Sfântul Nicodim Aghioritul: Câte minuni poartă în ea minunea mai presus de fire a întunecării Soarelui, care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Câte minuni poartă în ea minunea cea mai presus de fire - a eclipsei de soare sau, mai bine zis, a întunecării lui -care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Şi aceasta deoarece atunci când Domnul nostru S-a răstignit era o după-amiază de primăvară, ziua fiind egală cu noaptea şi având fiecare câte douăsprezece ore - după aşezămintele Sfinţilor Apostoli [referinţă neidentificată] şi după toţi cei care s-au ocupat cu Pascalia -, şi deoarece soarele nu s-a întunecat cu de la sine putere, după cum a crezut Origen, ci luna - care era plină, având paisprezece zile, după dumnezeiasca Scriptură (Iş 12, 18) -, venind sub el şi mergând împreună, 1-a întunecat, după dumnezeiescul Dionisie Areopagitul care a văzut cu ochii lui această călătorie împreună precum şi întunecarea. El se afla în Heliopolis - în Egipt - împreună cu Apollofane şi scrie într-adevăr despre acest [lucru] în epistola cea către Policarp. Acestea fiind cunoscute mai înainte, priveşte la câte minuni au decurs şi câte legi fireşti s-au schimbat din cauza acestei lipsiri mai presus de fire.

1. După legile cele fireşti, atunci când este lună plină, este imposibil ca ea să călătorească împreună cu soarele. Şi aceasta deoarece în timpul acesta amândoi luminătorii se află în opoziţie [unul cu altul]. Adică: dacă soarele se află la amiază deasupra pământului şi la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară, [loc] care se numeşte Zenit, atunci luna se află - conform simetriei - la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească inferioară - [loc] care se numeşte Nadir. Şi invers. Şi iarăşi: dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Şi invers. însă la răstignirea Domnului aceste legi fireşti s-au schimbat, căci soarele şi luna s-au mişcat împreună în călătoria lor mai presus de fire şi preaslăvită. Despre aceasta scria Marele Dionisie lui Policarp cel mai sus pomenit: „Deci spune-i lui: ce spui despre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal) (căci nu era timp de conjuncţie)". (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII către Policarp, op. cit., p. 260).

2. Luna a pornit înaintea [soarelui] şi într-un minut a parcurs douăsprezece ceasuri întregi. Căci în acel minut, când ea trebuia să se afle la semnul cel de sub pământ - Nadir -, ea s-a aflat la semnul cel de deasupra pământului - Zenit -, căci a alergat cu o nespusă şi neînţeleasă viteză pe de¬desubtul pământului, prin emisfera nordică, până în emisfera sudică de deasupra pământului, ajungându-1 pe soare la mijlocul cerului, şi a călătorit împreună cu dânsul la al şaselea ceas din zi în care a fost răstignit Domnul.

3. Luna, după ce a călătorit împreună cu soarele, partea ei cea opusă nouă - adică discul ei cel al paisprezecelea întreg [sic] - a rămas cu totul neluminată, fiind lipsită atât de lumina cea deosebită care venea de la soare, cât şi de cea proprie ei. Căci şi luna are lumină proprie, fiind un astru pe jumătate strălucitor, după părerea generală atât a celor din vechime cât şi a astronomilor mai noi. Deci, aşa cum atunci când este lună nouă se vede însăşi lumina ei proprie - căci atunci ea se află sub soare, după cum zic astronomii -, tot aşa trebuia să se vadă la Răstignire doar lumina proprie a lunii, fără vreo mijlocire, ea fiind [în acel moment] sub soare. Insă atunci luna, fiind lipsită şi de lumina proprie ei, s-a în¬tunecat şi mai mult şi şi-a ascuns lumina, fiind mai puţin luminoasă decât atunci când se află în celelalte faze nedepline. [In timpul acesta] soarele se afla sub pământ, iar umbra pă¬mântului - cea de forma căpăţânii sfeclei de zahăr -- cădea peste lună, cu toate că în acea vreme nu era nici o cauză care să pricinuiască lunii această întunecare adâncă.

4. Luna fiind plină, dar fără lumină, a acoperit tot discul soarelui. De aceea soarele mai că a dispărut, făcându-se nevăzut de la ochii celor ce vedeau. S-au arătat aproape toate stelele. In miezul zilei cel luminat al Vinerii celei Mari, s-a făcut prea adânc miez de noapte. Drept urmare, această întunecare a soarelui s-a făcut în toată lumea şi în tot locul. Acest lucru nu se întâmplă niciodată atunci când soarele şi luna călătoresc în mod firesc împreună.[1]

Despre aceasta trei evanghelişti au zis cu un singur glas: Matei: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mt 27, 45), Marcu: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mc 15, 33), iar Luca: întuneric s-a făcut peste tot pământul CLc 23, 44).

5. Luna, după ce a acoperit tot discul soarelui, a mers împreună cu acesta spre apus. Şi 1-a ţinut acoperit aşa trei ceasuri întregi, până la cel de-al nouălea, după cum ne zic dumnezeieştii evanghelişti: Matei (27, 45), Marcu (15, 33) şi Luca (23, 44). Dar nu 1-a acoperit sau descoperit pe el încet-încet - după cum se întâmplă la o eclipsă normală -, ci 1-a acoperit în totalitate în aceste trei ceasuri, lucru care este mai presus de fire şi preaslăvit.

6. După scurgerea celor trei ceasuri, timp în care luna a acoperit soarele, iarăşi 1-a descoperit, dar împotriva rânduie¬lii celei fireşti. Căci atunci când [cele două astre] călătoresc împreună, în mod normal şi se face eclipsă de soare, iar partea lui care se întunecă prima tot aceea se va şi lumina prima, însă în vremea aceea, partea care s-a întunecat prima s-a lu¬minat ultima şi invers: partea care s-a întunecat ultima s-a luminat prima. De aceea acelaşi dumnezeiesc Dionisie scria în [epistola] către Policarp despre acest fenomen, zicând: „Şi iarăşi [zic]: nu s-a întunecat şi [nici nu] s-a luminat [pe urmă soarele] pe aceeaşi parte, ci invers" [text neidentificat în tra¬ducerea părintelui Stăniloae, pe care o folosim].

7. După ce luna a mers împreună cu soarele către apus, acoperindu-1 timp de trei ceasuri, adică până la al nouălea ceas din zi, nu 1-a urmat mai departe şi nici nu a apus împreună cu el. Nu! Ci lăsându-1 pe el la locul de pe cer corespunzător ceasului al nouălea [ora trei după-amiază], s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să parcurgă soarele acea distanţă de cer corespunzătoare celor trei ceasuri care mai rămăseseră până la sfârşitul zilei, luna s-a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a parcurs în trei şi astfel, atunci când soarele s-a aflat la marginea apusului, luna s-a aflat simetric la cealaltă margine a răsăritului. Şi în felul acesta s-au reaşezat amândoi luminătorii [la locurile lor], reintrând în rânduiala lor cea firească.

Dacă ar fi să socotim toate cele scrise până aici, care s-au întâmplat la răstignirea Domnului, vom zice: luna a mers înainte faţă de mişcarea ei normală şi de orbita ei cu cincisprezece ore. Douăsprezece [au trecut] până ce a coborât de la Nadir şi a ajuns soarele la Zenit şi trei au trecut cât a mers împreună cu el până la apus, acoperindu-1. Apoi lunii i-au trebuit nouă ore până să se întoarcă înapoi la răsărit. De aceea luna a făcut atunci o noapte şi o zi în patruzeci şi două de ore. Adică: şase ore de la apus până ce a ajuns la mijlocul emisferei nordice; douăzeci şi patru de ore au trecut cât timp a mers înainte şi s-a întors înapoi; iar douăsprezece ore cât a mers de la răsărit până la celălalt apus, împlinind astfel o noapte normală după rânduiala şi durată.

Ai văzut, frate, câte minuni poartă în ea doar o singură minune: cea a eclipsei de soare care a avut loc când Domnul a fost răstignit? Slăveşte-L, dar, pe Hristos, Care S-a răstignit şi Care, deşi cu trupul Se afla pe cruce, era şi atotputernic cu a Sa dumnezeire, lucrând nişte minuni ca acestea, după cum iarăşi zice acelaşi Dionisie:

„Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petrecut în acelaşi timp, fiind posibile de făcut de Hristos, Atoatecauzatorul Care face cele mari şi minunate, ce nu au număr" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260). Iar Mihail Sincelul zice în cuvântul de laudă către Dionisie: „Această minune mult minunată â eclipsei de soare, fiind analizată în amănunţime, a fost de ajuns pentru Dionisie şi Apollofane, care erau elini, ca să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeiescul Dionisie, privind la această minune, s-a gândit şi a zis: «un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul şi pentru El toate s-au întunecat şi s-au clătinat»."
Apollofane, care a rămas elin, s-a gândit şi el şi a zis dumnezeiescului Dionisie: „Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplăţile faptelor dumnezeieşti" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260) - adică acestea sunt schimbări ale lucrurilor dumnezeieşti, după Pahimere, căci se va schimba minciuna în adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu [după har] - şi toate celelalte. Eclipsa aceasta este arătată, dintre elini, şi de către Flegon istoricul în Istoriile sale, cartea a 13-a. Iar din vechii noştri scriitori bisericeşti de către African, în cartea a 5-a a Istoriilor sale, şi de către Eusebie Pamfil. Iar dintre cei mai recenţi de către dumnezeiescul Maxim Pahimere, Ghenadie Scholarios, Nichifor Theotokis şi Corderie Iezui¬tul, în cărţile de curând tipărite în 2 volume, [cuprinzând scrierile] Sfântului Dionisie.

Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui Care printr-o minune ca aceasta. Şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Lui şi Şi-a adeverit-o, fie slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Sa ne cunoastem boala noastra

“Vreau sa spun ca si in viata duhovniceasca, acela care isi justifica patimile sale primeste in cele din urma o inraurire diavoleasca si nu se poate ascunde. Stii ce inseamna sa primeasca omul inraurire diavoleasca? Se salbaticeste, se face fiara, se impotriveste, vorbeste urat, cu obraznicie si nu primeste ajutor de la nimeni.

De aceea toata temelia cea buna este ca mai intai de toate omul sa-si cunoasca boala pe care o are si sa se bucure ca a cunoscut-o. De aici inainte trebuie sa primeasca tratamentul, medicamentele potrivite si sa simta recunostinta fata de medic – de duhovnic sau de staretul sau – iar nu sa se impotriveasca”.

Cercetarea de sine

“In armata, la Transmisiuni, aveam retea de urmarire si tablou de recunoastere. Urmaream si intelegeam care post este strain si care era al nostru, pentru ca uneori intrau in retea si posturi straine. Tot asa si omul trebuie sa-si urmareasca gandurile si actiunile sale, ca sa vada daca sunt de acord cu poruncile Evangheliei, sa-si surprinda greselile si sa se nevoiasca sa le indrepte. Pentru ca daca lasa o greseala asa, ca sa treaca neobservata, sau atunci cand ii semnaleaza cineva despre vreo neputinta pe care o are si nu sta sa se gandeasca la ea, nu poate spori duhovniceste.

Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate cercetarile. Cineva poate cerceta multe carti, dar daca nu se supravegheaza pe sine, toate cele citite sunt zadarnice. In timp ce daca ia aminte la sine si mai si studiaza putin, se foloseste foarte mult. Si atunci purtarea lui devine fina in toate manifestarile. Altfel face greseli mari si nici nu-si da seama. La Coliba observ urmatorul fapt: vizitatorii ma vad ca aduc buturugile [1] din celalalt capat ca sa se aseze, dar cand se ridica sa plece, nu se gandesc cine va merge sa le duca la locul lor. Sau vad ca aduc o buturuga si, neavand altele sa stea, nu se duc sa aduca, ci asteapta sa le aduc eu. Daca s-ar fi gandit putin, ar fi spus: “Bine, dar suntem cinci-sase oameni; oare sa-l lasam sa care singur atatea buturugi din cealalta parte?”, si tac-tac, s-ar fi dus si le-ar fi adus.

- Parinte, o sora mai mica m-a intrebat: “Atunci cand era monah incepator, Parintele nu a avut caderi in nevointa sa? Nu i-a trecut prin minte nici un gand de-a stanga? N-a cazut in judecarea aproapelui?”

- Atunci cand mi se intampla ceva in nevointa mea sau imi spuneau vreun cuvant, nu le treceam “neimpozabile”.

- Parinte, ce inseamna “neimpozabile”?

- A trece cineva peste gresalele lui cu nepasare. A nu-l atinge; a trece pe dinafara. Precum pamantul atunci cand se intareste, oricata ploaie ar cadea nu absoarbe apa in el, un lucru asemanator se intampla si in cazul acesta. Se intareste ogorul inimii din pricina nepasarii si orice i-ai spune, orice s-ar intampla, nu-l atinge, ca sa-si simta vinovatia si sa se pocaiasca. Daca, de pilda, cineva imi spunea ca sunt fatarnic, nu spuneam: “Vreme rea sa aiba cel ce mi-a spus aceasta”, ci cautam sa aflu care a fost pricina ce l-a silit sa spuna cuvantul acesta. “Se intampla ceva, imi spuneam. Nu este de vina acela. Nu am luat aminte la ceva, am dat o oarecare pricina de s-a smintit de purtarea mea. Nu se poate sa fi spus aceasta fara motiv. Daca as fi luat aminte si m-as fi miscat mai cu prudenta, nu s-ar fi smintit. L-am vatamat si voi da socoteala lui Dumnezeu de aceasta”. Si incercam imediat sa aflu greseala mea si sa o indrept. Adica nu cercetam de ce a spus-o acela; daca a spus-o din invidie, din ura, sau a auzit-o de la altul si a inteles-o altfel. Nu ma preocupa aceasta. Si acum in toate cazurile tot asa fac. Daca, de pilda, imi spune cineva un cuvant, nu mai dorm. Si daca este asa cum spune acela, ma mahnesc si caut sa ma indrept. Iar daca nu este asa, tot ma mahnesc, pentru ca ma gandesc ca am gresit eu in ceva; nu am luat aminte undeva si l-am smintit. Nu arunc greutatea asupra altuia; cercetez felul cum va judeca Dumnezeu ceea ce am facut, nu cum ma vad oamenii.

Daca nu cerceteaza omul lucrurile in felul acesta, de nimic nu se va folosi. De aceea de multe ori spunem despre cineva: “Acesta si-a pierdut controlul”. Stiti cand se pierde controlul? Atunci cand omul nu se supravegheaza pe sine. Cand cineva sufera cu mintea si nu se poate controla pe sine, are circumstante atenuante. Dar cel care are minte si nu-si controleaza faptele sale deoarece nu se supravegheaza pe sine, unul ca acesta nu are circumstante atenuante.

Experienta din caderile noastre

Cand va cercetati pe voi insiva, foarte mult ajuta ca uneori sa va luati viata la rand, din varsta copilariei, ca sa vedeti unde ati fost, unde sunteti si unde trebuie sa va aflati. Daca nu veti compara trecutul cu prezentul, nu va veti putea da seama ca, desi s-ar putea sa fiti intr-o stare oarecum buna, totusi nu acolo unde ar fi trebuit sa fiti, si astfel sa-L mahniti pe Dumnezeu. Cand cineva este tanar si se afla intr-o stare nu foarte buna, se justifica; dar atunci cand se mareste si ramane in aceeasi stare sau s-a indreptat doar putin, nu se indreptateste. Cu cat trec anii, cu atat omul se maturizeaza duhovniceste si, daca pune in valoare experienta din trecut, inainteaza mai statornic si mai smerit. De multe ori si urcusurile si coborasurile in nevointa ajuta pentru o calatorie duhovniceasca statornica si rodnica spre cele de sus.

Copilul mic, cand incepe sa mearga, este firesc sa se rostogoleasca cateodata pe scara, sa se loveasca cu capul de balustrada, sa urce pe un scaun si sa cada… Nu-si da seama ca daca urca pe scaun si calca pe margine, va cadea. Dar cu cat creste, dobandeste experienta, se maturizeaza si incepe sa ia aminte. “Data trecuta, se gandeste, m-am urcat acolo si am cazut. Acum nu o sa ma mai urc”. Tot astfel si nevointa noastra, atunci cand pe toate le supraveghem si punem in valoare binele, dobandim experienta si, daca o folosim, ne ajuta mult. Imi aduc aminte ca acasa, la Konita, aveam sase cai, mari si mici. Intr-o zi, in timp ce ii treceam peste un podet facut din trunchiuri de copaci si scanduri, un lemn putred s-a rupt si piciorul calutului cel mai mic, ce avea patru ani, a fost prins intre lemne. De atunci, desi am facut un podet mai mare si am pus lemne sanatoase, cu toate acestea, cand ajungeam acolo, calutul se oprea, isi clatina capul si ori rupea capastrul si fugea, ori sarea dincolo. Daca acel cal de patru ani, care era cal, folosea experienta si nu mai calca cu piciorul pe podet, cu atat mai mult omul trebuie sa foloseasca experienta acumulata din caderile lui.

Parintele Sofian: Rugul Aprins si temnita

 

Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.
In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.
Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare apartine parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului Aprins, care a murit in inchisoarea de la Aiud.
In anii 1945-1948, in sala bibliotecii manastirii Antim s-au tinut o serie de conferinte legate de acest subiect.
Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din vita cultural-religioasa de atunci, intre care parintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al Manastirii Antim, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.
Conferintele aveau caracter teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isi-hasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XlV-lea, isihasmul si manastirile din epoca sfantului Nicodim cel sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Marului, sfantul Paisie Velicicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila.
Conferintele se tineau in sala bibliotecii manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati. Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati, din sala. Sub forma aceasta se fixa in mintea auditorilor, subiectul conferintei.
Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie si Utrenie si talmacirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografica a Liturghiei, joia prezentarea mistica a Liturghiei.
Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in Capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie talmacirile care se faceau pentru slujbele amintite mai sus.
In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la manastirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiati din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la manastirea Cernica, cu binecuvantarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa Vecernia de dupa-amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii. Avea ca talmaci din rusa in romana pe un tanar basarabean, Leonte, care cunostea bine si romana si rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine ce ne spunea parintele Ioan.
In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugator autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parintele Cleopa de la noi. Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul revolutiei din 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate iar mai tarziu intemnitati. Povestea frumos si emotionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai.
Ceea ce era foarte important pentru noi, erau marturisirile personale, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat neincetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima, si se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga.
O stiu de la el, pentru ca ori de cate ori venea la manastirea Antim, il gazduiam in chilie la mine si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care parintele Ioan o cunostea bine.
In ianuarie 1947 a fost arestat de la manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte. Parintele Ioan a fost condamnat la munca silnica pe viata si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte deportat in Siberia, de unde ne-a trimis o carte postala care incheia cu Rugaciunea lui Iisus.

Cine si de la cine fura? Baconschi fura cu Tismaneanu, ca doar asa au invatat de la parintii lor kominternisti, care furau de la romani, dar si de la coreligionarii lor

Bine v-am regasit! Azi ne mai racorim. Ploi, dupa canicula dar, din pacate, si grindina si vijelii in mai multe zone din tara. Ia sa vedem cum se verifica zicala ca un om informat e mai destept; Un marinar roman, naufragiat de ani de zile pe o insula pustie, vede, cu mare bucurie, intr-o zi, in departare, o nava cu pavilion romanesc si o barca apropiindu-se de tarm. Nu dupa mult timp barca ajunge la tarm, iar unul din ofiteri ii inmaneaza bietului naufragiat un teanc mare de ziare si-i spune: - Capitanul te roaga sa citesti toate ziarele astea, aduse din Romania, si apoi sa ne anunti daca mai vrei sa fii salvat...”

Si, apropo de salvare, aflam din media ca si Iliescu vrea sa saleve ceva si, pentru asta, vrea sa se lupte, “la baioneta”, cu PDL-ul. De ce? Ne spun colegii de la EVENIMENTUL ZILEI , care consemneaza ca PDL va susţine înfiinţarea Muzeului naţional al dictaturii comuniste, conducerea partidului hotărând să-şi asume hotărârea de Guvern în acest sens. Anunțul a fost făcut ieri, de prim-vicepreșdintele PDL, Teodor Baconschi, care a precizat că vor fi reorganizate instituţiile care gestionează memoria comunismului, printre care Institutul Revoluției condus de Ion Iliescu. “Îmi doresc ca PDL să promoveze foarte rapid înfiinţarea acestui muzeu. Anul acesta se împlinesc, practic, cinci ani de când preşedintele României a condamnat în plenul Parlamentului crimele comunismului şi vă reamintesc că printre recomandările acelui raport se număra şi înfiinţarea unui astfel de loc al memoriei, loc al pedagogiei pentru noile generaţii", a declarat prim-vicepreşedintele PDL, Teodor Baconschi.
În ceea ce priveşte costurile financiare ale proiectului, Baconschi a spus că acestea vor putea fi compensate, atât prin punerea în vânzare a biletelor de acces în muzeu, cât şi prin reorganizarea unor instituţii care gestionează şi astăzi memoria comunismului şi care, “de multe ori se suprapun".Întrebat la ce institutii se refera Baconschi a dat exemplu Institutul Revoluţiei.

Cine s-a facut foc si para la aflarea vestii ca democrat-liberalii au pus gând rău Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ,creat de Ion Iliescu în 2004, pe care îl văd "reorganizat" în subordinea unui muzeu naţional al dictaturii comuniste. Cine altul decat insusi Ion Iliescu. Acesta , spune ADEVARUL , a criticat vehement intentia PDL, dar si pe cei de la Adevarul pentru ca şi-a simţit ameninţat institutul. "Este o ticăloşie fără margini, la care aţi contribuit şi dvs., şi redactorul dvs şef! De ce vă miră această iniţiativă?! Sunteţi parte a acestui complot, ar trebui să vă bucuraţi acum!", a acuzat Iliescu. "Îi deranjează Institutul Revoluţiei Române, de-aia vor să-l desfiinţeze!", a continuat fostul şef de stat.
Sursa citata mai mentioneaza ca Institutul Revolutiei Romane a fost creat în decembrie 2004, în ultimele zile ale mandatului de preşedinte al lui Ion Iliescu, cu scopul de a scrie istoria Revoluţiei. Instituţia "a înghiţit" până în prezent peste două milioane şi jumătate de euro din "puşculiţa" statului. În lipsa unor "dezvăluiri", banii s-au dus pe simpozioane şi mese rotunde în care Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi alţii din gaşca lor vorbesc despre Revoluţie sau Mineriade, sau pe cărţi şi broşuri care respectă varianta iliesciană a acestor evenimente.

Si ROMANIA LIBERA vorbeste despre acest scandal si mentioneaza ca fostul preşedinte al României protestează în faţa intenţiei ministrului de Externe de a propune comasarea Institutului Revoluţiei Române cu IICCMER: „Asta e o ticăloşie fără margini, vor să-l pună în subordinea lui Tismăneanu. E o ticăloşie pur şi simplu. Să le fie ruşine! ”.
Sursa il citeza si pe Baconschi care a declarat: "Am primit de la cercetători ai memoriei comuniste acest proiect, mi l-am asumat şi l-am propus spre adoptare. (...).Baconschi a mai menţionat că, pe lângă muzeu, va fi necesar un centru de documentare destinat infomării publice şi cu "acces neîngrădit". Drept sediu propus, Baconschi a invocat hala Filaret din Capitală.

CURENTUL abordeaza si el acesta tema, dar dintr-un alt unghi. Titrand “Ilici şi gasca sa - în pericol să piardă sinecuri de 500.000 de euro “ sursa citata spune ca prin această mişcare, Baconschi urmăreşte comasarea Institutului Revoluţiei Române, condus de Ilici Iliescu, cu IICCMER al lui Tismăneanu, un fost apropiat al lui Ilici, reconvertit după vremuri şi interese în om de dreapta după ce în timpul comunismului a ridicat osanale marxism-leninismului.Bătălia, ai consemneza sursa, se duce acum între profesor şi discipol, meciul Ilici-Tismăneanu fiind jucat pe memoria nevinovaţilor morţi la aşa-zisa revoluţie. Baconschi, fiul poetului proletcultist Anatol E. Bakonsky, a spus că, într-un sondaj de opinie realizat în 2010 şi reluat în acest an, 51% dintre cei chestionaţi au considerat că este „extrem de necesar“ să se înfiinţeze un muzeu al dictaturii comuniste. Reamintim că Teodor Baconschi şi Vladimir Tismăneanu fac parte din Grupul de Dialog Social (GDS), acelaşi grup select al intelectualilor de dreapta cu idei şi trecut de stânga. Potrivit lui Baconschi, Bucureştiul este singura capitală est-europeană „din fostul spaţiu de influenţă sovietică unde o asemenea instituţie nu a existat până acum“. Bugetul IRR este inclus în cel al Senatului. În 2008, de pildă, finanţarea a fost de 1,8 milioane de lei.

Sinecurile PSD şi „pohta“ lui Tismăneanu

Războiul dintre Ilici şi Baconschi nu are numai o latură doctrinară, ci este vorba şi de un aspect politico-economic. Se ştie că producţia de cercetare a IICCMER nu rupe gura târgului, ci este mai degrabă un loc al sinecurilor şi al deconturilor politice. Pe lângă Ilici, în conducerea acestui institut se mai regăsesc Alexandru Mironov, Petre Roman, Dumitru Mazilu sau Gelu Voican Voiculescu. Într-un cuvânt, numai lume bună. Pe de altă parte, Tismăneanu urmăreşte acest meci pentru „reunificarea centurilor pe lupta anticomunistă“. „În primul rând, nu ştiu ce legătură are Baconschi cu Consiliul Revoluţiei. Nu văd ce l-a frământat, ce l-a determinat să propună asta. Există clar un impact politic. Orice are o explicaţie politică. Vrea să dea în alţi oameni. Acest lucru e pus de mult la cale. Nu mă mai miră nimic. Lucrul ăsta l-am simţit“, a spus şi regizorul Sergiu Nicolaescu, care face parte din Colegiul Naţional al IRR alături de Ion Iliescu. PDL-iştii nu sunt primii care vor să dizolve Institutul condus de Ilici. Şi liberalii au încercat asta în 2006. Atunci, senatorul PNL Puiu Haşotti a propus o lege de desfiinţare a IRR, susţinută şi de guvernul Tăriceanu, pe motiv că existenţa lui „este exagerată“. Un an mai târziu, Haşotti şi-a retras iniţiativa.

Adevarul este insa ca, ceea ce vrea sa faca PDL-ul, prin Baconschi, adica o reclamata indreptare a unei situatii, are la baza un furt real, furtul unui proiect si al unui parteneriat. Pentru ca, asa cum consemna media, la acel moment, Proiectul in cauza apartine Centrului Rezistentei Anticomuniste si Asociatiei Civic Media si a fost parafat intre reprezentantii societatii civile anticomuniste si Ministerul Culturii printr-un act cu antetul Guvernului Romaniei in 2006!
Muzeul Comunismului din Europa ar putea fi deschis anul viitor, la initiativa Asociatiei Civic Media sustinuta de Ministerul Culturii si Cultelor preciza media, in octombrie, 2006, si adauga ca, in urma unui parteneriat societate civila - autoritati, reprezentate de membri fondatori ai Centrului Rezistentei Anticomuniste coordonat de Vladimir Bukovski, respectiv ministrul Culturii Adrian Iorgulescu, ieri secretarul de stat in MCC Ioan Onisei a anuntat oficial ca initiativa va demara in cel mai scurt timp, anul viitor. Asociatia Civic Media a propus crearea la Bucuresti, eventual chiar in spatiile monstruoasei Case a Poporului, a unui Muzeu al Comunismului din intreaga Europa, asemenea Muzeului Holocaustului de la Washington, pentru a putea fi reflectate crimele si lectiile comunismului si a atrage interesul european si international in Capitala Romaniei. Proiectul prevede ca Muzeul sa fie lansat in circuitul mondial printr-o Conferinta Internationala si completat printr-un Centru de cercetari aflat sub egida Academiei Romane, care deja a fost consultata prin intermediul Institutului pentru Studiul Totalitarismului. Alte institutii care au fost deja contactate pentru contributie sunt cele similare din Polonia, asociatii ale luptatorilor anti-comunisti, Universitatea Bucuresti, CNSAS, TVR, SRR, Ordinul Arhitectilor si Muzeul National de Arta Contemporana.


Sursa: Ziare.ro

Istoric român din Transcarpatia: "Nu permitem să fim ucrainizaţi!"

"Viitorul românilor de peste Tisa nu arată roz!", este avertismentul pe care istoricul şi jurnalistul Ion Huzău, etnic român din regiunea ucraineană Transcarpatia, îl lansează, prin intermediul romanialibera.ro, către autorităţile din România. Prilejul: o serie de întâlniri între reprezentanţii comunităţii de români din Ucraina şi diverşi oficiali de la Bucureşti, organizate în perioada 11-15 iulie, în Capitală, de ONG-urile Asociaţia Culturală "Pro Basarabia şi Bucovina" şi Asociaţia "Convergenţe Europene". Când foloseşte tonul pesimist, Ion Huzău se referă la aparenta politică de uniformizare etnică pe care o duce Kievul, profitând de glasul firav al românilor din Ucraina, comunitate ce se ridică totuşi, oficial, la peste 150.000 de oameni.

Ce ar putea să facă autorităţile din România pentru românii din Maramureşul de Nord?

Ion Huzău: Ne-am dori foarte mult ca reprezentanţii conducerii României să fie cu ochii pe noi pentru că au existat, mai ales în guvernarea trecută, încercări de ucrainizare a comunităţilor româneşti de peste Tisa.

Dar ce înseamnă "ucrainizare"?

I.H.: Poate să fie în diferite domenii, dar mai ales în educaţie şi cultură. Ce ne deranjează pe noi e că, din diferite motive, nu se deschide în zona noastră punctul consular pe care ni l-au promis de ani şi ani. Din ce cauză vrem consulat se ştie: distanţa de la Slatina - centrul cultural al tuturor românilor maramureşeni - până la Cernăuţi e destul de mare: dus şi întors sunt 500 de kilometri. Drumul nu e prea bun şi pierdem astfel două zile cu deplasarea. Dincolo de asta, numărul diplomaţilor români de la Cernăuţi e prea mic, nu ştim de ce, iar asta îngreunează relaţiile României cu noi.

Deci aici ar putea să intervină un ajutor dinspre România...

I.H.: Da, să se înţeleagă o dată şi o dată cu partea ucraineană pentru a se majora personalul de la consulat. Bineînţeles că noi am vrea un birou consular la noi în zonă, la Sulina. Apropos de România, ce ne mai deranjează foarte mult e aşa-numita politică de paritate. Adică dacă aici se păstrează şcoli româneşti, având în vedere numărul mare de români din zonă, Kievul vrea acelaşi număr de şcoli ucrainene în România, în Maramureşul de Sud de pildă. Dar ceea ce am dobândit noi pe timpul Austro-Ungariei şi a Cehoslovaciei nu este meritul guvernanţilor ucraineni din ultimii ani. Aşa că nu permitem nimănui ca să facă în prezent diferite încercări de ucrainizare.

Ceea ce ar însemna...

I.H.: Păi autorităţile de aici se străduiesc să le dovedească părinţilor români că ai lor copii nu vor avea viitor pe piaţa muncii din Ucraina dacă termină o şcoală cu predare în limba română. Chestiile astea ne deranjează pentru că unii dintre părinţi prind momeala, mai ales cei care sunt dezinteresaţi de ideea naţională sau cei cărora nu le pasă de educaţia superioară. Însă intelectualii de aici văd diferenţa, chiar şi dintre o şcoală din Sighet şi una de peste Tisa.

Dar în Maramureşul de Nord nu există organizaţii neguvernamentale ale românilor care să avertizeze autorităţile ucrainene că încalcă drepturile minorităţilor?

I.H.: Există diferite ONG-uri care au bătut alarma de foarte mult timp, dar parcă şi partea română e imună. Ni se răspunde afirmativ, chiar şi dinspre Senat sau Camera Deputaţilor, dar practic aproape nimic nu se rezolvă. Oricum greul îl ducem tot noi, românii din Transcarpatia, dar am înţeles că aceeaşi situaţia este şi în Bucovina şi Gurile Dunării. Iar acum parcă simţim că am rămas noi singuri în faţa unei eventuale ameninţări de asimilare. E clar că maramureşenii, faţă de alte zone, se ţin bine. Dar n-aş zice că viitorul este roz pentru că a apărut o tendindţă a celor plecaţi de a rămâne în afara ţării: la studii în România sau la muncă în Italia, Portugalia sau Cheia. Mai ales în Cehia rămân mulţi, la Plzen sau la Praga. Tineretul s-a cam săturat de a cere şi a nu primi. Noi am fost tot timpul iubitori de glie aici, dar tineretul, încetul cu încetul, uită de acest ataşament. Deci este un pericol destul de mare, mai ales în condiţiile în care ucrainenii, şi nu numai, încearcă să ne lezeze drepturile legitime, prevăzute chiar în Constituţia Ucrainei. Spre exemplu, grădiniţele în limba română sunt foarte puţine, iar asta e o ameninţare pentru şcolile române. Copiii români ar putea să ajungă să se înscrie direct în şcolile ucrainene.

Claudiu Berbece
Romania libera

Ernest Bernea: Indemn la simplitate. "In setea sa de progres si de civilizatie materiala omul s-a descentrat, adica a confundat esentialul cu secundarul"

   Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s'a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om "o fiintă complexă". Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.

In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s'a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S'a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la "starea naturalã" a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.

Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

Parintele Sofronie despre mandrie. «Fara Hristos, tragismul istoriei pamantesti a omenirii este de nerezolvat. Oamenii singuri isi zidesc propriul iad. Nu fara schimbarea noastra totala, prin pocainta, va veni izbavirea lumii»

In nevointa rugaciunii inaintasilor nostri, dar si in insasi Scriptura, I se dau lui Dumnezeu nume privind caracterul Lui, legaturile Sale cu noi, manifestarile Sale: Dumnezeu este Lumina, Dumnezeu este Adevar, Dragoste, Milostivire, si multime de alte nume. Indraznesc sa adaog: Dumnezeu este Smerenie. Nimica necurat, adica mandru, nu se atinge de El. Mandria este intunerecul cel uracios, antipodul Bunatatii Dumnezeiesti; man­dria este incepatura raului, radacina a toata tragedia, semanatoarea vrajbei, pierzatoarea lumii, potrivnica randuielii de Dumnezeu puse; in ea se afla esenta iadului.

Mandria este acel „intunerec cel mai din afara", in care petrecand, omul se smulge de la Dumnezeul iubrii. „Oamenii... au iubit intunerecul" (cf. Io. 3:19). Mantuirea din acest iad este cu putinta nu altfel decat prin pocainta.

Pocainta este un nepretuit dar omenirii. Pocainta este minunea lui Dumnezeu, care ne rezideste dupa cadere. Pocainta este revarsarea insuflarii dumnezeiesti peste noi, in puterea careia ne inaltam catre Dumnezeu Tatal nostru pentru vecinica viata in Lumina dragostei Sale. Prin pocainta se savarseste indumnezeirea noastra. Acest eveniment este netalcuit de mare. Iar darul s'a facut cu putinta prin rugaciunea cea din Ghethsimani a lui Hristos, prin moartea Sa pe Golgotha si Inviere (Lc. 24:45-47).

Mandria este intunecatul hau cel fara de fund in care s'a afundat omul in caderea lui. Inclinand spre ea de bunavoie, el a orbit duhovniceste si s'a facut neputincios a-i recunoaste prezenta in miscarile inimii si mintii. Numai Lumina cea nefacuta, prin pogorarea sa peste noi, din credinta in Dumnezeirea lui Iisus Hristos, face cu putinta a zari esenta metafizica a mandriei. Harul Duhului Sfant lumineaza inima omului iar el descopera inlauntrul sau prezenta unei tumori maligne care ii aduce moartea. Celui ce a trait experienta iubirii Dum­nezeiesti, in chip firesc ii este ingretosator mirosul spe­cific, otravitor, cu care este imbibata patima mandriei. Despartindu-1 de Dumnezeu, mandria face ca omul sa se inchida in propriul cerc. Cel mandru, oricat de daruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea si pentru totdeauna va petrece in afara iubirii atot-imbratisatoare a lui Hristos. Imbatat in Rai de indulcirea otravii autoindumnezeirii luciferice, omul a innebunit si s'a facut prizonierul iadului. Intors intru sine insusi ca si catre un centru, el mai curand sau mai tarziu se va izbi de chinuitoarea pustietate: cea dintru care fusese chemat de catre Facatorul in aceasta viata. Intorcandu-se in afara sa, spre a afla compensatie in lumea inconjuratoare, el se face jertfa a toata pervertirea, devine capabil de orice nelegiuire.

Nenumarate sunt formele in care se iveste mandria, dar ele toate scalciaza chipul lui Dumnezeu in om. In afara lui Hristos, fara Hristos, tragismul istoriei pamantesti a omenirii este de nerezolvat. Atmosfera pamantului este imbibata de mirosul sangelui. Zilnic lumea intreaga se hraneste cu vesti despre ucideri sau despre chinurile celor biruiti in ciocniri fratricide. Intunecati nouri ai urii ascund de la privirile noastre Lumina cereasca. Oamenii singuri isi zidesc propriul iad. Nu fara schimbarea noastra totala, prin pocainta, va veni izbavirea lumii: „izbavire" din cel mai groaznic dintre toate blestemele - razboiul. Smeritului purtator al iubirii ii este mai de dorit a fi omorit, decat a omori.

(Parintele Sofronie: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, pag.36) – text cules de Dan Fagaraseanu