolvată strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că

Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei religioase. Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se producă făţiş şi în fine să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci, care să vie numaidecât să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei israelite în relaţiile sale cu puterea Statului”.

În 1879 se modifică Constituţia. Articolul 7 prevedea că “diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi a le exercita”. Astfel, evreii se aglomerează tot mai mult în oraşe, şi încep să ocupe funcţii în principalele domenii de activitate: medicină, justiţie, învăţământ, cultură etc.

Obţinerea independenţei reprezintă un moment de seamă pentru conştiinţa naţională a poporului nostru care a fost ulterior completată de crearea României Mari, în 1918. Din păcate, o parte din teritoriul ei – Basarabia -a rămas înstrăinat şi astăzi.

Sursa:

http://www.adevarul.ro

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica Orbului ( Despre orbirea sufletească).

Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei ce vad sa fie orbi (Ioan 9, 39)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

Multe invataturi de tot felul putem scoate din Sfinta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste invataturi este cea despre orbirea duhovniceasca a omului robit de pacate.

Cita orbire spirituala era in mintea carturarilor si fariseilor, care, nu numai ca nu credeau in minunile mai presus de fire facute de Hristos Domnul, ci si hula mare aduceau asupra Lui, zicind ca, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22). Atita orbire era in mintea lor, incit ochi avind, nu vedeau si urechi avind, nu auzeau. De aceea Domnul ii numeste "farisei orbi" (Matei 23, 26).

Despre aceasta orbire spirituala a carturarilor si fariseilor, a arhiereilor si legiuitorilor iudei si despre pedeapsa ce-i asteapta pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfint: Sa se intunece ochii lor ca sa nu vada si spinarea lor pururea o girboveste (Psalm 68, 27). Si marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituala a poporului lui Israel, zicind: Dumnezeu le-a dat duh de impietrire, ochi ca sa nu vada si urechi ca sa nu auda pina in ziua de azi (Isaia 56, 10). Si iarasi: Ca s-a invirtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda si cu inima sa intelaga si sa se intoarca la Mine si sa-I vindec (Isaia 6, 10).

Dar din ce se naste orbirea sufleteasca in mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai intii ca urmare a faptelor rele. Acest lucru il arata Mintuitorul cind zice: Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decit Lumina, caci faptele lor erau rele. Ca oricine face cele rele uraste Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituala vine de la diavol.

Orbirea spirituala vine din necredinta si din impotrivirea fata de Dumnezeu. Acest lucru il spune proorocul Isaia, zicind: Toata ziua intindeam miinile mele catre un popor neascultator si impotriva graitor (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de impietrire ca sa nu vada cu ochii si cu urechile lor sa nu auda pina in ziua de azi (Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituala vine si din necredinta si invirtosarea inimii, cum arata Sfinta Scriptura, zicind: Du-te si spune poporului acestuia: Cu auzul veti auzi si nu veti intelege si uitindu-va va veti uita, dar nu veti vedea. Ca inima poporului acestuia s-a invirtosat si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca la Mine si sa-l vindec (Isaia 6, 9-10).

SFÂNTUL PROROC ISAIA (9 Mai), cel care a umblat trei zile gol în Ierusalim în văzul tuturor, ca semn al goliciunii sufleteşti în care se găsea poporul

Sfântul Proroc Isaia era de neam din Ierusalim şi se trăgea din seminţia împăraţilor iudei. El era fiul lui Amos, nu al Prorocului Amos, pentru că Prorocul Amos era de neam tecuntean şi păstor de dobitoace, fiind cinstit între sfinţii proroci; iar nu ierusalimnean din casă împărătească. Iar Amos, tatăl lui Isaia, nu era numărat între sfinţii proroci şi era dintre rudeniile împăratului Ierusalimului, frate bun cu Amesie, împăratul iudeu.

Isaia, fiul lui, crescând în frica lui Dumnezeu şi învăţându-se în legea Domnului, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, s-a însoţit cu o femeie după lege şi a născut fiu, precum singur zice de aceasta: M-am apropiat de prorocită, adică de soţia mea, cea luată din ceata fecioarelor pentru împreună vieţuire; care, până la vremea nunţii slujea în biserica Domnului, cu fapte bune şi sfinte, deprinzându-se a se ruga neîncetat lui Dumnezeu, şi se învrednicise de darul prorociei, pentru viaţa ei cea plăcută Lui. Ea este numită prorocită pentru două lucruri: întâi pentru că este soţie de proroc, iar al doilea pentru că şi ea însăşi a luat darul prorociei de la Dumnezeu. Şi a zămislit în pântece de la bărbatul său, prorocul Isaia, şi a născut fii.

Şi iarăşi Isaia zice: Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Aici, după înţelegerea tâlcuitorilor, vorbeşte despre fiii săi cei fireşti şi se pomeneşte întru prorocia aceluia de Iasuv, fiul lui. Iar fericitul Ieronim spune despre prorocul Isaia, din povestire evreiască, şi aceasta: „El a fost, după maică, moş al împăratului Mânase, chinuitorul său; pentru că din fiica lui, Ofovia, cea însoţită cu împăratul Ezechia, s-a născut Mânase. Sfântul Isaia a început a proroci în împărăţia lui Azaria, împăratul Iudeii, care, în Sfânta Scriptură, se numeşte şi Ozia.

Şi a fost acel împărat fiul al lui Amesia împăratul şi nepot al lui Amos, tatăl lui Isaia. Deci, Sfântul Isaia a prorocit în zilele împă­ratului Azaria, numit şi Ozia, fiul lui Amesia, şi în zilele împăratului Ioatam, fiul lui Ozia, în zilele împăratului Ezechia, fiul lui Ahaz, în zilele împăratului Ahaz, fiul lui Ioatam, şi în zilele împăratului Mânase, fiul lui Ezechia, de la care a şi pătimit.

Iar cum şi ce a prorocit el, este destul de arătat în cartea lui cea prea largă, în care este arătată şi viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu. El a fost atât de bineplăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit şi a-L vedea pe Acela şezând pe scaun înalt şi preaînălţat, Căruia împrejur îi stăteau serafimii cei cu câte şase aripi, strigând: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de slava Lui. Iar când Isaia prorocul a văzut aceasta, s-a umplut de mare spaimă şi a zis în sine: O, ticălosul de mine, m-am învrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, având buze necurate şi petrecând în mijlocul poporului, cel ce are buze necurate.

Şi s-a trimis la dânsul unul din serafimi, având în mâini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele din altar şi s-a atins de buzele lui, zicându-i: Iată, s-a atins acesta de buzele tale şi va şterge Domnul fărădelegile tale şi păcatele tale le va curaţi. După aceasta a auzit Sfântul Isaia glasul Domnului, grăind către dânsul: Pe cine voi trimite şi cine va merge la poporul Meu? Şi a zis Isaia: Iată, eu sunt Doamne. Trimite-mă pe mine! Şi l-a trimis pe el Domnul la poporul Său, ca să îndemne pe cei păcătoşi la pocăinţă şi să le spună lor cele ce vor să fie, adică multe feluri de pedepse, de nu se vor pocăi; iar de se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă, milă şi iertare.

O altă perspectivă asupra celui de-al doilea război mondial. Cine a început războiul? Suvorov: Hitler, spărgătorul de gheaţă.

La 65 de ani de la atacarea Uniunii Sovietice de catre Germania hitlerista, circumstantele declararii celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca si consecintele conflagratiei - cu "bataie" pana in prezent - sunt departe de a fi lamurite. Cu o singura exceptie: istoricii admit la unison ca evenimentele pe care le-a adus ziua de 22 iunie 1941 au schimbat fata lumii. In rest, se stie: opiniei publice i s-a inculcat, decenii la rand, ideea ca Hitler a fost agresorul, adevar axiomatic din moment ce armata germana a lovit prima, prin surprindere; desi fusese prevenit, in repetate randuri si pe diferite canale, ca URSS va fi atacata, inclusiv cu indicarea datei exacte, Stalin a refuzat sa creada, fiindu-i imposibil sa-si imagineze ca germanii vor incalca pactul Ribbentrop-Molotov (care le dadea partenerilor mana libera in sfera de interese a fiecaruia, precizata in anexa secreta); pus in fata faptului implinit, dictatorul de la Kremlin ar fi suferit un soc atat de puternic incat s-ar fi izolat in "datcea" - vila personala de la Kuntevo, langa Moscova, neprimind pe nimeni zile in sir; dupa incheierea razboiului, Stalin a refuzat sa primeasca, la 24 iunie 1945, marea parada a Victoriei desfasurata in Piata Rosie, el, Comandantul Suprem, asistand pur si simplu ca spectator la onorurile care i se acordau loctiitorului sau la comanda, maresalul Gheorghi Jukov, delegat de seful suprem! Zeci de ani s-a afirmat, pe toate canalele, ca Armata Rosie a fost surprinsa pe picior gresit atat ca nivel al dotarii, cat si prin precaritatea pregatirii cadrelor de comanda, cele ramase dupa decimarea elitei militare in timpul "Marii Epurari" din 1936/1937, cand au fost ucisi maresali ca Tuhacevski, Yakir sau Blucher, impreuna cu generali si ofiteri - in total peste 40.000 de "epurati". S-a vorbit despre mediocritatea lui Stalin in calitate de comandant, a fost speculat gestul sau de a-si anunta intentia de a se retrage din viata publica, fiind implorat de acoliti sa ramana... S-au scris biblioteci intregi despre Hitler si Stalin, despre premisele izbucnirii razboiului si mondializarea conflagratiei, despre configuratia lumii postbelice si viitorul acesteia. Au fost stoarse pana la ultima picatura sursele, au fost date replici unor interpretari, au aparut replici la replici, punctele de vedere s-au decantat, s-au asezat cu timpul. S-ar fi parut ca, in afara de prezentarea cate unui document din arhivele occidentale, desecretizat intre timp, nu mai poate aparea nimic care sa zguduie ideile si opiniile incetatenite de ani buni. Nimic care sa puna sub semnul intrebarii tot ce s-a scris si spus despre preliminariile ultimei conflagratii mondiale. Nimic serios! Si, totusi, acest fapt s-a produs.


Un "defector" celebru

Victor Suvorov, pe numele adevarat Viktor Bogdanovici Rezun, a fost militar de cariera, ofiter in serviciul de spionaj al Armatei Rosii, faimosul GRU, despre care se spun lucruri chiar mai infioratoare decat despre KGB. A absolvit Academia GRU, dupa ce a facut liceul militar si o scoala de ofiteri de front. A invatat sa fie extrem de atent la amanunte, sa le coroboreze, sa caute sensurile unor fapte aparent insignifiante, sa nu se increada in aparente. A lucrat o vreme in arhive militare si a citit - si copiat - o cantitate impresionanta de documente. O lectie din adolescenta, cand a pus unui profesor (militar) o intrebare care l-ar fi putut costa mult, i-a salvat cariera invatandu-l sa observe si sa gandeasca fara sa se dea in vileag in bolnava lume comunista sovietica, in tiparele paranoiei in care a fost turnata, atata amar de vreme, si societatea romaneasca. Intr-un moment prielnic, Victor Suvorov, agent GRU si anticomunist pana in maduva oaselor (nu este nimic paradoxal, au mai fost si altii in aceeasi situatie, de exemplu generalul Grigorenko), "defecteaza". Adica trece de partea cealalta. "Ramane", cum s-ar zice, in cazul sau, in Marea Britanie, unde va fi profesor universitar. Se intelege ca justitia sovietica il va condamna in contumacie. La moarte, desigur. Rezultatul cercetarilor si, mai cu seama, al deductiilor sale se va materializa, pentru cititorul roman, in trei lucrari de exceptie, fiecare fiind un best-seller, scrise in anii '90, si anume (in ordinea cronologica a versiunilor in limba romana): "Spargatorul de gheata" (aparuta la Editura Polirom, Iasi, 1995), cu subtitlul "Cine a declansat al Doilea Razboi Mondial?", "Ultima republica. De ce a pierdut Uniunea Sovietica al Doilea Razboi Mondial?" (idem, 1997) si "Ziua M. Cand a inceput al Doilea Razboi Mondial?" (1998, aceeasi editura; toate cele trei traduceri, excelente, apartin lui Radu Parpauta).

Istoricul neconventional

Cartile lui Suvorov sunt de-a dreptul buimacitoare. El nu este istoric in sensul clasic al termenului, nu asteapta, adica, sa descopere sau sa fie descoperit un document ca sa puna cap la cap fapte indeobste cunoscute in buna parte, pentru a stabili logica unor actiuni ce par ilogice la prima vedere. Nu este nici istoric militar in sensul curent al termenului: absolvent de istorie care abordeaza domeniul faptelor militare. Suvorov este ofiter, familiarizat cu tactica si strategia Armatei Sovietice. A lucrat o vreme in arhivele militare dar, constient ca "... in Uniunea Sovietica arhivele au fost curatate de mult si cu minutie, iar ce a ramas este aproape inaccesibil cercetarilor", s-a hotarat sa nu foloseasca decat in foarte mica masura materiale sovietice si germane provenind din acest izvor. "Principala mea sursa - afirma Suvorov - sunt publicatiile sovietice. Chiar si numai acestea sunt pe deplin suficiente ca sa-i puna pe comunistii sovietici la stalpul infamiei si sa-i aseze pe banca acuzarii, alaturi de fascistii germani, ba chiar inaintea lor. Principalii mei martori sunt: Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, toti maresalii sovietici din timpul razboiului. Insisi comunistii recunosc ca ei, cu mainile lui Hitler, au dezlantuit razboiul in Europa si au pregatit o lovitura prin surprindere asupra lui Hitler, ca sa cucereasca Europa distrusa de el. Valoarea spuselor mele tocmai

in aceasta consta: criminalii insisi vorbesc despre crimele lor" ("Spargatorul...", pag. 12).

Ernest Bernea: Îndemn la simplitate.

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s'a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om "o fiintă complexă". Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.

In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s'a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S'a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la "starea naturalã" a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.

Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

Părintele Justin Parvu a revenit la mânăstirea Petru Vodă.

Par­in­tele Arhi­man­drit Justin Parvu a revenit astazi, 6 Mai 2010, la ora amiezii, in Man­a­s­tirea Petru Voda, dupa o lunga perioada de spi­talizare.
Mul­tumim tuturor celor care au staruit in rugaci­une ala­turi de noi pen­tru insanatosirea duhovnicu­lui si stare­tu­lui nos­tru. La reco­man­darea medicilor, par­in­tele va avea in con­tin­uare nevoie de lin­iste si ingri­jire med­icala, si mai ales de intelegere din partea celor ce ii cauta sfatul si rugaci­unea. Pen­tru o vreme pe care si noi o vom dori cat mai scurta, numarul celor ce vor putea sa intre la sfin­tia sa va fi mult redus, pen­tru a-i asigura con­di­ti­ile nece­sare refac­erii com­plete.
Mul­tumim tuturor pen­tru rugaci­uni si intelegere. Pen­tru intarire atasam reco­man­darea medicu­lui curant.

Man­a­s­tirea Sfin­tilor Arhangheli Mihail si Gavriil — Petru Voda
Man­a­s­tirea Adormirii Maicii Dom­nu­lui — Paltin

RECOMANDARE MEDICALA STRICTA

Noi, cor­pul med­ical al Spi­talu­lui clinic Munic­i­pal Cluj, reco­man­dam pacien­tu­lui Justin Parvu sa-i fie respec­tat pro­gra­mul de lin­iste si recu­per­are res­pi­ra­to­rie si nutri­tion­ala sub stricta supraveg­here med­icala si interz­icerea con­tac­tu­lui cu alte per­soane, cel putin pana la data efec­tu­arii urma­toru­lui con­trol pul­monar.
Va mul­tumim pen­tru intelegere si pen­tru respectarea sanatatii si vietii pacientului.

Dr. Alda Grig­orel,
Spi­talul Clinic Munic­i­pal, Cluj, sec­tia clin­ica ATI

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNĂ VA REZISTA.

“Fiti pregatiti pentru lupta care se va da în mlastina disperarii. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el“. (Fericitul Mucenic Constantin Oprişan)

“Printre alti camarazi din lotul Universitatii, care fusesera judecati înaintea noastra, era în celula si badia Ghiţă Bărbieru, pe care îl cunosteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-l voi putea uita niciodata. Ca pregatire intelectuala avea doar gimnaziul, dar bunatatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care sa încui si sa descui usa ce ma despartea de lumea din care veneam.

La început, atmosfera era putin apasatoare, deoarece toti eram condamnati si gândurile noastre zburau, fara voie, spre cei lasati în urma: parinti, frati, neveste, copii, prieteni, cunoscuti, etc. Bădia Ghiţă, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin ancheta (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodata.

În închisorile prin care am trecut am cunoscut multi oameni, de la portar pâna la ministru, de la nestiutori de carte pâna la profesori universitari si savanti, de la demon pâna la înger.

Bădia Ghiţă a ramas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar daca voiai sa-l uiti, nu reuseai niciodata. În toata detentia mea am întâlnit putine suflete ca al lui. Discutiile cu colegul meu Tudose si interventiile bădiei Ghiţă erau cele mai binefacatoare lucruri din celula. Pe la începutul lui martie, când la Suceava era înca iarna destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai vazut ceva ce nu voi putea uita niciodata. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si întelesesera adevarata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducari de la Suceava. Celula se mai încalzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discutiile se purtau în buna întelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorita faptului ca eram acum sase în celula si dormeam pe prici, în loc sa dormim pe rogojina asezata pe podea.

Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar sa asculte, era bădia Ghiţă. Noi îl respectam pentru ca era în vârsta si avea un mare trecut de lupta. Într-o buna zi, când discutiile noastre ajunsesera la un punct mort, bădia Ghiţă, cu o voce calda, a început sa-si depene si el gândurile. Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a calauzit tot timpul celor 15 ani de temnita:

„Dragi flacai! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercati si voi în lupta, dar va rog ca pe copiii mei, sa ascultati cu atentie si bunavointa ceea ce vreau sa va spun. Toti suntem condamnati la ani grei de închisoare si fiecare am lasat afara o lume care a fost lumea noastra si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erati în curs sa o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauza pe care noi am considerat-o dreapta. Nici eu, nici voi, cred ca nu ati facut rau nimanui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati dupa cum stiti, dar va rog din toata inima sa-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu sa se împlineasca. Deci noi s-ar putea sa executam toata condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însa e ca s-ar putea sa facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnati. Sa fim condamnati din nou si poate sa si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotarât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omeneasca ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intram în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastra. Pentru noi nu exista alta lume decât aceea în care suntem si traim aici. Or, pentru a putea trai în aceasta lume, dragii mei, trebuie sa stiti ca numai cel ce va avea inima buna va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamna inima buna pentru om, nu vor uita niciodata ceea ce am discutat noi în aceasta zi. Ca încheiere, va spun: ca sa poti razbi si sa fii multumit si împacat în viata, cu tine si cu cei din jurul tau, trebuie sa ai inima buna. Voi faceti cum credeti si cum va este inima”.

L-am înteles pe acest întelept si i-am urmat povata, toata viata mea.