21 noiembrie - 4 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Gheorghe Calciu. O intamplare minunata din inchisorile comuniste. Puterea Sfintei Liturghii

(...)O viaţă liturgică la fel de aprinsă este înfăţişată în lucrarea aceloraşi Hans-Jurg Stuckelberger şi Ken Becker, ea fiind trăită de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Bun înţeles că ea nu era pe placul paznicilor. Drept care, bătăile se înlănţuiau de la o duminică la alta, ca şi în orice zi de sărbătoare. Timpul trecând şi slujitorul lui Dumnezeu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, îndărătnicindu-se a se agăţa de speranţa înfăptuirii sale sfinte, până la sfârşit se obişnuiseră şi pristavii cu meteahna lui, împăcându-se cu gândul că era nebun.

Într-o zi, cum se afla aruncat în izolare, deci n-avea dreptul nici la pâine, nici la altă hrană decât o dată la trei zile, dar nu într-aceea a Domnului, care căzuse atunci, mâhnit se ruga să i se ia povara supărării de pe suflet. Când, se năzări un gând ce nu-i mai da pace, împiedicând să i se mai lege chiar şi cuvintele rugăciunii. Era sâcâitor ca încăpăţânarea unei muşte: oricât o alungi cu mâna, revine de unde ai îndepărtat-o, fierăstruind cu aripile aerul din preajmă. De rând era paznicul cel mai lipsit de omenie dintre toţi. Secretar de partid al penitenciarului, câinos, pe gură rostogolindu-i-se cele mai scârbavnice înjurături, bălos de ură. Gândul şoptea să-i ceară acestuia o bucată de pâine în vederea slujbei Euharistice. Iar Gândului i se împotrivea spaima adânc înfiptă în piept, de nezrădăcinat, temerea de potopul de lovituri ce s-ar fi revărsat asupră-i de îndată ce ar fi glăsuit. Nu se mai putu stăpâni. Era peste răbdarea lui să ameţească înghimparea dinlăuntru, oricât de necugetată-i era.

Se apropie de uşă. Ciocăni. Fierul ei răsună, umplu hruba de dangăt. Cu o smucitură, fu deschisă de afară.

- Ce vrei, bă?! Dumnezeii...!

Un torent de vorbe sfinte, pângărite de desemnări familiale şi anatomice feminine îi izbiră auzul. Se încheie cu un "Hă?!" oblu, ce nu îmbia răspuns.

Totuşi:

- Nu vă supăraţi, îmi puteţi da o bucăţică de pâine? oricât de mică. Vreau să slujesc Sfânta Liturghie. O fărâmiţă, nici 30 grame...
Parcă l-ar fi lovit cu leuca-n cap pe caraliu. A rămas trăznit. Nu-i venea nici să clipească. În cele din urmă, limba i se mişcă din loc, de vreo două ori, fără a fi însoţită şi de gâlgâirea vocii pe corzile de mai jos, din gât. I-or fi cerut mulţi de mâncare când nu venise timpul acesteia. Dar să recunoşti că ai trebuinţă de o coajă de pâine pentru Liturghie?!... Să nu moară subofiţerul de dambla, nu alta!... Unii deţinuţi par a fi în alte minţi, zău c-aşa!...

Uşa grea se repezi înapoi, să spargă zidul.

Preotul fu luat cu frig. I se scursese tot sângele-n tălpi. Îndrăzneala avută abia acum i se dezvăluia în toată grozăvia ei. Inima, cât un purice, ticăia de parcă ar fi umplut coşul pământului, asurzitor...

Minutele se scurgeau încete şi prelungi ca veacurile. Şi se mai întinseră încă, adăugându-se unul-altuia, ca brăţară lângă brăţară din unduirea rece a unui şarpe încolăcit în jurul lumii.

Când uitase să mai tragă aer în plămâni, uşa se crăpă cătinel-cătinel, fără pic de zgomot; se întredeschise, se lărgi.
Fără vorbe, braţul caraliului se înălţă şi se întinse spre el, ca din scena cunoscută din Capela Sixtină. Între degete, o porţie obişnuită de pâine: 125 grame. Cu aceeaşi băgare de seamă împinse uşa, ca pe o cortină de catifea.

"A fost cea mai mistică, cea mai sublimă slujire liturgică pe care am săvârşit-o vreodată. În răstimpul a două ceasuri am stat îngenunchiat pe betonul rece de jos şi m-am rugat. Celula era plină de o tăcere cerească."
Pacea aşezată peste acel colţ al închisorii mai fu străbătută la o vreme după aceasta de un fâşâit abia simţit. Din nou se deschise uşa. O scurtă aruncare a capului peste umăr şi o încârligare a arătătorului paznicului îl chemară pe osândit.

- Părinte, să nu mă spuneţi nimănui că v-am dat pâinea asta. Dacă află şefii, sunt pierdut!
De când fusese smuls dintr-ale sloboziei de odinioară, cel chinuit se auzea numit "părinte" pentru prima dată! Cu buzele sale grele de blesteme şi ameninţări, gardianul îi reda ceea ce-i dăruise Dumnezeu însuşi: paternitatea asupra unei turme de lângă care fusese răpit.

" - Domnule paznic", i-am răpuns, "cum s-o fac? Aţi fost îngerul lui Dumnezeu care mi-a adus trupul lui Hristos în această celulă, pentru că pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a preschimbat în trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Prin ce aţi făcut, aţi slujit împreună cu mine. Fapta asta v-a fost scrisă în cer" (p. 54-56).

De atunci înainte, acel om, îmbunătăţit prin însăşi facerea sa de bine, nu l-a mai atins nici cu vârful degetului, nici nu l-a mai jignit vreodată: îl ocrotea Dumnezeu de vechea sa îndrăcire.*

* Acest text a apărut iniţial în "Vestitorul Ortodoxiei", anul V, nr. 97, 30 iunie 1993. A fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE; Editura RAMIDA, Bucureşti, 1994. Varianta actuală a suferit anumite îmbunătăţiri.

LiteraturaSiDetentie.ro

Documentarul "Golgota Basarabiei". VIDEO

Dezbaterea privind cardul de sanatate cu cip biometric. Cuvantul parintelui Filotheu Balan si promisiunile MS ca se va oferi alternativa. Veghe!

Joi, 18 noiembrie 2010, orele 14.00, la sediul Institutului Naţional de Sănătate Publică. Secretarul Manastirii Petru Voda, reprezentantii unor asociatii civice si simpli credinciosi fata in fata cu secretarul de stat in Ministerul Sanatatii Cristian Anton Irimie, consilier Dana Eftimie (persoana blonda), director informatica Marius Stupu si director Liliana Mihai de la Casa Nationala de Asigurari de Sanatate.

Documentare privind Campania Parintelui Justin: PentruLibertate.ro

Sursa: Roncea.ro

Parintele Arsenie Boca: Maica Domnului cu Iisus in Zeghe la Biserica Sf Elefterie cel Nou, azi. FOTO

Vezi si:Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului

sursa: Roncea.ro

Politicienii maghiari interzic sarbatorirea Zilei Nationale a Romaniei la Budapesta, considerand ca pentru unguri 1 Decembrie este o zi neagra

De nenumărate ori, politicienii maghiari din România au acuzat politicile statului român de tente şovine, vociferând asiduu pe tema nerespectării drepturilor maghiarilor din ţara noastră. După ‘90, aproape de fiecare dată UDMR, cea mai puternică asociaţie culturală care reprezintă drepturile acestei etnii de pe teritoriul României, s-a aflat la guvernare indiferent de jocurile politice. Regulat, în fiecare an, cei mai puternici lideri politici de la Budapesta au participat în România la evenimentele acestei comunităţi, indiferent dacă lucrul acesta a constituit un afront la ideea de suveranitate a ţării noastre din prisma acţiunilor şi a declaraţiilor făcute aici. Nu de puţine ori, liderii veniţi din Ungaria în România la aceste evenimente, împreună cu politicienii maghiari din fruntea României, au făcut declaraţii scandaloase vizavi de „momentul Trianon“ şi de unitatea României. Dar, în ciuda eforturilor de legare a unor relaţii fireşti, Budapesta doreşte să mai dea o lovitură sub centură României şi în actuala guvernare, a premierului Viktor Orban. O petrecere programată cu ocazia zilei de 1 Decembrie, ziua naţională a României, s-a transformat într-un nou măr al discordiei în relaţiile bilaterale. Totul a început după ce oficialii diplomatici români din Ungaria au obţinut permisiunea directorului Teatrului Naţional din Budapesta pentru a sărbători Ziua Naţională a României în incinta acestei instituţii de cultură. Această permisiune a fost imediat retrasă de către directorul teatrului, în urma unor presiuni venite din partea unor politicieni extremişti ajunşi în Parlamentul de la Budapesta. Reacţia unor parlamentari în acest sens a venit după ce mai mulţi istorici cunoscuţi pentru poziţiile lor antiromâneşti au început să facă declaraţii în presa maghiară cum că evenimentul acesta este un afront la suveranitatea Ungariei. „Sărbătorirea Zilei Naţionale a României la Teatrul Naţional nu poate fi interpretată decât ca o provocare“, a declarat istoricul maghiar Raffay Erno pentru „Magyar Hirlap“, preluat de Hotnews.

Fidesz condamnă evenimentul

Nici principala forţă politică din Ungaria, partidul premierului Viktor Orban, nu a rămas fără reacţie, deşi vizitele acestuia în ultimul an au fost multiple, iar proiectele comune păreau să se desfăşoare pe un făgaş normal.

Istvan Palffy, politician al Alianţei FIDESZ - Partidul Popular Creştin-Democrat KDNP -, aflată la guvernare, a cerut executivului de la Budapesta o investigaţie în urma deciziei directorului Teatrului Naţional din Budapesta de a închiria spaţiul românilor şi a cerut demiterea lui Robert Alfoldi de la conducerea TNB. De asemenea, partidul de extremă-dreapta Jobbik l-a numit pe directorul TNB „trădător“. Mai mult, Fidesz a remis un comunicat în care califică afirmaţiile lui Alfoldi, potrivit cărora acesta nu a avut decât intenţia de a apropia culturile celor două state într-o manieră de respect reciproc, ca fiind unele „nefericite“. „Suntem siguri de bunele sale intenţii, dar trebuia să fie conştient de sensibilităţile poporului maghiar. Un director de teatru trebuie să fie conştient că pentru majoritatea maghiarilor pierderea Transilvaniei reprezintă o traumă şi că aceasta nu poate fi sărbătorită într-un loc simbolic cum este Teatrul Naţional“, se precizează în comunicatul Fidesz. Reamintim că, pentru unguri, data de 1 decembrie 1918, ziua unirii tuturor ţărilor române, reprezintă o zi neagră în istorie din cauza pierderii Transilvaniei, considerată de maghiari anexă teritorială a Budapestei.

de Mădălin Necşuţu

Scandal şovin la Budapesta pe tema unei petreceri de 1 Decembrie
Curentul - joi, 18 noiembrie 2010

© Curentul

S-au implinit 48 de ani de nasterea in ceruri a Parintelui Daniil Sandu Tudor. Biografie

de Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2010 s-au împlinit 48 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.

Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.

În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.

„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”

În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.

Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.

La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.

Sfantul Ioan Gura de Aur despre minuni

Sf. Ioan Gura de Aur- Omilii la Matei, pag. 168

De obicei Dumnezeu face minuni totdeauna atunci când se întâmplă ceva nou şi neobişnuit şi când vrea să aducă un nou fel de vie­ţuire; minunile fiind nişte garanţii ale puterii Sale date celor ce aveau să-I primească legile. De pildă, când a fost să facă pe om, a creat mai întâi tot universul şi apoi i-a dat omului legea cea din paradis; când a fost să dea lui Noe o nouă lege, a făcut iarăşi mari minuni, prin care a înnoit întreaga creaţie şi a făcut ca apele acelea înfricoşătoare ale potopului să acopere un an întreg faţa pământului, din care a scăpat pe dreptul Noe, aflat într-o tulburare atâta de mare. Şi pe timpul lui Avraam a făcut iarăşi multe semne, de pildă: i-a dat biruinţă în război, 1-a lovit pe Faraon şi l-a scăpat pe Avraam dintr-o mulţime de primejdii. Cînd a voit să dea legi iudeilor, Dumnezeu a făcut acele mari minuni şi apoi a dat legea. Tot asa si acum, vrând să aducă în lume o înaltă vieţuire si să spună omenirii ce nu se mai auzise până atunci, întăreşte prin minuni cuvintele Sale. Şi pentru că împărăţia cerurilor pe care o propovăduia nu se vedea, Hristos o face văzută prin minunile săvârşite de El în văzul tuturora.

- cules de Dan Fagarasanu