Parintele Arsenie Boca - Botezul lui Iisus

Viaţa publică a lui Iisus e cuprinsă între cele două botezuri: Botezul în Iordan, de la Ioan, şi Botezul sfintelor Sale pătimiri, de la iudei.

Alarma pe care o dase Ioan, din pustia Iordanului, străbătuse toată Palestina; şi oameni simpli o aduseră şi în atelierul de tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.

Iisus recunoscu chemarea. Timpul Lui venise.

Deşi era văr bun cu Ioan, nu s-au cunoscut, nu se văzuseră.

Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va cere botezul său. Deci în zilele acelea a venit Iisus din Nazaretul Galileii la Iordan, amestecându-se în mulţimea care se boteza.

Iisus n-avea vreo vinovăţie de spus, dar s-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-o va da de urmat.

Ioan, care auzise tot pomelnicul fară-de-legilor, s-a mirat că înaintea lui vine un Om fară prihană, a cărui sfinţenie o simţea sufletul şi privirea sa aspră.

Deci Ioan îl oprea pe Iisus, simţindu-se el păcătos şi cerându-i botezul. Trebuia însă împlinită Dreptatea - adică Legea -. Căci toată predica lui Ioan, botezul cu care boteza mulţimea, nu aveau alt rost decât, după înseşi cuvintele lui Ioan: „...ca (Iisus) să fie arătat lui Israel". (Ioan 1,31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii.

Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul Ziditorului făpturii.

Iisus, neavând nimic de mărturisit, se ruga.

în faţa Sa se deschidea o eră nouă: era creştină.

Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă peste făptură şi Fiu; iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului Păcii o cunună.

Iar glasul Părintelui II mărturiseşte: „Fiul Său prea iubit", în care a pus toată iubirea Sa pentru oameni.

Aceasta e Teofania creştină (Arătarea lui Dumnezeu în Treime).

Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că „Acesta este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29-34).

Cu această mărturisire, sub autoritate de prooroc, misiunea lui Ioan se încheie: „De acum El trebuie să crească, iar eu să scad !" (Ioan 3,30)

Dacă la botezul lui Ioan, Iisus n-a avut de mărturisit nici un păcat, misiunea Lui avea să-L încarce - pe nedrept - de toate fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea sa se facă - pentru noi - „păcat", pe care avea să-1 ţintuiască pe cruce, spălând omul în al doilea botez al Sfântului Său Sânge. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era străfulgerare de sabie a unei alte împărăţii decât cea aşteptată de Israel. Deşi El era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre El conduceau toate umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi „găsit" şi „strigat" vrăjmaşul şi distrugătorul lor, de către victimele „umbrelor". Deşi El dase Legea lui Moise în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de Lege. Deşi venise ca să strice lucrăturile diavolului, va fi vorbit că lucrează cu mai marele dracilor, că are pe Belzebul.

Nimeni nu L-a înţeles; de aceea toţi s-au simţit datori să-I stea împotrivă.

Dar El s-a făcut om, una cu noi: trebuia să ia povara păcatelor şi a blestemelor omeneşti. Cel fară de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace, dătătorul păcii trebuia să rabde la un loc cu vrăjmăşia; chipul adevărului trebuia să sufere palmele minciunii; floarea nepri-hanei, gunoiul spurcăciunii.

Pentru Iisus tot păcatul era o tortură.

Pe umerii lui Iisus, care-Şi lăsase slava Sa de Dumnezeu, ca să îmbrace slăbiciunea omenească apăsa, ca pe-o temelie, răscumpărarea lumii de sub tirania păcatului. De braţul Lui atârna mântuirea omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui Dumnezeu.

Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru oameni, în apele înfiorate ale Iordanului. „El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat" (Isaia 53,4).

Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume, care avea să fie apoi întărit cu al doilea botez, pe cruce. Cu aceasta Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu „fărădelegile noastre ale tuturora" (Isaia 53,6). Iisus mărturisea acum toate păcatele omului.

Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare, pentru om: - ucigaşul lui Dumnezeu.

Prislop, 12.01.1950,
Botezul Domnului Matei 3,13-17

(sursa Cuvinte Vii - Pr.Arsenie Boca)

VIDEO: Ajunul Bobotezei cu Parintele Justin Parvu

http://apologeticum.wordpress.com/

Parintele Ilie Cleopa despre cele 8 feluri de botezuri

Iubiti credinciosi, cu mila si cu îndurarea lui Dumnezeu, iata am ajuns si în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfînt si mare praznic împaratesc se mai numeste si “Aratarea Domnului” sau “Epifania”.

Dar pentru care pricina nu se zice Nasterii Domnului, Aratarea Lui, ci Botezului Domnului?

Acest lucru îl arata, deslusit si luminat, dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur, zicînd ca Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cînd S-a nascut, ci cînd S-a botezat. Iar cum ca multi nu-L cunosteau si nu stiau cine era, sa ascultam pe Botezatorul Ioan care spune: Se afla în mijlocul vostru Acela pe Care nu-L stiti (Ioan 1, 26). Dar pentru ce sa ne miram ca ceilalti nu-L cunosteau, cînd însusi Botezatorul nu-L cunostea pîna în ziua aceea? Caci zice: Si eu nu-L stiam pe El, dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se si ramînînd peste El, Acela este Cel ce boteaza cu Duh Sfînt (Ioan 1, 33).

Pentru ca am aratat ca Botezul Domnului se mai numeste si Aratarea Domnului, este bine sa stim ca doua sînt aratarile Domnului. Iata ce spune Sfîntul Ioan Gura de Aur în aceasta privinta: “Este necesar sa aratam dragostei voastre ca nu este o singura Aratare a Domnului, ci sînt doua aratari. Una este aceasta de acum care s-a împlinit la Botez, iar a doua este aceea care va sa vina si care se va face cu slava mare la sfîrsitul lumii”. Astazi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre amîndoua aratarile Domnului, în Epistola catre Tit.

Despre aratarea cea de acum, spune: Harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu s-a aratat tuturor oamenilor, învatîndu-ne pe noi sa lepadam faradelegea si poftele lumesti si, în veacul de acum, sa traim cu întelepciune, cu dreptate si cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar despre cea viitoare, spune: Asteptînd fericita nadejde si aratarea slavei marelui Dumnezeu si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta si proorocul Ioil spune ca soarele se va preface în întuneric si luna în sînge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare si înfricosata (Ioil 3, 4).

Astazi, cînd praznuim Botezul Domnului, se cuvine sa aratam cîte sînt botezurile care au închipuit Botezul crestin de la începutul lumii si care vor mai fi. Dupa marturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sînt botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea pacatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare si prin nor, caci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Iesire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit “taierea împrejur”. (Facere 17, 10-14).

Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocaintei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv si conducea pe cei botezati la pocainta si la credinta în Hristos. Iata ce spune Sfîntul Ioan Botezatorul: Eu va botez pe voi cu apa, dar Cel ce vine dupa mine va va boteza cu Duh Sfînt si cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Asadar, Ioan pregatea si curata mai dinainte cu apa, în vederea venirii Duhului Sfînt. Cu acest botez Însusi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de catre Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan nu ca avea nevoie de curatire, ci pentru ca Si-a luat asupra Sa curatirea mea si ca sa zdrobeasca capetele balaurilor din apa, cum spune psalmistul (Psalm 73, 14). Apoi, ca sa se înece pacatul, ca sa înmormînteze pe Adam cel vechi în apa si sa-l sfinteasca pe botezator. Ca sa împlineasca Legea, ca sa descopere taina Treimii si ca sa ne dea noua pilda si exemplu cum sa ne botezam.

Al cincilea botez este botezul crestin prin apa si prin Duhul Sfînt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Sai: Mergînd, învatati toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfîntului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pîna acum. El se face prin afundare în apa în numele Preasfintei Treimi si este mîntuitor pentru ca iarta toate pacatele si aduce în inimile noastre harul Sfîntului Duh. Noi toti ne botezam cu acest botez desavîrsit prin apa si prin Duh, fara de care nimeni nu se poate mîntui. Se zice ca Hristos boteaza “cu foc”, pentru ca a revarsat Duhul Sfînt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), dupa cum spune Însusi Domnul: Ioan a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Duhul Sfînt, nu mult dupa aceste zile (Fapte 1, 5).

Al saselea botez, care este de o masura cu Botezul crestin, prin apa si prin Duh, este botezul prin pocainta si prin lacrimi, adica Sfînta Spovedanie, prin care ni se dezleaga toate pacatele. Al saptelea si cel mai desavîrsit este botezul prin sînge si mucenicie pentru dreapta credinta, cu care Însusi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit si fericit, pentru ca nu se mai pîngareste a doua oara cu întinaciunea pacatului si singur le poate înlocui pe toate celelalte.

Al optulea si ultimul botez este focul cel vesnic de dupa judecata obsteasca. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge rautatea si pacatul, iar pe de alta parte pedepseste necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

Parintele Staniloae despre Boboteaza

Despre Boboteaza - Parintele Dumitru Staniloae
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Boboteaza şi liturghia cosmică. Botezul cu apă şi botezul cu pământ.

Mare bucurie este în sufletele noastre. Ca şi odinioară, întreaga creaţie se bucura de Botezul Domnului.
Iordanul se întoarce la vederea focului dumnezeirii, apele se sfinţesc, norii dau glas, munţii se pleacă, pădurile se înălţă pentru a-L cinsti cum se cuvine pe Cel care se bucură de lauda Soarelui şi de slava Lunii (am citit că Eminescu a vrut să-şi intituleze primul său volum de poezii “Lumină de lună”, un aspect la care poate ar trebui să medităm).

Să ne bucurăm cu toţii de această mare sărbătoare, a treia ca importanţă după Învierea şi Naşterea Domnului, şi să nu uităm că Iisus Hristos S-a botezat pentru a-şi arăta dragostea lui faţă de noi. Părintele Stăniloae mărturisea că Sfânta Treime S-a arătat atunci ca dovadă a iubirii. Botezul Domnului este un mesaj al iubirii de oameni, de natură, ca dar al lui Dumnezeu (privită dintr-o perspectivă a creştinismului cosmic, cum inspirat l-a numit Mircea Eliade, şi nu una a stângii ecologiste). Modelul Sfintei Treimi este modelul dragostei perfecte.
Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre botezul cu pământ. Părintele Profesor Ilie Moldovan îmi evoca un obicei din vremea plăsmuirii etnogenezei, pe care l-a descoperit în satul său natal, Albeşti. Acolo se păstrează obiceiul ca la fiecare înmormântare să se împartă nişte bucăţi de sare; e vorba de 72 de bucăţi de sare, după numărul celor 72 de ucenici ai Domnului). Odată cu tradiţia aceasta înregistrăm un cuvânt care priveşte actul înmormântării în sine. Sicriul este dus până în preajma gropii deschise şi, din sicriu, s-ar auzi tuturor celor prezenţi un apel: ”Botează-mă cu pământ!”. Expresia nu se referă doar la botezul omului obişnuit, din apă şi din Duh, ci se referă la botezul însuşi al Domnului, care s-a botezat sfinţind întreg Cosmosul. Hristos nu s-a botezat pentru păcatele proprii. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul nu a fost îmbibată de păcat. „Botează-mă cu pământ” ne spune că şi înmormântarea e un fel de botez. Trecerea de la viaţă la veşnicie are o semnificaţie profundă. E o semnificaţie pe care o întâlnim în Evanghelia Sfântului Ioan, în care Mântuitorul zice: ”Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. Dar dacă ziua de apoi nu este momentan, totuşi cu omul respectiv se întâmplă ceva. Şi atunci noi venim să zicem că e în cauză un botez. Pământul în care se îngroapă omul nu mai este pământul acela care poartă urmele păcatului. Şi mormântul are ceva sfânt în el. Este pământul pe care Hristos L-a sfinţit cu propriul lui botez.

Sarea este simbolul botezului. Are şi alte conotaţii sfinţitoare. Odată ajunşi acasă cu bucăţica de sare, ţăranii o aruncă în fântână. Fântâna primeşte astfel un aflux de sfinţenie pentru că în gândirea românilor de la început fântâna are apă sfinţită. În biserica primară apa era adusă de către copii, de ce avea familia mai curat în sânul ei.

Părintele Stăniloae ne atrăgea atenţia să ţinem cont de caracterul cosmic al Sfintei Liturghii, care ne duce la înţelegerea modului în care Hristos, prin Înviere, a restaurat întreaga făptură.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne aducă dragoste, linişte sufletească şi pacea a toată lumea! (Florian Palas)

Ultimele zile din viata lui Eminescu: epopeea erizipelului. Boala si moartea lui Eminescu. CARTEA TRECERII

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) astazi prezentam:

II. EPOPEEA ERIZIPELULUI

Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V.Vineş şi  apărut în revista „România medicală” din  1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă  -  dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu”, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni” şi adus la „Institutul Caritatea” unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă – şi i  s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării … sifilisului, de care toată lumea medicală părea  convinsă că este atins – dar care, in final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G.Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului  „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt”.   Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să  ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.
În privinţa nepotrivirilor de ordin general, reieşind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, şi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoştea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal” în spitalul de nebuni, etc. Cine  nu citează  nu citeşte. Expresia „încetul cu încetul”, prin care medicul sugerează evoluţia bolii, este nepotrivită pentru un spaţiu temporar de numai două luni şi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, prin februarie –  martie, şi s-a degradat galopant  în spital, până la 15 iunie când a decedat – dar, urmăriţi textul vă rog, pur şi simplu din senin, el aşezându-se pe pat şi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul Vineş păstrează  ca dată a morţii ziua de 15 iunie – gândindu-se că a fost, probabil, după amiază de vreme ce poetul se aşeza pe pat, adică se repauza. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne spre 16 iunie dimineaţa, atestată de ştirile din presă   rezultate, fără îndoială, din comunicate ori declaraţii ale medicilor – variantă  inexplicabilă de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii. Rezultă, încă o dată, că nu vrea să-l contrazică pe D.Cosmănescu – care fixase momentul tot ziua, vorbise tot de aşezarea poetului pe pat,etc. Fişele doctorului sunt, însă, parţiale ( presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puţin decât „anamneză”, ceea ce e mult prea pretenţios) – iar el le completează pe de o parte cu ceea ce numeşte mărturiile prietenilor lui Eminescu -   şi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi  amintirile lui actuale, din 1931.Chiar aşa parţiale, aceste fişe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.



Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu
de Dr. V. Vineş, Şef de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti


„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatului profesor Al.Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele notele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes  fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele  zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele decât o parte din note şi de aceea rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.

Continuarea la Ziaristi Online

Ion Gavrilă Ogoranu ar fi meritat un film adevărat. Din păcate, nu a fost să fie...

Tinerii partizani nu au luptat cu puști cu apă și nu s-au prefăcut doar că și-au dat viața, ci au murit de-a binelea. Din filmul care doar se face că este cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu și a tovarășilor săi de arme, lipsește ,pe cale de consecință, autenticitatea. Biografiile luptătorilor sunt diluate, reduse la minimum minimorum până la punctul în care nici nu-i poți deosebi unul de celălalt. Dar mai presus de orice, ceea ce este cel mai supărător, este că regizorul a dezbrăcat complet de sacru fenomenul acesta unic în istoria noastră. Cei ce au văzut serialul „Memorialul Durerii“ sau au citit cărțile de memorialistică ale supraviețuitorilor, în special cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, știu ce îi mâna pe acei tineri în luptă: credința (nu înțeleg de ce regizorului i-a fost jenă să amintească acest lucru că doar nu e vorba despre vreo boală rușinoasă) și dragostea de țară. Atât credința cât și patriotismul (care este în fond tot un fel de credință) par astăzi desuete, dar aceste două sentimente care unora dintre noi nu le mai spune mare lucru au fost suficient de puternice pentru acei tineri încât să-i determine să meargă la moarte. În acest film care se întinde aproape pe durata a 3 ore nu își face nici măcar o dată vreunul dintre tinerii luptători semnul crucii și nu se vorbește mai nimic despre comuniști, despre cooperativizare și altele asemenea. Or, tinerii aceștia, după cum spun martorii, purtau cusută în colțul batistei sfânta împărtășanie ca să nu îi prindă moartea necuminecați. Veți zice poate că acesta este doar un amănunt, posibil, dar este exact acel gen de amănunt care ar face diferența. Din pricină că filmul nu pune pe coordonatele reale și corecte lupta și sacrificiul acelor oameni, din povestea lor nu se mai înțelege nimic. Un spectator străin de România care nu are la dispoziție pentru înțelegerea fenomenului luptătorilor români din Munții Făgărașului decât acest film va sfârși prin a crede că nu era vorba decât despre niște băieței avizi de aventură aflați într-un fel de tabără de supraviețuire. (Îi mai și vedem bălăcindu-se goi în apă, veseli nevoie mare, de parcă plecaseră de fapt la distracție și nu la moarte.) Maxima tristețe este aceea că în timp ce această peliculă  despre luptătorii anticomuniști este atât de palidă și va fi aproape sigur lipsită de ecou, minciunile sfruntate din filmele așa-zis istorice fabricate de Sergiu Nicolaescu pot fi văzute de tinerii de azi săptămânal la tv. Să nu ne mire deci dacă peste câțiva ani se va vorbi despre partizanii din munți în termenii lui Nicolaescu și ai securiștilor care îi etichetau fără rușine drept „bandiți“ și „trădători de neam și țară“.  În timp ce comunistul criminal Che Guevara e un brand capitalist deja și tinerii poartă cu mândrie tricouri roșii cu „bărbosul cool“, adevăraților noștri eroi nici măcar posteritatea nu li se asigură printr-un film mai ca lumea. Probabil că regizorul a fost în esență bine intenționat, dar uneori, pur și simplu asta nu este de ajuns.

Gabriela Lupu

Integral la: http://www.artactmagazine.ro/ion-gavrila-ogoranu-ar-fi-meritat-un-film-adevarat-din-pacate,-nu-a-fost-sa-fie.html