Parintele Arsenie Papacioc - Ultimul drum (FOTO Cristina Nichitus Roncea)

FOTO: Nichitus.ro

Vezi si: Parintele Arsenie Papacioc - Cum ne putem mantui? VIDEO 
 Cuvantul Mitropolitului Teofan la inmormantarea Parintelui Arsenie
 Părintele Arsenie: Strigă la Hristos! Te aşteaptă! Să ştiţi să muriţi, să ştiţi să înviaţi în fiecare zi! Ultimul meu cuvânt.
Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc: "Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum?" 
Parintele Arsenie Papacioc - Suferinta 
Parintele Arsenie Papacioc - ganduri despre Romani. "Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Adică ce, suntem marfă fără stăpân?" 
Mesaj pentru veşnicie al Părintelui Arsenie Papacioc: Văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume. Asta-i poziţia celui arestat 14 ani la Aiud.

Inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc in imagini

Predică la Duminica a VI-a după Rusalii (Despre păcatele săvârşite cu gândul)

Şi ştiind Iisus gîndurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? (Matei 9, 4)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateştiutor ştie gîndurile oamenilor şi vede mai înainte toate cele ce vom face şi vom gîndi noi. Acest lucru îl arată şi psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată acelaşi lucru, zicînd: Eu sînt cel ce cerc inimile şi ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui şi după roadele isprăvilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).
Aşadar, fraţii mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu ştie gîndurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că ştie gîndurile noastre, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gîndurile rele.
În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu şi din gînd. Aşa, de exemplu, zice: Să nu furi, să nu desfrînezi, să nu ucizi... (Ieşire 20, 13-15). Legea veche, avînd numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea şi desăvîrşirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desăvîrşit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a şi venit în lume Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească şi să o desăvîrşească, adică să scoată păcatul din gînd, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreşte păcatul numai din lucrare, ci şi din gîndire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pămîntului, iar rădăcinile rămîn, iarba iarăşi crescînd la loc. Legea Darului, Sfînta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gîndire, căci după învăţătura Sfinţilor Părinţi, gîndurile sînt rădăcini ale faptelor (Sfîntul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simţiri, 1826, p. 230).
Mîntuitorul, arătînd desăvîrşirea Legii Noi faţă de Legea Veche, zice: Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrînezi (Ieşire 20, 14); Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a şi săvîrşit adulter cu ea în inima sa (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mîntuitorul arătînd greutatea păcatului cu gîndul, zice: Oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă (Matei 5, 22); şi iarăşi: Oricine urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este (I Ioan 3, 15). Iată dar că şi un singur gînd de ură asupra fratelui nostru ne face ucigaşi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi ştiutor al inimilor omeneşti şi al gîndurilor minţii, adeseori mustra pe farisei şi pe cărturari, văzînd în mintea şi inimile lor gînduri de ură, de zavistie, de viclenie, de făţărnicie, de slavă deşartă, de mîndrie, de desfrînare şi altele de acest fel.
Prin aceasta ne arată că El vede, judecă şi osîndeşte păcatele noastre, făcute cu gîndul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi şi nu ne vom pocăi de ele. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, avînd în vedere că Dumnezeu pedepseşte păcatele cu gîndul, pururea îşi păzeau mintea şi inima de gîndurile pătimaşe şi rele, aducîndu-şi aminte că cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, între încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12).
Sfîntul Efrem Sirul, avînd în vedere că gîndurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecăţii de apoi, zice: "Nu vă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gîndul că nu ar fi mari şi nu ar avea osîndă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrînare întru poftă de femeie şi ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi osîndite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gîndul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecăţii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor şi cele ascunse ale întunericului, pîrîndu-i pe dînşii gîndurilor lor, şi dînd răspuns în ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).
De unde se nasc gîndurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicînd: Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om (Matei 15, 18). Altă dată iarăşi zice: Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cîte feluri sînt gîndurile rele? La această întrebare spune Sfîntul Casian Romanul că opt sînt gîndurile răutăţii. Şi care sînt aceste opt feluri de gînduri rele? Cel dintîi gînd al răutăţii este al lăcomiei pîntecelui; al doilea, al desfrînării şi al poftei de desfrînare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trîndăviei; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mîndriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).
Prin ce faptă bună putem scăpa de gîndurile rele? Atît monahii, cît şi creştinii pot scăpa de gîndurile rele prin două fapte bune, şi anume: Prin paza minţii de gînduri numită şi trezvia atenţiei prin sfînta rugăciune şi mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gînd rău şi de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenţiei, adică gîndurile curate ale minţii noastre cu sfînta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strîns unite una cu alta şi se susţin reciproc, după cum zice Sfîntul Isihie Sinaitul: "Atenţia minţii şi rugăciunea lui Iisus, se suţin una pe alta, pentru că atenţia supremă se naşte din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naşte din paza minţii şi atenţia supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Să nu uităm însă că atît atenţia gîndurilor, cît şi sfînta rugăciune sînt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea raţională a sufletului, care alungă şi stinge din mintea noastră trezvia şi rugăciunea. Acest lucru îl adevereşte acelaşi sfînt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenţiei, ca apa, focului şi în toată vremea o războieşte cu putere. Precum zăpada nu naşte flăcări, sau apa foc, spinul smochine, aşa nu va fi liberă mintea omului de gînduri rele, de cuvinte rele şi de fapte diavoleşti, dacă nu şi-a curăţit mintea şi inima cu trezvia atenţiei şi cu rugăciunea".
Şi iarăşi zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, aşa fără paza minţii de gîndurile rele şi fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putinţă să izgonim momeala gîndului celui rău" (Ibidem, p. 48 şi 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gîndurile rele şi toate cursele vrăjmaşului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea şi în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".
Deci vă rog să nu uitaţi, cînd vă vin gînduri şi pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniţi de la voi cu această sfîntă rugăciune. De veţi avea paza minţii şi rugăciunea, să ştiţi că va aflaţi pe calea mîntuirii.

Cuvantul Mitropolitului Teofan la inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc.

Predica IPS Tefoan la inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc
Sursa: Doxologia

“Din diferite parti ale tarii, venit-am la Manastire pentru a primi in aceasta lume ultima binecuvantare din partea Parintelui Arsenie. Ceva din fibra sufleteasca a fiecaruia a vibrat, s-a miscat, si ne-a indreptat spre Techirghiol. Dumnezeu ne-a binecuvantat sa fim aici, sa participam la dumnezeiasca Liturghie si la Slujba de Prohodire. Din cuvantul Patriarhului Daniel, am inteles care a fost traseul, care a fost pelerinajul prin viata a celui care a fost duhovnicul prin excelenta al neamului romanesc.

Despre Parintele Arsenie, ca duhovnic, caci este duhovnic prin excelenta, se pot spune nenumarate lucruri. Cred ca fiecare persoana care a trecut prin chilia Parintelui poate da mai inainte de toate marturie despre usurarea de povara cu care el a intrat in chilia Parintelui si cat de usor i-a zburat sufletul dupa o intalnire doar de cateva minute cu Parintele.

Incerc sa dau maturire (sa dam marturie) aici doar de trei lucruri: starea de prezenta pe care el o cerea si o dadea, ca si canon pentru fiecare, starea de marturisitor al dreptei credinte si starea de receptivitate a durerilor asezate in mana inimii Parintelui de catre toti cei care au trecut prin chilia Cuviosiei sale. “Dumnezeu nu iubeste plangaciosii, Dumnezeu ii are in brate doar pe luptatori“, spunea Parintele adesea celor care se apropiau de dansul cu inima zdrobita si el ii indemna ca pe langa Cruce sa aibe si sabia, ca pe langa metanii sa aibe si curajul marturisitor. Caci mare este smerenia, ea te duce catre Dumnezeu si masoara si starea duhovniceasca. Dar mare este si curajul marturisitor. Puterea smereniei impreuna cu puterea marturisirii il imbraca pe om in puterea Crucii si in puterea biruintei si a Invierii. Si aceasta stare de luptator, el, Parintele, o aseaza la inima fiecaruia fiindca, zice el, “Dumnezeu te-a creat, Dumnezeu te-a renascut prin sangele Sau si Dumnezeu te mantuieste in fiecare clipa. Fii asadar luptator.”

Parintele daca dadea un canon celor care treceau prin fata cuviosiei sale, canonul acesta era: sa fii fiule in stare de prezenta.

Prezenta in fata lui Dumnezeu, caci El te-a creat.

Prezenta in fata aproapelui, caci esti destinat sa-l iubesti si sa te rogi pentru el.

Prezenta in fata lumii, caci lumea intreaga esti chemat sa o porti in rugaciunile tale catre Dumnezeu.

Prezenta in fata propriei tale constiinte, care nu trebuie sa fie niciodata adormita.

Stare de prezenta, pentru ca in chipul si inima Parintelui rasunau cuvintele rostite de Dumnezeu inca din Vechiul Testament: “Eu sunt viu, voi sunteti vii“. Si voia Parintele, si cu darul Celui de Sus, a reusit sa fie viu in adevaratul sens al cuvantului, sa alunge moartea din chipul lui si din chipul celor care-si plecau genunchii in fata Parintelui, pentru ca daca nu esti viu, adica nu esti real, in orice moment al vietii tale de bucurie sau de suferinta esti un om mort. Iar Dumnezeu, spunea Parintele, mantuieste doar pe cei vii, pe cei care pulseaza de viata, pe cei care traiesc cu adevarat in fiecare clipa, pe cei care daruiesc viata celor din jurul lor.

Parintele a manifestat stare de receptivitate pentru durerile oamenilor. De ce v-ati indreptat atatia spre chilia Parintelui de-a lungul celor 35 de ani aici, cat a zabovit in Manastirea Dintr-un lemn din Valcea, sau din Moldova, din Oltenia, din Muntenia? De ce oare?

Pentru ca oamenii simteau povara pacatelor, necredintei, disperarii pe umerii sufletelor lor si veneau la chilia lui si asezau sufletele lor in causul mainilor Parintelui, iar el avea darul sa-ti ia sufletul din tine, sa-l atinga de sufletul sau si pe amandoua sa le aduca inaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, cohorte de arhierei, de stareti si starete, de preoti, de Parohie, demnitari intelectuali, oameni de stare sau talpa tarii, intr-un convoi neintrerupt ca o cascada care curgea valuri-valuri, se indreptau spre chilia parintelui ca sa-si usureze sufletul. Parintele stia un lucru: ca trebuie sa fie urmator Sfantului Pavel precum Sfantul Pavel a fost urmator al lui Hristos Care a spus: “Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pe voi‘.

Parintele Arsenie a fost un urmator al lui Hristos, luand asupra sa povara lumii pentru ca avea asupra sa pecetea lui Hristos asezata pe sufletul lui, pecete care, dupa marturia Sfantului Simeon Noul Teolog, inseamna sa preiei pacatele altora si sa le consideri ca ale tale si sa plangi pentru ele ca si cum ar fi ale tale, dandu-ti chiar sufletul pentru sufletul aproapelui si prin aceasta ai pecetea lui Hristos in chipul tau.

Dumnezeu l-a chemat la sine pe Parintele si ne intrebam astazi cum de a fost cu putinta ca o floare atat de frumoasa sa odrasleasca pe pamantul nostru. Cum s-a putut naste si a putut creste un barbat atat de puternic. Doar mila lui Dumnezeu cunoaste adancul acestei taine. Noi doar stim ca a avut o familie binecuvantata. A avut cei sapte ani de acasa. L-a binecuvantat Dumnezeu sa traiasca in stralucita perioada interbelica, sa-si asume atunci responsabilitati administrative in cetatea tarii. Prin suferinta, cum spune el, a fost trezit prin cei 14 ani de inchisoare. Inainte de venirea comunistilor la putere si dupa asezarea acestora la carma tarii. Si apoi Dumnezeu, si aici poate gasim franturi din raspunsul de ce a fost asa, pentru ca mergand la Slatina l-a intalnit pe Parintele Cleopa, mergand la Sihastria, l-a intalnit pe Parintele Petroniu Tanase, vietuind la Antim, a cunoscut bunatatea Parintelui Sofian. Traind la Dintr-un lemn, l-a cunoscut pe cel care anul trecut pe vremea aceasta a plecat la Cer, pe marele intru simplitate si intru sfintenie, Parintele Teofil Badoi. A legat o prietenie mare cu Parintele Gavril de la Zafira. A cunoscut la Aiud pe Valeriu Gafencu, pe Ianolide, pe Vulcanescu, pe Nichifor Crainic, pe Parintele Benedict, pe Parintele Iustin Parvu, si altii asemenea ca el.

Dumnezeu l-a daruit neamului romanesc, pentru ca sa-l ajute pe acesta sa traiasca clipe de adevar. Caci unde este Adevarul, spunea Parintele acum trei ani de zile, este Biserica. Si Biserica este acolo unde este Adevarul si unde este Ortodoxia.

Parintele a plecat la cer. Multi se intristeaza. El se bucura, caci s-a implinit cu certitudine cuvantul pe care l-a rostit cu certitudine in inima sa “Cat doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine, Doamne.” Aproape o suta de ani a asteptat clipa de ieri, de alaltaieri. Si anume sa intre in camara de nunta, sa patrunda in lumina cea neinserata a vesniciei, sa stea la masa cinei celei de Taina. Sa patrunda nu doar pentru doua ore, ci pentru vesnicie in Liturghia cea vesnica.

Acum, in zarile Imparatiei il are alaturi pe Patriarhul Iustinian, care i-a fost ocrotitor, pe Patriarhul Teoctist, care a fost ajutat in clipe de cumpana de rugaciunea, sfatul si binecuvantarea Parintelui. Il are alaturi pe cel care i-a fost foarte multi ani fiu duhovnicesc, pe marele mitropolit al Ardealului (Bartolomeu Anania) plecat ca un inaintemergator. Precum si Parintele Tanase, un alt inaintemergator, caci cum spunea Parintele de la Athos, batranii cheama batranii in Imparatia Cerurilor. Noua nu ne mai ramane decat sa zicem o rugaciune: Iti multumim Doamne ca ni l-a daruit atatea vreme, ai mila de noi Doamne, cu Harul si cu iubirea ta de oameni. Amin.“

Sursa: razbointrucuvant.ro

Comemorare la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta, centrul rezistenţei anticomuniste din Făgăraş

• Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului se va desfăşura în perioada 23-25 iulie 2011 la Crucea din faţa Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus
• Din ce în ce mai puţini luptători din munţi şi foşti deţinuţi politic se adună an de an în jurul crucii-monument

Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului se va desfăşura în perioada 23-25 iulie 2011 la Crucea din faţa Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus. Este o tradiţie ca în fiecare an, în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Prooroc Ilie, să se organizeze acest eveniment în memoria luptătorilor anticomunişti.
Iniţiatorul manifestării a fost Ion Gavrilă Ogoranu, luptător anticomunist din Munţii Făgăraşului, cel care a ridicat monumentul de la mănăstire. Prima comemorare a avut loc în anul 1995, odată cu sfinţirea crucii. De atunci, în fiecare an, foştii deţinuţi politic şi urmaşii acestora se adună la Cruce pentru a pomeni numele şi jertfele celor care s-au împotrivit instaurării comunismului. După ce s-a stins Ion Gavrilă Ogoranu, Fundaţia care-i poartă numele se ocupă de organizarea evenimentului.
În acest an, manifestarea se întinde pe mai multe zile. Astăzi sînt primiţi oaspeţii care vor fi găzduiţi la Mănăstirea Brîncoveanu. Mîine va avea loc simpozionul cu tema ,,Rezistenţa anticomunistă“, care va începe la ora 11.30 şi se va desfăşura în aula Academiei de la Sîmbăta. Lansarea unei reeditări a volumelor I şi II din ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“, scrise de Ion Gavrilă Ogoranu, va urma după simpozion. Ziua se va încheia cu proiecţia unui film despre rezistenţa armată din Munţii Făgăraşului. Pe durata evenimentului, la Academie va fi organizată şi o expoziţie legată de lupta anticomunistă din Ţara Făgăraşului. Duminică, 25 iulie, după Liturghie, începînd cu ora 12.00 va avea loc parastasul de la Cruce. Participanţii din ţară şi invitaţii vor putea ajunge la Mănăstirea Brîncoveanu vineri sau sîmbătă, cu un autocar care pleacă din Gara Făgăraş la ora 16.00.

Din ce în ce mai puţini şi mai umiliţi

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din Braşov a reuşit să adune anul acesta aproximativ 30 de participanţi la evenimentul la care foştii deţinuţi politic braşoveni, alături de fraţii lor din Făgăraş, iau parte în fiecare an. „Numărul nostru este din ce în ce mai mic, din ţară vin din ce în ce mai puţini la astfel de evenimente, iar dispreţul autorităţilor este din ce în ce mai mare, pe măsură ce numărul nostru scade. Mai sîntem o mînă de foşti deţinuţi politic, iar adevăraţii luptători din munţi s-au stins aproape toţi, umiliţi cum au fost toată viaţa. Mulţi dintre ei au plecat dintre noi judecîndu-se cu foştii securişti pentru a-şi lua înapoi ceea ce le-au confiscat comuniştii. Ultima mare umilinţă este condamnarea, pur formală, a comunismului în România. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce tot ei conduc ţara“, a spus Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic din România. La 22 de ani de la căderea lui Ceauşescu, Bucureştiul este singura capitală din fostul lagăr comunist care nu are un monument al luptei împotriva comunismului, iar foştii deţinuţi politic, atîţia cîţi mai sînt, nu au fost niciodată puşi pe picior de egalitate cu luptătorii din Decembrie 1989. În judeţul Braşov, în decembrie 1989, mai erau, potrivit lui Octav Bjoza, aproximativ 2.000 de foşti deţinuţi politic şi luptători din rezistenţa din munţi. Acum, 20 de ani mai tîrziu, au mai rămas mai puţin de 120, din care mai bine de jumătate locuiesc în Braşov. La Sîmbăta, dintre ei vor fi prezenţi Emil Mitea, Eugenia Henţiu, Ioan Cenţiu, Cornel Comaroni şi Octav Bjoza, cu toţii supravieţuitori ai lagărelor de exterminare şi închisorilor politice comuniste.

Jurămîntul de Cruce

Era Sărbătoarea Învierii, Paştele din anul 1952. O zi frumoasă de primăvară cînd codrul îşi împlinea frunza crudă, iar pomii rodeau de floare. Grupul de Rezistenţă din Munţii Făgăraşului condus de Ioan Gavrilă al Ogoranului din Gura Văii, ocrotit de ascunzătorile din munţi, îşi ducea crucea continuînd lupta împotriva comunismului în Ţara Făgăraşului. În luptă căzuseră deja cîţiva dintre ei. Marcel Cornea, Silviu Socol, Părîmbu, căpitanul Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi Baciu. În ziua marii sărbători a Paştelui, cu toate riscurile, luptătorii au hotărît să asiste la slujba religioasă oficiată la Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus. Nu puteau coborî însă printre oameni. Au rămas pe coasta de răsărit a muntelui de unde se vedea bine mănăstirea. Se simţeau aproape de Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost chiar în casa Lui. Tot atunci, oamenii au făcut un legămînt. De această zi dragă şi de vechiul jurămînt îşi aduc aminte zilele acestea cei doar cîţiva foşti camarazi ai lui Ioan Gavrilă Ogoranu, şeful Rezistenţei din Munţii Făgăraş, care mai sînt în viaţă. Puţini şi bătrîni cîţi au mai rămas, cu toţii respectă jurămîntul făcut în ziua de Paşte acum 53 de ani.

Jurămîntul lui Remus Sofonea din Drăguş

„Se vedea lume în faţa altarului improvizat în pădurea rară din apropierea clopotniţei. Auzeam frînturi din troparul Învierii. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba şi ne gîndeam la cei căzuţi. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Andrei Haşu, căruia îi spuneam «Baciu»“, îşi amintea Ioan Gavrilă Ogoranu. „Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire“, a spart liniştea grea Remus Sofonea din Drăguş, zis „Brîncoveanu“. A fost un jurămînt la care s-au legat cu sufletul toţi luptătorii grupului lui Gavrilă Ogoranu.

Crucea care a împlinit legămîntul

În 1964, în ziua semnării decretului de graţiere emis de comunişti rămăseseră puţini supravieţuitori ai luptei de rezistenţă din munţi. Toată Ţara Făgăraşului era în doliu. Crimele Securităţii nu ocoliseră aproape nici o familie. Copii, femei, bătrîni şi bărbaţi erau acum nume pe cruci sau cadavre fără nume aruncate în gropi neştiute de nimeni. Legămîntul făcut în 1952 pe coasta de deasupra Mănăstirii Brîncoveanu n-a putut fi respectat decît după 43 de ani. În 1995, supravieţuitorii prigoanei comuniste au construit o cruce de marmură pe care au fost scrise numele luptătorilor. Aşa s-a împlinit şi dorinţa drăguşeanului „Brîncoveanu“. Ca locul de pomenire al celor căzuţi să fie lîngă Mănăstirea de la Sîmbăta. Osemintele luptătorilor n-au putut fi adunate însă pentru a odihni în veci sub crucea cea nouă. Pentru că nici acum, la 47 de ani de la Decretul de graţiere dat de comunişti, nu se ştie unde au fost aruncate trupurile luptătorilor ucişi.

Tăcere şi teroare pînă în 1989

Deşi erau consideraţi oameni liberi, supravieţuitorii luptei de Rezistenţă din munţi au fost hăituiţi de Securitate pînă la căderea lui Ceauşescu. Abia atunci, după sîngerosul Decembrie 1989, supravieţuitorii Rezistenţei au putut vorbi între ei. Ioan Gavrilă Ogoranu i-a găsit pe toţi şi le-a amintit de vechiul jurămînt. N-a fost uşor însă să ridice crucea de lîngă mănăstire. Doi ani s-au zbătut să obţină aprobările Mitropoliei Sibiu. S-au învoit pînă la urmă. Mai uşor a fost să găsească arhitectul. Proiectul monumentului a fost realizat de Anghel Marcu din Bucureşti, recomandat de fostul deţinut politic Niculiţă Goga. Constantin Marinete a sculptat crucea în marmura adusă de la cariera Ruşchiţa. Supravieţuitorii gulagului comunist au adunat apoi pe o listă numele luptătorilor căzuţi. Erau peste 500.

Regina Ana a pus prima floare

Monumentul a fost plătit din economiile supravieţuitorilor. Au fost ajutaţi şi de Emilia şi Emil Tatu din California, de Nicolae Dima, în numele Asociaţiei Avram Iancu din New York, Nicolae Lungoci din Washington, Alexandru Fonta şi Victor Roşca din Canada, Dumitru Tatu de la Paris şi alţii care au părăsit ţara, dar au păstrat respectul pentru cei care au murit în numele luptei împotriva comuniştilor. Construcţia a ajuns la 3 milioane de lei. Postamentul crucii a fost turnat de Gheorghe Haşu, un meşter cunoscut din Lisa. Sfinţirea monumentului a avut loc în ziua de 17 octombrie 1995. Primul buchet de flori în memoria eroilor căzuţi a fost depus cu două zile înainte de inaugurare. L-a aşezat la piciorul crucii chiar Regina Ana. De atunci, au fost aprinse lîngă Crucea legămîntului mii de lumînări şi au fost aşezate cu dragoste pentru amintirea celor duşi rîuri de flori.

Grupul din Munţii Făgăraş, „trădat“ la spovedanie

• Grupul făgărăşean a căzut din cauza unui fals preot, care era colonelul Nicolescu. Oamenii din satul în care fusese trimis credeau că e preot şi veneau la spovedit. Aşa a aflat de la o credincioasă că profesorul Grovu Ion ar avea legătură cu partizanii din munţi. Grovu a fost arestat, moment în care şi alte informaţii au ajuns la Securitate. Au urmat condamnări la moarte, condamnări la zeci de ani de muncă silnică sau muncă silnică pe viaţă. Mii de oameni din Ţara Făgăraşului au fost torturaţi în beciurile Securităţii din Făgăraş, Braşov şi Bucureşti.

„Moşul“ care a învins Securitatea

• Ioan Gavrilă Ogoranu (foto), originar din satul Gura Văii, s-a retras în Munţii Făgăraşului în anul 1947. Era student la Facultatea de Agronomie din Cluj cînd a hotărît să intre în lupta prin care credea că va opri comunismul care năvălea o dată cu ruşii în România. I s-au alăturat şi alţi tineri din Ţara Făgăraşului. Au format grupul de rezistenţă în Munţii Făgăraşului. Camarazii de luptă îi spuneau „Moşul“. Aproape 10 ani, grupul a fost urmărit de securitatea comunistă. Divizii întregi de armată au fost puse pe urmele lor. Cu arma în mînă, grupul din munţi, sprijinit şi de alte grupuri de rezistenţă pasive din localităţile Ţării Făgăraşului, au făcut faţă represaliilor. În 1955, în urma unei trădări, tinerii din grupul condus de Ioan Gavrilă au fost prinşi şi condamnaţi. Au fost executaţi în 1957. Rămas singur, Ioan Gavrilă Ogoranu a reuşit să se ascundă de Securitate pînă în 1977. Era deja condamnat la moarte în contumacie şi la încă 7 ani de închisoare, o aberaţie a tribunalelor militare comuniste. A scăpat de execuţie la intervenţia preşedintelui american Nixon pe lîngă Nicolae Ceauşescu. Ioan Gavrilă Ogoranu a fost singurul luptător din Rezistenţa armată anticomunistă care a fost întotdeauna cu un pas înaintea trupelor fostei Securităţi. Pe care a învins-o timp de 30 de ani. La 1 mai 2006, la ora 21.00, unul dintre ultimii şefi de grupuri de luptători anticomunişti din munţi s-a stins în casa lui din Galtiu – Alba, după mai multe luni de grea suferinţă. Avea 83 de ani.

Andrei Paul
Sursa: Monitorul expres

Anghel Papacioc, de la inspectorul si primarul legionar la detinutul politic din zarca, 14 ani, si calugarul Arsenie, Duhovnicul Ortodoxiei de la Marea Neagra

“Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ţi dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 – n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.” – Extras dintr-un interviu inedit cu Parintele Arsenie Papacioc al revistei Atitudini

 

Scurta autobiografie a Parintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc:

M-am nascut in anul 1913, la 15 august, in comuna Perieti, satul Misleanu, jud. Ialomita.

Am intrat in monahism in anul 1947, la 15 ianuarie, la Manastirea Cozia. Am fost calugarit in anul 1949, la Manastirea Antim, dar pe seama Manastirii Sihastria – Neamt, la 26 septembrie, prin aprobarea expresa a Patriarhului Iustinian. Am primit hirotonia in preot exact la un an dupa calugarie, la 26 septembrie 1950, in ziua pomenirii Sfantului Ioan Evanghelistul, Apostolul Iubirii. Lucrul acesta m-a incurajat foarte mult, si nu l-am considerat fara semnificatie in marea raspundere preoteasca si calugareasca. Intre 1950 si 1952 am fost numit spiritualul Seminarului Monahal Neamt, singurul din tara la vremea aceea. Apoi am fost egumenul Manastirii Slatina-Suceava, timp de mai multi ani. Aici ne mutase Sfantul Sinod, pe 30 din calugarii Manastirii Sihastria.

Am fost preot paroh la parohia Filea de Sus si Filea de Jos din judetul Cluj -un centru catolic-, timp de 2 ani.Apoi am fost staret la Manastirea Cheia – Prahova, vreme de 6 ani; econom mare si casier la Manastirea Caldarusani; preot si duhovnic la Manastirea “Dintr-un lemn”; slujitor la Manastirea Cernica, vreme de un an si jumatate. Din 1976 sunt preot slujitor si duhovnic la Schitul Techirghiol – Constanta.

Istoricul George Enache despre arestarile inspectorului legionar Anghel Papacioc:

După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica “Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput, Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

Prima arestare – cu legionarii in lagarul de la Miercurea Ciuc

După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament “Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

Primar legionar la Zarnesti si din nou arestat

Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

La Aiud, de pe vremea lui Antonescu

În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

Frate la Cozia de ziua lui Eminescu

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca “frate” pe 15 ianuarie. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul “frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal.

Calugarit la Antim pe seama Parintelui Cleopa

La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc.

 
Din nou arestat si apoi condamnat de comunisti pentru aceleasi fapte

De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme. (…)

Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului “Teodorescu Alex.” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, “eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

Sursa:

Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc: "Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum?"

Extras din Interviul inedit cu Parintele Arsenie Papacioc, ce va aparea in numarul 18 al revistei ATITUDINI:
 

Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ţi dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 – n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.

De ce n-ai iubit?

interviu cu Părintele Arsenie Papacioc[1]

Părinte, cu ce cuget să ducem o viaţă creştină în aceste vremuri grele?

A fost întrebat Iisus Hristos: Ce este adevărul? Mântuitorul a spus: Eu sunt viaţa, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaştere. Dacă nu-i viaţă, nu e vieţuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aureolă.

Cât am fost închis la Aiud, 14 ani nu ne-am văzut unii cu alţii, ne ţineau izolaţi. Mare dar este să îl vezi pe celălalt. Sf. Macarie cel Mare a văzut o căpăţână de mort în pădure. Şi l-a întrebat: „Ce ai fost”?  Şi a răspuns: „Popă idolesc am fost”. „Aveţi vreo uşurare? Voi unde sunteţi”? „În iad zice”. „Şi aveţi vreo uşurare”? „Avem, când te rogi tu pentru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Şi ce uşurare aveţi”? „Ne vedem feţele unul cu altul”. … Şi eu am simţit lucrul acesta – când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă, ne dădeau nişte ochelari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să pară normal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii şi lipsea tabla aia. Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă omora pe loc. Am tăcut dar, ducându-mă el de braţ, am văzut înaintea mea la vreo zece metri că ducea pe un deţinut, alt gardian. Ei, am avut o bucurie deosebită că am văzut unul de-al meu. Şi atunci mi-a venit în minte bucuria de la scheletul pe care l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă daţi seama ce bucurie este!

Şi omul îşi pierde timpul acesta scump. Şi moartea nu vrea să-i faci o cafea. Nu-i de glumă. E o mare realitate. Deci atunci toată lumea se grăbeşte. Da-i târziu, degeaba te grăbeşti, totul e să pleci la timp. Dacă ai ştii ce te aşteaptă, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e veşnică, căci spune aşa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morţii, e destul. Că eşti conştient, ştii ce-ai făcut, nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat şi vii cu o mie de scuze. Păi să vedeţi, dacă nu era o situaţie care m-a obligat… Încerci să te scuzi, dar moartea nu te aşteaptă. Gândiţi-vă că iadul, viaţa, ziua morţii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, căci spune iar într-un loc aşa: Că dacă ştii că există veşnicie şi nu iei nicio măsură, meriţi să fii închis în casa de nebuni. Nu iei nicio măsură, când ştii ce-ai făcut? Aşa de uşor te poţi salva.

Şi cum putem să mai ţinem rugăciunea?

Eu sunt întrebat toată ziua: Cum să ne rugăm, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun. Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult, cât pentru faptul că suntem nepăsători. E supărat pentru asta Dumnezeu. Eu v-am făcut şi la Mine nu vă gândiţi. Eu vă iau, eu vă fericesc, eu vă judec, nu vă gândiţi şi la Mine deloc? Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu. Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul deloc ca să-i dea ţâţă. Ei, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde-i iubirea autentică? Deci întrebarea este: De ce n-ai iubit? Răspunsul e limpede: Pentru că am urât, am duşmănit, şi asta este ce ai băgat în traista veşniciei tale. Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină; din ea te hrăneşti o veşnicie întreagă, cu un simplu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu trebuie să ne concentrăm pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice. Aceea este a oamenilor mari. Noi suntem viermi, dar poate nici aşa. Rugăciunea Doamne Iisuse e o rugăciune foarte importantă, de mare taină, dar să fie tăcută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu ştii că zici. Aşa de tainică este. Ai rugăciuni Tatăl nostru, ai psalmi. Şi dacă nu taci, ai vorbit faţă de tine însuţi, că eu suflu şi răsuflu. Dar nu te-ai întrebat: De unde e puterea aceasta? Rugăciunea inimii e o rugăciune foarte importantă şi foarte bogată, foarte înzestrată, dar tainică. Dacă ai vorbit este egal cu a mâna oile la un cioban. Dar ăla ştie de ce le mâna, tu nici nu ştii ce faci. Am auzit şi eu şi zic că e ceva decât nimic; dar tu eşti departe de nimic. Rugăciunea inimii e viaţa ta: sufli şi răsufli. Nu se vorbeşte. Prezinţi acest lucru, intri într-o intimidate cu divinitatea: Doamne Iisuse, Dumnezeule, miluieste-mă pe mine păcătosul! Dar eu am redus-o până la să zic aşa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge să păcăleşti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece sângele vieţii, sângele nevăzut; nu sângele roşu, sângele duhului. Să-mi spuneţi unde greşesc şi mă corectez. Cine poate să se plângă că nu a ştiut? N-ai ştiut că bate clopotele? Te întreb: De ce bat?… Cheamă viii, plânge morţii şi opreşte viforniţa.

La o conferinţă m-au întrebat: Ce melodie îmi place. M-a pus în situaţia să nu ştiu ce să răspund, că nici de astea de-ale lumii nu ştiam să zic o melodie, alte lucruri nu ştiam, şi mi-a dat în minte – bătaia clopotelor îmi place, domnule. E o melodie cu semnificaţie, nu-i o melodie pe pielea goală, aşa, cum se obişnuieşte la discoteci. Am auzi şi eu, scuzaţi-mă, că aşa-i pe acolo.

Să nu socotiţi că sunteţi fiinţe neînsemnate şi rugăciunile nu vă sunt auzite. Niciun pui de găină nu chiuie degeaba, cloşca imediat e acolo, atentă. Aveam la mama acasă o cloşcă, şi a ieşit un pui negru. Şi-l bătea cloşca, şi eu aveam necaz pe cloşcă că nu creştea puiul ăla. L-am prins, l-am mângâiat, dar el, mititelul: tot la cloşcă. Se ducea la mama lui. Aşa îmi zicea mămica mea: Numai mamă să nu fii. Te-a obligat, îl suporţi aşa cum este, că-i al tău. Dar el are legătură cu mama lui din pântece. El n-are conştiinţa raţională, el are conştiinţa instinctuală. El o intuieşte şi o cunoaşte pe mamă cu intuiţia din pântece. Am văzut un copil care urla de speria tot cartierul. Toată lumea îl lua în braţe şi nu tăcea, când a venit maică-sa, a tăcut imediat. Îl cunoştea din pântece. Am avut un câine orb. Într-o seară, am deschis poarta eu, am ieşit la aerisire, aşa, şi un câine cât un măgar de mare a sărit la mine, în stradă. Fără să ştiu că şi câinele meu era alături de el acolo şi ştia că eu sunt pe acolo. A ieşit neştiut de mine din culcuşul lui şi s-a repezit la câinele acela. De ce l-a apucat nu ştiu, dar urla câinele ăla şi ăştia se rugau de mine să-mi chem câinele înapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem înapoi, lasă să te înţelepţeşti şi mata. Un câine orb care mergea pe conştiinţa instinctuală, aşa-i şi copilul, el comunică cu mama din pântece. Comunică cu ea dar în pântece nu plânge că-i dă ce trebuie. Ferească Dumnezeu să-ţi baţi mama. Nu se mai pune în discuţie că mă iubeşte mama, mă trăieşte. Mama îl supraveghează când doarme, nu cumva vreun purice să-l trezească.

Părinte, spuneţi-ne un cuvânt pentru călugărie.

 

E cel mai minunat lucru în creaţie. În creaţie, nu în lume; peste îngeri. Tăierea voii asta înseamnă, lupta cu Dumnezeu şi trebuie să-L biruim. E un paradox. Cum să-L birui pe Dumnezeu? Făcând ce spune El. L-ai biruit, dacă faci ce spune Dumnezeu. Să fii fericit pentru că e cel mai minunat lucru în creaţie. Sf. Grigorie de Nyssa spunea despre om că este „copleşitor de neînţeles”. Dumnezeu are taine necunoscute nici de îngeri despre om. Îngerii nu cunosc toate ale omului şi diavolul pune cu râvnă nemaipomenită toată mişcarea lui, să ne iasă din cap că suntem în asemănare cu Dumnezeu. Treaba dracului, dar noi aşa suntem creaţi, singuri în creaţie. Că îngerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip şi asemănare suntem numai noi. Mântuitorul a luat chipul şi asemănarea omului, care înseamnă Dumnezeu văzut. Dar culmea, culminează prin monahism. Aşa că monahismul are o comparaţie nemaipomenită, de neegalat.

Sf. Grigorie de Nazianz Teologul are vorba asta: De orice cuvânt în plus vom da răspuns. Şi cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos. Şi zic eu: şi cu atât mai mult de orice cuvânt duşmănos, stricăcios, tiranic. Omul e făcut de Dumnezeu cu chip şi asemănare, singur în creaţie. Şi e destul. Mântuitorul s-a făcut om că era Dumnezeu. N-a ieşit prin asta din Dumnezeire, s-a dus tot la neamul lui, care-i omul. Dar vă spun, culminează prin monahism. Monahul se leapădă de sine. Şi zice: lasă şi tată şi mamă şi fraţi, şi surori, şi copii. Plăcerile vieţii, le mai sictirim, pentru că am apucat pe un drum. Unii zic: Vorbeşti degeaba, părinte. Viaţa-i alta. Este, dar să ştii că eşti căzut. De unde ai căzut, prostule? Credeţi frăţiile voastre că Adam, a fost creat de Dumnezeu handicapat, cum a dovedit-o? L-a făcut perfect. Dovadă că el rezistă, şi când zice: Dumnezei sunteţi, nu zice decât către fiii lui Adam. Nu vă descurajaţi de viaţă, nu faceţi greşeli, care nu se mai pot repara. I-am spus şi episcopului lucrul acesta: „Măi, nu face greşeli să nu te mai poţi apăra”.

Aşa că să mulţumiţi cu faţa la pământ că sunteţi călugări. E cel mai mare lucru în creaţie. În creaţie, nu în lume, peste îngeri. Pentru ce greşim totul se plăteşte, că s-a angajat dumnezeirea. Adică, a greşit Dumnezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Aşa că ce mai putem salva este prin monahism. Uite, vin la mine fete, care după ce se mărită zic: „Părinte dacă ştiam ce mă aşteaptă, nu mă mai măritam”. „Păi nu ţi-am spus eu”? Dar nu contam atunci, acum contez. Dar eu vă spun: sunt foarte bucuros că sunt călugăr. N-am greşit chiar dacă am supărat pe mămica. Dar sunt liniştit de strâmbătatea asta care i-am făcut-o. I-am spus: Mămică, trebuie să vină toţi aici. Fără să-mi dau seama că dialogul acesta l-a avut şi Sf. Ioan Gură de Aur cu mama lui. Vrei să mă laşi a doua oară văduvă? – i-a  zis, şi el s-a apărat.

Dacă sunteţi nepăsători – degeaba. Adică – Ce n-am făcut eu, zice Dumnezeu, că să vă salvez? Dar eşti liber. Dracul n-a murit, adică nu s-a îndrăcit pentru că nu l-a făcut liber Dumnezeu, ci pentru că l-a lăsat liber. Şi asta e libertatea, ea trebuie aureolată, nu în nepăsare.  Dar ce ne pasă nouă că suntem alături de Maica Domnului? Dumnezeu la Crăciun ne-a dăruit pe Fiul Lui. Şi omenirea I-a dăruit pe Maica Domnului.

Un ucenic a întrebat pe părintele lui: „Ce e smerenia”? Şi părintele i-a spus aşa: „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule”; toată făptura, şi viermele e făptură. Cum să te vezi sub vierme? Tu, cu nume aşa de măreţ, cu limbă care vorbeşte, nu numai care muşcă? Da, dragii mei, dar a avut dreptate bătrânul pentru că viermele îşi caută viaţa, continuu. Nu se uită la timp, el îşi caută viaţa lui şi ce-i trebuie lui.

Cum va rezista neamul românesc?

Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi ţara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Aţi uitat că sunt şi eu roman”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla. În trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta – Bucureşti – Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul… Deci pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre.

Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător – şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

[1] Interviu înregistrat în data de 13 martie, 2010.

cititi integral aici.