Parintele Liviu Branzas evoca momentul in care Parintele Staniloae a intervenit salvator in reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".
Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.
Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia¬nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.
Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:
- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi¬sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoasă" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".
În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

La Vladeni, pomenindu-l pe Sfantul Dumitru Staniloae Teologul

http://www.youtube.com/view_play_list?p=C20A6ADE64817540

Sfaturi catre tineri ale maicii Filofteia Potcoava, nepoata Parintelui Dumitru Staniloae

VIDEO. Convorbiri duhovnicesti cu Parintele Staniloae

Sfantul Seraphim Rose: De ce trebuie sa studiem cartea "Sufletul dupa moarte"?

Oricât de absurdă le va fi părând „ înţelepţilor" noştri ideea vămilor văzduhului, nici ei nu vor scăpa de trecerea prin ele. (Sf. Teofan Zăvorâtul¹)

Cu câteva săptămâni înainte de moartea sa, discutând despre Cartea Fa­cerii cu un grup de tineri studenţi, Părintele Serafim a început prin a în­treba: „De ce trebuie sa studiem astfel de carte? N-ar fi mai bine să ne îngri­jim doar de mântuirea sufletelor noastre, în loc să ne gândim la astfel de lucruri - cum va fi lumea la sfârşit sau cum era la început? [...] Nu este oare mai sigur să ne ocupam doar cu rugăciunile şi să nu ne mai gândim la subiecte atât de măreţe?"

Părintele Serafim a dat mai multe răspunsuri la întrebarea aceasta, încheind cu cel mai important dintre toate: „Creştinismul nostru", a spus el, „este o religie ce ne spune ce urmează să facem în viaţa veşnică. Ne pregăteşte adică pen­tru ceva veşnic care nu ţine de lumea aceasta. Dacă ne gândim doar la lumea aceasta, orizontul nostru rămâne foarte mărginit şi nu vom şti ce urmează după moarte, de unde venim, unde ne ducem, care este ţelul vieţii noastre. Când vor­bim despre inceputul lucrurilor sau despre sfarsitul lucrurilor, aflam care este, de fapt, sensul vieţii noastre"².

Afirmaţia aceasta, aşa simplă cum este ea, nu reflectă doar laitmotivul vieţii Părintelui Serafim, ci explică şi pricina pentru care a studiat şi a scris despre anumite subiecte mai mult decât despre altele. Incă din tinereţe fusese preocu­pat să pătrundă sensul şi specificul ultim al existenţei omului şi de aceea a că­utat cu atâta intensitate să cunoască începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, ceea ce a dat un caracter apocaliptic scrierilor sale şi a determinat alegerea subiec­telor pentru Impărăţia omului şi Impărăţia lui Dumnezeu şi Ortodoxia şi reli­gia viitorului, ca şi pentru conferinţele despre sfârşitul lumii susţinute spre sfârşitul vieţii sale. Nu este întâmplător faptul că, în cadrul pelerinajelor Sf. Gherman, el a ales să-i îndrume pe participanţi în studierea amănunţită a unor cărtj proroceşti: Facerea, Daniil şi Apocalipsa.

PREDICĂ A PĂRINTELUI ILIE CLEOPA LA ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului. Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot creştinul. Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a făcut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată lumea.

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10). Stând aşa Sfântul Andrei şi, având mintea curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ, şi auzi cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”. Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –, deodată a dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere, şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperământ. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii Domnului.

Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.
Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica Domnului. Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi. Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pentru popoarele creştineşti. Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau nevinovaţi. Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Se putea numi duhovnicul întregului Ardeal şi al întregii Românii.

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

- fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA