Ocultism, vrajitorie si magie in seria de carti Harry Potter

Asemănări cu activitatea ocultă

Intreaga serie Harry Potter este plină de aluzii la ocultism. Gravitatea acestui fapt este de obicei banalizată de fanii scriitoarei Rowling. Ei pretind că Rowling creează o lume imaginară", asa cum au creat la rândul lor J.R.R., Tolkein si C.S. Lewis în cărtile lor, si, prin urmare, ei nu văd de ce s-ar face atâta vâlvă si că n-ar trebui dată prea mare importantă prezentei vrăjitoarelor si altele asemănătoare. Din păcate, lumea autoarei este departe de a fi imaginară; ea urmăreste îndeaproape activitatea ocultă contemporană.

Toată activitatea vrajitorească a lui Harry din cărtile lui Rowling are un corespondent în viata reală. Să începem prin a ne uita la programul scolii Hogwarts. Este un program de 7 ani care seamănă foarte bine cu învătătura oferită de Ordo Anno Mundi (OAM), o grupare ocultă din Londra care venerează serpii. Ca si scoala Hogwarts, cei de la OAM oferă un program de instruire de 7 ani. Programa de la OAM include si un curs despre "vechile rune". In volumul "Prizonier la Azkaban", H.P. este initiat în "studiul vechilor rune" (Rowling, "Harry Potter, prizonier în Azkaban" - New York: Scholastic, 1999, pg.57). Gruparea OAM are si cursuri despre ghicire, clarviziune si divinatie pentru studentii din primul an. In "Prizonier la Azkaban" lui H.P. i se spune în clasă "vom învăta metodele de bază ale divinatiei anul acesta" (Rowling, "Harry Potter, prizonier în Azkaban" - New York: Scholastic, 1999, pg.103). Cei de la OAM mai au si un curs despre "transformarea în animale si despre vârcolaci". La scoala Hogwarts, lui H.P. i se spune de asemenea "transformarea este una dintre vrăjile cele mai complexe si mai periculoase pe care le veti învăta" (Rowling, "Harry Pottersi Piatra filosofală" - Scholastic, 1997, pg.134). Si am putea continua usor si cu alte asemenea comparatii. Alte activităti oculte mentionate de Rowling sunt: astrologia, vrăjile, necromantia, stiinta plantelor, licori magice, duhuri familiare (spiritism în care sunt invocate rude), talismane, piromantie, numerologie, chiromantie si altele asemenea. Rowling nu creează noi tipuri de vrăjitorie "imaginară", ci ne prezintă practici apărute în vechime si care continuă să fie folosite în ocultismul contemporan. Ea însăsi recunoaste că a cercetat si a studiat practicile oculte ca să-si facă povestea credibilă (Abanes, pg.23, citând-o pe Rowling într-un interviu radio din cadrul emisiunii "The Diane Rheim Show", Wamu, National Public Radio, octombrie 20, 1999. Interviul poate fi găsit la HTTP://www.wamu.org./dr/shows/drarc_991018.hthl#wednesday).

Admiratorii scriitoarei ar putea considera cuvintele magice si fără sens introduse de ea - "Alohohora! Expelliarmus! Rictusempra! Finite Incantatem!" - ca fiind o dovadă de abordare fantezistă si excentrică a vrăjitoriei, însă aceste câteva nostime introduceri în povestea sa sunt doar niste schimbări nesemnificative în vrăjitoria actuală pe care o descrie. In multe alte epistole, ea descrie practicile vrăjitoresti fără să schimbe nimic. Procedează la fel când scrie despre "mâna gloriei" care apare în "camera secretelor': "Ah, mâna gloriei! Pune-i o lumânare si va da lumină doar celui care o poartă! Prietena cea mai bună a hotilor si a borfasilor" (Rowling, "Harry Potter si camera secretelor" - New York: Scholastic, 1999, pg.51). 0 astfel de înfiorătoare "mâna a gloriei" exista cu adevărat în traditia ocultă. E vorba de mâna unui criminal ce fusese spânzurat. Ea fusese tăiată, golită de sânge, pusă la sare si conservată. Lumânări (făcute din grăsimea altui criminal si cu fitil făcut din părul său) erau puse între degete înainte ca un tâlhar să intre în casa victimei. Se spune că mâna aceasta are însusiri magice, de protectie si avertizare pentru hot (Abanes, pg.60-61).

Rowling mai descrie si practica ghicirii în globul de cristal cu aceeasi acuratete si foarte putină imaginatie. Profesorul de divinatie de la Hogwarts le spune copiilor: "Ghicitul în globul de cristal este o artă extrem de rafinată. Vom începe cu relaxarea mintii si a ochilor ca să ne limpezim ochiul interior si supraconstiinta" (Rowling, "Harry Potter, prizonier în Azkaban" - pg.297). Aceasta este o descriere exactă a practicii ghicitorilor. Ea este folosită pentru a intra în transă si pentru a lua astfel legătura cu lumea spirituală într-o încercare de aflare a viitorului. Cea mai înfiorătoare practică ocultă descrisă se află în volumul IV, când Harry este răpit printr-o vrajă si dus într-un cimitir unde este descris un ritual satanic în cele mai groaznice amănunte. Cu toate că această descriere nu urmăreste poate cu exactitate ritualurile cunoscute, elementele clasice sunt prezente: sacrificiul uman, automutilarea si alte elemente specifice satanismului, inclusiv un "atomey" (un pumnal ascutit, cu două tăisuri, folosit la sacrificiu).

Pagini populate cu vrăjitori

De asemenea pot fi întâlnite în cărtile lui Rowling multe personaje binecunoscute în ocultism. De exemplu, Nicholas Flanel si sotia sa Perenelle sunt mentionati. Acestia au fost niste ocultisti care au trăit în secolul XIII. Nicholas Flanel a practicat alchimia si a devenit celebru ca si creator al "pietrei filosofale" (Cartea autoarei J.K. Rowling a avut la început titlul "Harry Potter si piatra filosofală" atunci când a fost publicată în Anglia.Titlul a fost modificat în "Harry Potter si piatra vrăjitorului" de Scholastic Books, Inc., care este editorul american al cărtii). Piatra trebuia să transforme orice substantă în aur si să producă elixirul vietii care făcea pe oricine nemuritor. Rowling e lipsită de imaginatie atunci când introduce personajele Nicholas Flanel si sotia sa în carte împreună cu însăsi "piatra filosofală". In mod identic sunt mentionati Adalbert - un episcop de Canterbury din secolul VIII, condamnat la moarte pentru vrăjitorie (prezentat, fireste, într-o perspectivă pozitivă de către autoare); si Paracelsus, un alchimist elvetian.

Un personaj din cărtile doamnei Rowling care ar trebui să dea serios de gândit cititorilor crestini este "Cassandra Vlabatsky". In mod persuasiv, Richard Abanes arată că acest personaj este numit astfel după renumita Helena P. Blavatsky, al cărei nume este rearanjat pentru a masca mentionarea fătisă (Rowling foloseste o anagramă identică atunci când unul din pseudonimele lui Voldemorteste introdus sub forma anagramei "Tom Marvolo Riddle". Acest pseudonim este elucidat atunci când literele sunt rearanjate sub forma "Eu sunt Lord Voldemort"). H.P. Blavatsky a trăit în secolul XIX si este fondatoarea Societătii Teosofice al cărei scop era "să se opună materialismului stiintific si oricărei forme de teologie dogmatică, în special cea crestină pe care conducătorii societătii o privesc ca fiind extrem de periculoasă" (Dintr-o brosură a Societătii Teozofice citată în cartea "The Hidden Dangers of the Rainbow" - "Pericolele ascunse ale curcubeului"- de Constance Cumbey, Shreveport, Lousisiana: Huntington House, 1983, pg. 45). Blavatsky s-a autocaracterizat si a fost descrisă de discipoli si colaboratori ca fiind posedată de către "cineva" (M.K. Neff, "Memoriile personale ale Helenei P. Blavatsky", pg. 244), si mai mult decât atât, a scris în termeni foarte clari că "Satan, sarpele din Geneză, este adevăratul creator si binefăcător, Tatăl lumii spirituale" (Helena P. Blavatsky, "Doctrina secretă - Los Angeles: Compania Teozofică, 1925, vol.3, pg. 386).

De asemenea, Rowling introduce multe personaje păgâne si mitologice foarte cunoscute, folosindu-le numele pentru personajele sale, cum ar fi: Minerva (zeită romană), Argus (uriasul cu 1000 de ochi din mitologia greacă), Circe (vrăjitoarea din Odiseea) si Cliodna (zeita druidă/certică încă venerată de către neopăgânii moderni) - Abanes, pg.30-32.

Rowling nu creează o a "doua lume" cum ar fi cea creată de Tolkein în centrul pământului, ci mai degrabă "o lume paralelă", una care urmăreste îndeaproape activitatea ocultă contemporană. De fapt, după cum afirmă R. Abanes: "Intelegerea deplină a doamnei Rowling în ce priveste mecanismul ocult este atât de evidentă în cărtile sale încât în timpul unei emisiuni de radio în direct, o persoană care se declară a fi "vrăjitor" (un practicant al magiei) (Abanes foloseste intentionat cuvântul "Magick" - magie pentru a evidentia asemănarea dintre magia folosită de Harry Potter si cea practicată de Aleister Crowley, întemeietorul satanismului - nota noastră), o întreabă entuziasmat pe autoare dacă a fost ea însăsi membră a Asociatiei Vrăjitorilor (Wicca). Când Rowling a răspuns negativ, interlocutorul a fost socat si a replicat: "Ei bine, v-ati făcut temele destul de bine". Acest interlocutor a continuat să-si exprime admiratia pentru seria Harry Potter, nu numai pentru că prezintă atât de multe practici oculte, ci si pentru faptul că prezentarea magiei într-o lumină favorabilă a ajutat-o pe fiica sa să se obisnuiască cu propriile sale practici de vrăjitor si magician" (Abanes, pg. 24, citând-o pe Rowling în "The Diane Rhein Swow", op. cit.).

Atragerea tineretului la practicarea magiei

Aici se află pericolul. Cărtile sale reflectă atât de bine activitatea ocultă contemporană încât ele devin un mijloc firesc de introducere a tinerilor în adevărata magie. Federatia Păgână din Anglia a desemnat un tânăr membru (în septembrie 2001) să răspundă numărului crescând de întrebări venite de la tineri. Reprezentantul media, Any Norfolk atribuie interesul crescând al tineretului pentru vrăjitorie cărtilor "Harry Potter si piatra filosofală", celorlalte cărti din seria Potter si spectacolelor TV cum ar fi: "Sabrina, vrăjitoarea adolescentă", "Buffy, vampirul ucigas". In continuare a declarat că, după ce apare fiecare articol despre vrăjitorie sau păgânism, "avem un număr ridicat de telefoane, primite majoritatea de la tinere fete" (Fanii lui Potter se îndreaptă spre vrăjitorie", "This is London" - Associated Newspapers Ltd., August 4, 2000; vezi: http://www.thisislondon.co.uk/dynamic/news/story.html?in_reviewl id+306029 ).

De ce este oare atât de greu oamenilor să creadă că seria H.P. ar putea să-i introducă usor într-o practică ocultă contemporană? Nu e deloc surprinzător faptul că si Rowling si fanii neagă orice intentie de a initia oamenii, în special copii, în vrăjitorie. Oricum, e de notat reactia ei fată de coperta editiei "H.P. si piatra vrăjitorului" publicată la Editura Scholastic. In timpul unui interviu din aprilie 1999 despre ilustratiile diverselor editii ale cărtilor sale, Rowling a comentat entuziasmată: "Coperta editiei Scholastic ilustrează cel mai bine modul în care mi-am imaginat cum ar trebui să apară cartea. Seamănă cu o carte de vrăji datorită culorilor si a stilului ilustrational".

Monahul INOCHENTIE

Traducere: Georgiana TARĂLUNGĂ
Simona ISTRATE

Articol preluat din revista "Credinta Ortodoxa"

vezi:

Elogiu adus cartii si autoarei lui “Harry Potter” in ziarul Patriarhiei

FOSTII DETINUTI POLITICI CONDAMNA ATENTATUL LA LIBERTATEA DE EXPRESIE COMIS DE CNA !

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti îşi exprimă deopotrivă indignarea şi îngrijorarea cu privire la sancţiunea acordată de CNA la adresa TVR1 şi a realizatoarei emisiunii “Profesioniştii”, d-na Eugenia Vodă, în legătură cu afirmaţiile d-lui Ion Cristoiu referitoare la Corneliu Zelea Codreanu..

Un astfel de act, pe care noi îl considerăm neprocedural şi abuziv, este cu neputinţă de imaginat la 21 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, când, cu preţul sângelui vărsat de tineretul său, poporul român şi-a câştigat Libertatea, concept care include şi libertatea de expresie. După cum, de neconceput considerăm că este îndrăzneala cu care, semnatarii scrisorii de protest, care se erijează în apărători ai intereselor etniei evreieşti din România, înţeleg să-şi manifeste public comportamentul abuziv, purtător al unor reminiscenţe de natură totalitară.

Aceşti domni trebuie să ştie că, prin sacrificiile făcute în închisorile şi lagărele comuniste, în rezistenţa armată anticomunistă, precum şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, neamul românesc şi-a câştigat Libertatea, iar principiile pluralismului, libertăţii de expresie şi statului de drept, sunt cuceriri la care nu are dreptul să atenteze nimeni, indiferent cine ar fi.

Noi, foştii luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, cei care am dus greul acestei lupte, plătind cu ani grei de detenţie politică, ne rezervăm dreptul moral de a condamna cu fermitate acest atentat la Libertatea câştigată de poporul român cu atât de multe sacrificii.

Dar cel mai îngrijorător ni se pare faptul că o instituţie precum CNA, în mod inadmisibil şi contrar deontologiei profesionale, înţelege să cedeze în la presiunile morale şi politice exercitate de semnatarii scrisorii de protest.

Pe această cale, noi, foştii deţinuţi politici, luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, condamnăm sancţiunea acordată postului TVR1 şi emisiunii realizate la standarde de excelenţă de profesionista Eugenia Vodă, şi cerem în mod imperativ acestei instituţii să revină asupra deciziei luate. CNA nu are voie să uite că este o instituţie a Statului de Drept şi că are datoria de a apăra deontologia profesională, neavînd voie să abdice de la această menire în urma lobby-ului desfăşurat de terţe persoane, indiferent cât de influente ar fi acestea pe plan intern sau internaţional.

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti

Preşedinte,

dr. Constantin Iulian

fost deţinut politic

Secretar,

Gheorghe Jijie

fost deţinut politic

Hula la adresa Sfantului Stefan cel Mare pe site-ul ziarului Adevarul si in publicatia Historia. Propunerea noilor istorici: cu mistria, nu cu Crucea!

Demitizatorii valorilor istorice româneşti sunt, în acest moment, la pupitrele de direcţie ale cercetării istorice. Îi găsim la catedrele de istorie ale universităţilor româneşti, îi vedem pe posturile publice de televiziune sau în presa scrisă, fie ea de specialitate sau generalistă. Sunt combatanţi într-un război holotropic (total) împotriva poporului român. Cine sunt războinicii neconvenţionali? Purtători, unii dintre ei inconştienţi (în orb), dar bine plătiţi, ai unui steag străin, în tentativa de anihilare a identităţii româneşti. Mentorul lor este istoricul Lucian Boia, autorul unei lucrări falsificatoare despre istoria românilor, un negaţionist al meritelor marilor domnitori români, al biruinţelor româneşti. Înainte de 1989, fostul secretar de partid al Facultăţii de Istorie făcea vizite dese si prelungite în Occident (cu avizul Securităţii). După decembrie 1989, devine coada de topor a celor care doreau anularea unei întregi direcţii istoriografice româneşti. Evident, nu a istoriei inventate de comunişti. Nu demitizarea şabloanelor impuse de Roller este ţinta istoricului. Demersul lui Boia vizează ştirbirea autorităţii marilor noştri istorici: Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, P.P. Panaitescu, Constantin Giurescu, Gheorghe Brătianu sau Vasile Pârvan.

În jurul Maestrului Boia s-a strâns o grămadă de oportunişti, gata să treacă la satanizarea trecutului nostru, a culturii şi istoriei naţionale. Printre ei se află şi un lector obscur al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucuresti, Marius Diaconescu, care, prin intermediul revistei Historia, a pus mâna pe lopată şi a început să surpe temelia domnitorilor şi voievozilor români Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazu, să transforme victoriile în înfrângeri (vezi bătălia de la Posada sau cea de la Călugăreni) iar, mai nou, să conteste rolul de apărător al creştinătăţii al Sfântului Ştefan cel Mare.

Ultimul număr al revistei Historia a beneficiat de promovarea ziarului Adevărul (fost Scânteia), pe al cărui site se găseşte şi o înregistrare video a hulei aduse sfântului român de către acest neica nimeni, acompaniat de un redactor al ziarului, Ion M. Ioniţă, şi, cu părere de rău o spunem, de un jurnalist redutabil, Ion Cristoiu, prezent în calitate de director al publicaţiei Historia. Ni s-a părut regretabilă apariţia lui Ion Cristoiu în această companie. Jurnalistul ne-a arătat, de mai multe ori, că ştie să înoate împotriva curentului (vezi atitudinea sa în războiul din Iugoslavia sau în recenta apariţie televizată, în care a vorbit pozitiv despre onoarea şi corectitudinea lui Corneliu Zelea Codreanu). Documentarea impecabilă şi gândirea limpede, ţărănească cum îi place să spună, l-au impus ca un jurnalist de valoare. Cu durere o spun, deşi vorbeşte deseori despre originea sa ţărănească, nu a moştenit şi evlavia creştină a înaintaşilor săi. A vorbit despre domnitor ca despre un bătăuş şi a reluat tezele atacului blasfemiator la adresa lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, publicat în 1992, după canonizarea domnitorului. Atunci, într-un articol, intitulat sugestiv „Opereta de la Putna”, Cristoiu considera actul canonizării o prostie. În emisiunea la care am făcut referire, jurnalistul a susţinut că „Ştefan cel Mare a fost de toate, numai sfânt nu este”. Formaţia sa ateistă îl împiedică a se pronunţa competent în probleme atât de sensibile, cum sunt cele legate de credinţa noastră strămoşească. De asemenea, este păcat că, în calitate de conducător al unei reviste istorice, Ion Cristoiu a găsit de cuviinţă să-şi aleagă drept colaboratori câţiva descendenţi ideologici ai nefericitului Roller, cel care, în anii ’50, trasa sarcini istoricilor să demoleze miturile naţionale din istoria românilor. Deloc surprinzător, ţintele demitizatorilor de azi sunt aceleaşi ca ale echipei kominterniste a lui Roller. La loc de frunte: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazu. Atunci o făceau în numele cimentării relaţiilor româno-sovietice, astăzi o fac în numele integrării europene.

Batjocura la adresa sfântului român, atât în Historia, cât şi în înregistrarea video postată de Adevărul, a fost instrumentată, în primul rând, de istoricul Diaconescu, care a ajuns să afirme că românii lui Ştefan erau un mărunţis în faţa Imperiului Otoman. Moldova lui Ştefan era, aşa cum Ştefan însuşi o definise, "poartă a creştinătăţii"(1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Numeroase mărturii, româneşti şi străine, întăresc aceste afirmaţii. Dar nu adevărul îi interesează pe aceşti sectanţi ai demitizării, ci impunerea unor stereotipuri care să-i facă pe români să deznădăjduiască, să-şi piardă încrederea în ei înşişi, să aibă mentalitate de învinşi.

Trăim vremuri cumplite. Ne sunt atacate efigiile naţionale, eroii, sfinţii şi martirii neamului românesc. Asupra acestui popor se desfăşoară un cumplit experiment. Se testează capacitatea de reacţie a comunităţii naţionale. Se impune, cred, atitudinea fermă a comunităţii academice, dar mai ales a Patriarhiei Române, a Mitropoliei Moldovei sau a Mănăstirii Putna, în apărarea memoriei ultragiate a sfântului faţă de care românii au o atât de mare evlavie, căruia i se închină cu pioşenie.

Florin PALAS

P.S. Lansarea pe piaţă a ultimului număr al publicaţiei Historia şi a transmiterii emisiunii blasfemiatoare au avut loc în 14 decembrie. În aceeaşi dată, în 1467, Ştefan cel Mare şi Sfânt repurta o victorie strălucită, la Baia, împotriva invadatorilor unguri. Ca o consecinţă a câştigării acestei lupte, a fost desfiinţată episcopia catolică din acest oraş.

O cheie a mesajului acestei „aflări în treabă” ar putea fi întrebarea pe care o pune redactorul-şef al Historiei, Ion M. Ioniţă: De ce rămân în istorie „bătăuşii” (printre care l-au inclus şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi nu cei cu mistria în mână? După cum ştim, în majoritatea reprezentărilor, Sfântul Ştefan cel Mare este reprezentat cu Crucea în mână. Noii vechi istorici ar vrea să impună tinerei generaţii un alt tip de domnitor. Unul cu mistria, cunoscut simbol masonic, în mână. Să nu-i ajute Dumnezeu!

Elogiu adus cartii si autoarei lui “Harry Potter” in ziarul Patriarhiei

Copiii noştri au crescut împreună cu eroii lui J.K. Rowling. Au visat, au zburat şi au atins stelele împreună cu ei şi acesta e cel mai mare merit al autoarei, de a le fi deschis poarta imaginaţiei.

Cu ani în urmă, am descoperit uimiţi un puşti cu ochelari care mergea la o şcoală diferită de şcolile obişnuite. O lume nouă, a vrăjitorilor, şi-a făcut loc în cea reală şi Harry Potter a devenit un fenomen. Băieţii se identificau cu eroul, fetele, cu Hermione. Părinţii au ţinut pasul cu greu în desişul evenimentelor şi al numelor, dar au meritul de a se fi străduit. Au cumpărat volumele groase, au fost tovarăşii copiilor lor în sala de cinema. Încet-încet, fenomenul i-a prins şi pe ei, şi atunci când copiii lor strigau "Expelliarmus", agitând prin casă bagheta magică, nu-i mai îndemnau, ca în alte situaţii, să se potolească fiindcă îi deranjează pe vecini.

Dincolo de talisman e dragostea

De câteva zile rulează, la cinema, "Harry Potter şi talismanele morţii". Cartea a fost lansată, în România, acum trei ani, de unde normalitatea nerăbdării fanilor. Personal, m-am aşteptat la mai multă acţiune. Poate că fiind împărţit în două, acest film acordă mai multă atenţie emoţiilor şi e, în comparaţie cu precedentele, mai static. Fiindcă dincolo de căutarea Horcruxurilor pentru a-l putea anihila pe Cap-de-Mort, în film e şi o căutare a dragostei, o descoperire a sentimentului care transformă camaraderia în competiţie, dar şi în gelozie puternică. Harry, Hermione şi Ron formează un trio unde sentimentele urâte se nasc din Horcruxul purtat pe rând la gât, trimitere mai mult sau mai puţin directă la răul pe care fiecare dintre noi îl poartă în el însuşi şi care ne poate deveni stăpân dacă nu ştim să fim mai puternici decât el.

Morală transparentă, dar necesară

Această penultimă parte a seriei este un film al adolescenţei şi al descoperirii iubirii. Al sfioşeniei şi al privirilor plecate, al îmbujorării şi al întrebărilor. Iar cei din sală, în marea lor majoritate, erau adolescenţi care crescuseră odată cu seria. Mulţi dintre ei au deschis prima carte cu ani în urmă, când Harry Potter era un puşti şi mulţi dintre ei au visat să devină scriitori faimoşi precum autoarea seriei. Harry Potter e fiecare dintre aceşti adolescenţi din sală şi fiecare dintre ei are de înfruntat un Cap-de-Mort. Luptă fiecare cu demonii din jur, dar atât timp cât o să aibă alături prieteni devotaţi va fi învingător. O morală transparentă, dar necesară în zilele noastre, când, iată, povestea lui Harry Potter se apropie de sfârşit. Harry Potter devine adult. O altă viaţă începe.

Carmen Muşat-Coman

Link:

http://www.ziarullumina.ro/articole;1458;0;49013;0;Calatorie-in-lumea-imaginatiei.html

Profanare in Piata Universitatii. Oprescu a taiat din temelii Crucea de marmura ridicata in memoria victimelor Mineriadei. FOTO/VIDEO

---

“Sorin Oprescu este primul medic din Romania care declara ca in iunie 1990 minerii ar fi fost cei molestati si batuti! Cine i-a batut pe minerii pe care pretinde domnul Oprescu ca i-a ingrijit? Bucurestenii, studentii, intelectualii barbosi?”, afirmau reprezentantii Asociatiei Victimelor Mineriadei, in iunie 2008, dupa o declaratia scandaloasa a actualului Primar General al Capitalei, Sorin Oprescu, pupil si mai mult decat atat al lui Ion Iliescu. Sa mai amintim ca si Petre Roman sustinea la Consiliul Europei ca sangele pe care unii colegi de-ai nostri il lasasera sa curga din capetele lor, in timp ce se zguduiau pentru ca picioarele le erau trase in jos de mineri pe scarile Arhitecturii, ar fi fost “vopsea rosie”? Spatiul verde din fata Teatrului National a fost, in diminetile zilelor negre din istoria Romaniei, 13 si 14 iunie 1990, la fel, imbibat de “vopsea rosie”. Peste care minerii “au plantat flori”, pentru ca de aceea venisera in Piata Universitatii, dupa cum sustinea Iliescu-KGB atunci, ca si azi.

Dupa ce am iesit din spitale si din unitatile militare in care fusesem detinuti ilegal in conditii inumane, la una dintre primele comemorari, pe gazonul din fata Teatrului National, pe locul batailor “in sange” (sau “cu vopsea rosie”), unde in timpul manifestatie anticomuniste statea Borna “Kilometrului Zero al democratiei – Zona libera de neocomunism”, a fost ridicata o cruce simpla, de lemn. Inca de pe vremea lui Iliescu. Nici macar tartorul “revolutiei” nu a indraznit sa se opuna! In urma cu doi ani, inainte de a se instala tovarasul felcer “independent” in fotoliul de Primar General, Asociatia Victimelor Mineriadelor a ridicat, cu toate aprobarile legale necesare, o cruce frumoasa de marmura alba, sfintita de un sobor de preoti ai Patriarhiei. Am participat si eu atunci, la instalarea ei, pe 13 iunie 2008, In Memoriam victimele regimului Iliescu-Roman. Ei bine, astazi, in apropierea comemorarii celorlalte victime ale noastre, cele din decembrie 1989, primarul a carei ticalosie nu este depasita decat de nesimtirea epocala a dispus sa fie daramata Crucea alba, exact ca pe vremea bolsevicilor comunisti. Procedand ca un hot, pe furis, in ceas de noapte, sfidand legea, simbolistica locului si a jertfei Mantuitorului si memoria celor care au murit acolo. Taierea din temelii a Crucii a fost realizata fara macar a fi incunostiintata Asociatia Victimelor Mineriadei, invocandu-se ulterior “ratiuni artistice”: pe platoul din fata Teatrului National urmeaza sa fie plasata o monstruozitate de motunachi hidosi din bronz – o alegorie la caruta cu “prostii de romani” – care ne-a costat, pana acum, 1,5 milioane de euro (ati citit bine!). Iar Crucea “deranja” arta preferatului lui Oprescu, sculptorul Bolborea, abonat la toate lucrarile Primariei mai ceva ca societatea de demolari Apolodor. Distrugatorul Bucurestilor isi merita cu prisosinta porecla: Oprescu, al doilea Ceausescu. Parca nu era de ajuns ca il servea cu declaratii mincinoase despre mineriada pe Iliescu, acum ii si desavarseste si implineste discursul de multumire adresat minerilor in iunie 1990. Ucideti, ca va protejeaza tata Ilici, profanti, ca e tatal hotilor din Primarie in spatele vostru, stergeti si batjocoriti identitatea acestui popor, radeti istoria din temelii si apoi rescrieti-o, dupa modelul Roller-Tismaneanu, chiar pe banii “prostilor de romani” din “caruta alegorica”…

Articol exceptional al Profesorului Ilie Badescu: Rau peste rau. Razboiul pentru salvarea sufleteasca a poporului roman

Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.

Eminescu atribuie „lu­crului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu ros­turile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).

Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.

Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.

Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.

- articol aparut in revista Clipa, noiembrie 2010

Dr. Florin Matrescu despre Clubul de la Roma

- Denumirea sa nu are nimic comun cu oraşul Roma, Vaticanul sau Biserica catolică. Ovin Demaris a calificat preocupările acestei organizaţii secrete drept o”afacere murdară” (Dirty Business), în spatele său stau “Comitetul celor 300″ (“Clubul” fiind considerat ca unul din instrumentele de lucru cele mai puternice ale acestuia) “Black Nobility” (în acest sens, unii atribuie ideea “Clubului” reginei luliana a Olandei) , “Marshall Fund” (vom reveni asupra lui) şi clanul Rockefeller care a şi donat, dealtfel, “Clubului” terenul unde-şi are sediul general (Bellago, Italia).

- În fondarea sa în 1968, un rol major i se acordă lui Aurelio Peccei, cel mai vechi preşedinte al concernului Fiat (un multi-conglomerat gigantic, aflat în mâna Comitetului celor 300″), în care “Black Nobility” deţine cote importante din acţiuni şi profit (Ex. Agnellis şi alţii). Spre a-şi realiza “misiunea” Peccei a absolvit cursurile la “Tavistock Institute” (considerat “mama” institutelor de „spălat creierul” din lume, fondat cu sprijinul lordului Bertrand Russel, fratele lui Aldous Huxley, Kurt Levin şi Eric Trist), sub bagheta vestitului general maior John Rawlings Rees. Următorul pas în “finisarea” cunoştinţelor sale 1-a reprezentat “cartierul general al NATO” de unde Peccei a selecţionat oameni de primă mână; n-au lipsit, desigur, nici conexiunile cu celelalte organizaţii ale iluminaţilor, Bilderberg, Trilaterala etc.

Componenţa “Clubului” este identică cu a unui grup internaţional aparţinând “Establishment”-ului, cu membri din 25 de ţări, înglobând între 50 şi 100 de persoane. Ei sunt oameni de ştiinţă, educatori, economişti, industriaşi etc., cu funcţii în guverne naţionale, sau asimilaţi deja de “guvernul internaţional” (“international civil servants”), mulţi dintre ei fiind membri ai CFR şi ai familiei Rockefeller.

Obiectivele “Clubului din Roma” sunt de-a dreptul terifiante, între ele înscriindu-se:

- Unificarea lumii şi constituirea unui “Guvern Mondial” format dintr-o elită (n.a. – masonică) care va acţiona asupra unui număr de “10 regiuni administrative” (numite astfel în cadrul unui raport al clubului, datat din 1973) care se află în stare de “flux” (adică cu graniţe deplasabile, ceea ce are ca efect conflicte etnice şi războaie aducătoare de bani bancherilor internaţionali ce finanţează confruntările şi vând armamentul părţilor beligerante şi, în al doilea rând, contribuie substanţial la reducerea populaţiei; în sfârşit, introduce în capul oamenilor ideea că naţionalismul şi patriotismul sunt cauza tuturor relelor, inclusiv a războaielor, făcându-i tot mai apţi să renunţe la suveranitatea naţională şi să accepte „noua ordine” şi „guvernul mondial”, aducătoare de pace!), în 1973 se chemau “regate” (Kingsdoms), denumire ce ulterior a dispărut, revenindu-se la “regiuni”. In teribila lucrare a lui Gary Kah, este redată harta lumii cu cele 10 regiuni concepute de “Clubul de la Roma”, în cadrul cărora Rusia poartă numărul 5, având înglobate între noile ei fruntarii România şi toate celelalte ţări ex-socialiste satelite.

- Funcţionând ca gigantica socialist-iluministă “Think-Tank” şi beneficiind de activitatea unora dintre cei mai buni cercetători din lume, Clubul de la Roma îşi propune să realizeze o “conştiinţă globală” cu o “biserică unică” într-o “comunitate globală”, în care fiecare individ să-şi dea seama că: “unitatea de bază a cooperării umane şi a supravieţuirii s-a mutai de la nivel naţional la nivel global” (scrie “Comitetul executiv al Clubului la pag. 147 a lucrării sale, “Mankind at trie Turning Point” – “Omenirea la răscruce”-). Din aceeaşi sursă aflăm de asemenea, că ţelul final este “schimbarea fundamentală… în distribuirea averii şi venitului, deoarece distribuirea averii şi a venitului nu se va mai face pe baza liberului schimb, când producătorul îşi vinde munca şi produsele la preţul pieţii şi este plătit după cât valorează oferta lui pe piaţa liberă, „noua ordine mondială” prevede ca omul să fie sclavul total şi perpetuu al „guvernului mondial” care-i cere maximum de efort şi, în schimb, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl cazează, câtă vreme este producător, după care urmează euthanasia, (adică suprimarea lui blândă) (n.a. – dând “naţionalismul” în mâna aşa-ziselor partide extremiste, în realitate creaţii ale regimurilor comuniste repomădate şi socializate, la comanda “mondialiştilor, în sânul populaţiei apar repulsie şi reticenţă pentru aceste valori, acestea aruncându-o imediat, sau cândva, în braţele ”mondialiştilor”).