Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc

Copilăria – “Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinţii binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăţia spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singur din familie care postea…”^[1].

Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalţi printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidenţă cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în faţa lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolţit şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptăţească, simţind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învaţa meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obţine unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinereţe l-a ajutat foarte mult în viaţă, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezenţă continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.

Tinereţe legionară

După ce absolvă Școala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naţionalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcare a Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Codreanu şi de mulţi alţi intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumuseţea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidenţiindu-se printr-un deosebit simţ organizatoric şi calităţi de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.

Răspunderea de român îl costă

După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament Melaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Datorită activităţii sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualităţii romaneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat în comuna Zărneşti din judeţul Braşov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei care îl şi aleg primar. „În trei zile am scos toţi ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” – povesteşte Părintele Arsenie. „Revenise axa: Budapesta-Bucureşti-Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român”.

Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calităţi creştineşti, capabil de un sacrificiu şi jertfă fără margini.

Arestat sub regimul Antonescu

În 1941, după rebeliunea înscenata de Antonescu şi germani, Părintele Arsenie este arestat din nou alături de toţi ceilalţi capi ai Mişcării Legionare. Este judecat de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la şase ani de închisoare. Aceşti şase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulţi dintre trăitorii mistici ai Mişcării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată, ce avea puterea să coalizeze şi să îmbărbăteze multe suflete prin calea credinţei în Hristos. Aici îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţire şi desăvârşire prin viaţa monahală, prin lepădarea tuturor celor lumeşti spre unirea cu prea frumosul mire Hristos. Avându-l sfetnic în suferinţă şi prieten devotat pe Părintele Marcu de la Sihăstria (Costică Dumitrescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea să treacă prin închisoare ca printr-o grădină a Raiului. Considerând monahismul ca cel mare lucru în creaţia lui Dumnezeu, mai presus chiar şi de tainele îngereşti, tânărul cu un nume de înger ardea de râvna de a intra în mănăstire.

Intră în viaţa monahală

„M-am făcut călugăr ca să mă iau la luptă cu Dumnezeu şi să-L birui”

Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăşte să îşi dedice viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoștea toate mănăstirile, tânărul Anghel ajunge la metocul mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, stareţul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: Nu te primesc, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Şi atunci ce-o să zică fraţii: pe acesta îl ţii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu! Stareţul a greşit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos”.

De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de fraţii de acolo. Este rânduit paraclisier şi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şi uşile împărăteşti de la bolniţa mănăstirii. Exersând ascultarea şi tăierea voii, Părintele se silea să dobândească virtuţile călugăreşti în desăvârşirea lor. „În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spune Părintele, deci cu cine te lupţi? Cu Creatorul voinţei libere! Teoretic e uşor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat şi am văzut cât se poate. A-ţi tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul – de aceea ne numim cin îngeresc”.

Remarcat pentru calităţile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educaţie civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunţat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. „Să predau ALRUS, adică pe dracul. Şi eu zic: Cum?Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă stareţul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.

De aici începe un şir de prigoniri şi defăimări ale stareţului la adresa fratelui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: Dacă mă dă afară mă duc în alta mănăstire, dar nu plec de voia mea!” Mănăstirea Cozia era aşezată pe o moşie de 300 de hectare şi se situa la 2 km de Caracal, în comuna Comanca. Acolo trimitea lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşia şi muncitorii care o lucrau. Stareţul, ca să scape de Anghel, l-a trimis la Comanca să îngrijească recolta. Fratele Anghel primeşte cu multă bucurie ascultarea şi pleacă spre Comanca. Aici avea să întâmpine multe lipsuri, greutăţi şi neplăceri. Are parte însă şi de multe mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Printre acestea se număra şi întâmplarea cu capra. Părintele obişnuia să se roage în magazia plină cu grâne. Iarnă geroasă şi lupii de afară au înspăimântat însă şi capra Părintelui, care ţipa cu disperare să intre şi ea în magazie. „Nu puteam că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche şi am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru… am ingenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, capra a venit şi s-a aşezat singură în genunchi ca rândul trecut. Vă daţi seama unde mă trimisese Gherman, stareţul, la ce mare fericire?”

La Sihăstria

La Comanca este sesizat de Părintele Gherasim Iscu (cel care avea să fie martirizat în temnițele comuniste), stareţul mănăstirii Tismana, care era uimit de faptul că o aşa personalitate ca Părintele Arsenie este ţinută închisă sub obroc, într-un loc neştiut de nimeni. Este trimis de ascultare la schitul Cioclovina de lângă Tismana, la 4 km în munte. Aici Părintele se ocupa cu albinăritul, dar ascultarea era destul de anevoioasă, deoarece stupii erau greu de păzit de urşi şi de lupi. „Luam tava noaptea, băteam şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo şi udam grădina”. Lupii însă aveau să-l păzească pe Părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiştii nu au putut trece să-l aresteze. Ajutat de Părintele Gherasim Iscu, fratele Anghel este chemat de mitropolitul Firmilian să predea ca profesor spiritual la seminarul din Craiova. Însă nu a apucat să îndeplinească această ascultare, deoarece la presiunile Securităţii, mitropolitul Firmilian este silit să îl îndepărteze din seminar. Ajunge la mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securităţii, alungat din orice mănăstire, prigonit de „fraţii” săi, aici părinţii l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe fraţii şi părinţii obștii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: „Îi întrebăm pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie şi îl punea adesea să predice sau chiar să îi ţină locul în mănăstire, atunci când Părintele era plecat sau dus cu oile.

Rugător aprins la mănăstirea Antim: Arsenie – omul lui Dumnezeu

Nu apucă însă să se bucure prea mult de liniştea de la Sihăstria, pentru că, datorită talentului său în desen şi sculptură, este chemat, spre sfârşitul anului 1949, la Institutul Biblic din Bucureşti, unde desena şi sculpta în miniatură. Era stabilit la Mănăstirea Antim, alături de mari duhovnici trăitori şi intelectuali, precum: Părintele Petroniu Tănase, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu. Aici îi rânduieşte Dumnezeu mănăstirea de metanie, chiar dacă el cu sufletul era tot la Sihăstria şi astfel este călugărit cu numele Arsenie (pe care l-au tras la sorţi) de către Părintele Benedict, naş fiindu-i Părintele Petroniu. Părintele depune jurământul monahal în ziua de 26 septembrie, la pomenirea Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, faţă de care păstra o deosebită evlavie şi care avea să îl ocrotească cu harul său de aici înainte. Se ştie că mai presus de toate, Părintele Arsenie preţuia virtutea iubirii şi propovăduia iubirea, cu inima sa caldă, pe tot pământul acestei ţări binecuvântate şi mult asuprite, prin lume şi prin mănăstiri, prin pustietăţi, prin canale şi prin închisori.

Aici, la Antim, participă la întrunirile mistice ale Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae, întruniri duhovniceşti, care au atras mii de tineri studenţi. Nu era însă întotdeauna de acord cu liderii acestei mişcări a Rugului Aprins. De pildă Părintele Arsenie nu era de acord cu prea multă teoretizare a rugăciunii inimii, şi în loc de manualul de rugăciune, care era Sbornicul, indica un metanier mai degrabă, punând accentul mai mult pe trăire decât pe teoretizare. „Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii – le atrăgea smerit atenţia Părintele. Rosteşte-o tainic şi taci. Asta e tot! Pentru ce trebuie să aştepţi indicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos”? Şi de atunci îi rămăsese porecla Arsenie, omul lui Dumnezeu!

Profesor spiritual la Seminarul de la Neamţ, activitatea misionară de preot

Îndeletnicindu-se cu sculptura în miniatură, Părintele Arsenie începe să aibă probleme cu vederea. Acesta este de fapt şi un pretext de a cere ieşirea din eparhie şi revenirea la mănăstirea Sihăstria. Cererea i se aprobă şi revine astfel la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. După puţin timp, la insistenţele şi recomandarea Părintelui Cleopa, este hirotonit diacon la mănăstirea Calamfideşti, lângă Rădăuţi şi exact la un an după călugărie, tot de praznicul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hirotonit întru preot la mănăstirea Agafton. Chiar dacă nu şi-a dorit preoţia, ca unul ce iubea mai mult smerenia şi prefera să rămână un monah anonim, Părintele Arsenie prinde curaj sub ocrotirea marelui Apostol al iubirii şi se dedică trup şi suflet acestei vocaţii – preoţia şi duhovnicia.

Harul său duhovnicesc şi pedagogic nu este lăsat în umbră şi este numit profesor spiritual la seminarul mănăstirii Neamţ. Aici slujea zilnic Sfânta Liturghie şi se ocupa de educarea şi formarea tinerilor seminarişti, viitori preoţi. Părintele povesteşte o întâmplare miraculoasă petrecută în timpul unei Sfinte Liturghii, în care le explica elevilor proscomidia şi cum se săvârşesc Sfintele Taine. În timp ce le explică faptul că datorită necredinţei preotului Sfintele Taine se pot transforma în carne şi sânge şi care este rânduiala canonică în astfel de situaţii, diaconul cu care slujea, era cuprins de îndoială în privinţa celor relatate de Părinte. „Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele? Că n-o fi chiar aşa cum spune Părintele Arsenie! Şi s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos şi potirul pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de uşa diaconească, pentru că era paraclisul mai mic. M-am întors şi l-am mustrat şi şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului… El s-a îndoit, nu trăia prin credinţă. Dar pentru care motiv te pregăteşti pentru preoţie”?

Continuare in revista Atitudini

Articole apărute în revista Atitudini, nr. 18:

Părintele Arsenie Papacioc
Portret
Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc
de Ieromonahul Justin şi Monahul Kirion
Fericitul sfârşit al lui Radu Gyr – Apostolul poet al închisorilor româneşti
Continuare din numărul trecut
Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş
Interviu cu Părintele Justin Pârvu
Noi minuni ale Părintelui Ilie Lăcătuşu, noul mărturisitor
adunate de Ciprian Voicilă
Descoperire cerească despre vremurile de pe urmă, arătată în vis sfântului Ioan de KronStadt
de către Sfântul Serafim de Sarov
Ecumenismul şi provocările contemporane
de Ioan Vlăducă
Încercări de maghiarizare a românilor ardeleni prin biserica Greco-Catolică
de Ieromonah Eftimie Mitra
Închisoarea electronică mondială
Comunicare a Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos
E-guvernarea complexă şi totală prin bioputere
de Pr. Prof. dr. Mihai Valică

si multe altele le puteti descoperi cumparand revista de aici.

Sfântul Ioan Maximovici: Scrisoare către necunoscut…

18 ianuarie 1961
Sfintii Atanasie si Chiril ai Alexandriei si Sfantul Maxim al Serbiei

Draga ….

Am primit scrisorile tale. Nu am putut sa-ti raspund imediat , dar ma rog neincetat si te pomenesc zilnic . Cred ca acum ai ajuns sa te intelegi cum se cuvine . Binenteles, iti poti gasi preocupari in viata lumeasca – sa ai o familie, sa castigi salarii mari, si in general vorbind, sa te delectezi de viata contemporana. Aceasta te va multumi pentru o bucata de timp, insa vei ajunge la un moment , in care vei privi ravna ta anterioara catre o viata duhovniceasca intocmai ca pe o fantezie copilareasca. Dar aceasta va fi valabila pana la un punct. Directia vantului se va schimba, furtuna vietii va izbucni, iar tu te vei frange curand. Dar chiar si fara acestea [ vantul si furtuna], vei simti in cele din urma ca tot ce ai castigat nu este ceea ce sufletul tau a cautat de fapt si ca nu contine acel lucru de care el are nevoie. O asemenea trezire este infricosatoare atunci cand nu mai este cu putinta intoarcerea la calea anterioara, cand, din propria vina, ai pierdut-o definitiv.

Desigur ca cealalta cale- calea duhovniveasca- nu este una usoara. Sunt chiar multe tristeti si cateodata se pare ca, si chiar asa este, intreaga lume , incluzandu-i pe cei apropiati ai nostri, se ridica impotriva ta. Dar atunci pe masura inmultirii tristetilor, se simte si o crestere a ajutorului care ne inatreste si ne mangaie in intristare, umplandu-ne chiar de bucurie.

Cand ii intalnesc pe cei pe care i-am cunoscut atunci cand erau tineri, a caror viata o cercetam indeaproape si care acum au ajuns la maturitate, vad ce ingreunati sunt de boli si de griji lumesti, in cata desertaciune isi petrec zilele, daca nu au nici un dor mai inalt.
Dar cei care se pun in slujba lui Dumnezeu, chiar daca sufera pentru ea, sunt duhovniceste plini de vigoare si simt mana lui Dumnezeu care ii pazeste.
Ce trebuie sa faci si unde sa mergi…?
Ti-am scris deja ca oricine Ii poate sluji lui Dumnezeu si poate trai drept, fie el invatat sau neinvatat, dar acum Biserica are nevoie de slujitori care sa fie capabili sa calauzeasca oamenii in credinta si sa o apere de atacuri.As fi foarte fericit daca ai putea fi alaturi de mine, dar cred ca este mult mai de folos pentru tine si Biserica daca ar fi posibil sa primesti o educatie teologica, inscriindu-te la Seminarul Sfanta Treime, (…)

Domnul sa te ajute si sa te binecuvinteze pe aceasta cale.
Binecuvantarea Domnului peste toti cei apropiati ai tai!

Cu dragoste,
Arhiepiscopul Ioan.

Sursa: Pelerin ortodox

Ilie Serbanescu: Trei veşti foarte proaste din Grecia

În mod firesc, românii se interesează de ceea ce se întâmplă în Grecia în măsura în care vor să întrezărească ceea ce li s-ar putea întâmpla lor înşile. Oficial, li se spune că cele două cazuri nu sunt comparabile. România are o datorie publică mult mai mică (vreo 40% din PIB, faţă de 150% din PIB în Grecia) şi, în plus, a şi declan­şat din timp ajustări, luând-o înaintea multor altor ţări europene prin programele de austeritate deja derulate.

Ce nu se spune oficial este că împrumuturile uriaşe antamate în cazul Greciei n-au fost pentru salvarea cumva a acestei ţări, ci a pielii şi profiturilor capitalurilor străine cu expunere pe Grecia, îndeosebi ale băncilor franceze şi germane, şi că miza extraordinară în cazul Greciei nu era nici măcar soarta euro, ci păstrarea mecanismului de subordonare a capitalismului ca sistem de către componenta cea mai agresivă şi cea mai puţin meritorie a acestuia, cea financiar-bancară. Dacă nu se vota programul de austeritate şi Grecia intra în încetare de plăţi externe, o breşă majoră se crea în acest mecanism şi rânduielile actuale nu mai puteau rămâne aceleaşi. Practic, se stabilea o masă credală cu toţi creditorii Greciei şi aceştia îşi fixau ei înşişi cine şi cât să mai recupereze. Dar, evident, din ceea ce mai era de recuperat! Fiecare dintre creditori urma să înregistreze o anumită pierdere, în virtutea riscului asumat ca investitori. Votându-se programul de austeritate, mecanismul va continua să funcţioneze ca şi până acum: creditori publici (guverne şi instituţii precum FMI sau Comisia Europeană) angajează bani publici pe care îi pun, printr-un împrumut, la dispoziţia Greciei pentru ca aceasta să plătească investitorii financiari privaţi, urmând ca apoi, în timp, Grecia să ramburseze către statele şi instituţiile creditoare împrumutul contractat. Rambursări, evident, din strângerea curelei proprii, garant fiind programul de austeritate. Dacă se de­clara în încetare de plăţi, Grecia plă­tea ce era de plătit! Preluând îm­pru­mutul, va plăti de cel puţin trei-patru ori mai mult, căci se includ acoperirea integrală a investitorilor financiar-bancari privaţi şi costul remunerării creditorilor publici occidentali.

Veştile proaste pentru români sunt trei. Prima este că acest meca­nism operează deja în cazul României şi încă înaintea Greciei! Prin acordul cu FMI, statul român a fost obligat să se împrumute masiv de la FMI şi UE, dar numai în parte pentru rezolvarea problemelor de care era el responsabil, ci, în principal, pentru a aduce pe piaţă finanţare care s-o înlocuiască pe cea privată sistată în condiţiile crizei de către băncile străine din România. De peste doi ani, statul se îndatorează într-un ritm ameţitor spre întreţinerea indirectă a băncilor străine, care au ajuns astfel să prospere fără a mai credita economia reală. Băncile au prosperat, în timp ce economia a căzut şi statul a devenit mereu mai îndatorat, fără întoarcere.

A doua veste proastă este că România, înaintea Greciei, a fost ţara în care îndatorarea băgată pe gât sta­tului a fost pusă de la început la plată în cârca salariaţilor, pensionarilor şi contribuabililor, prin reduceri de câştiguri, amputări de programe sociale şi majorări de impozite! De aceea, în materie de programe de austeritate, România se află cu un an (sau cu ani) înaintea altor ţări europene, care, deocamdată, ţin ajustările în stand by la nivelul îndatorării publice.

A treia – şi probabil cea mai proastă – veste este că, întrucât motivul pentru care s-a procedat de la început la aruncarea austerităţii asupra populaţiei era că onor capitalul străin nu prea mai avea ce să ia din România, perspectivele sunt dramatice. Finanţarea Greciei va continua susţinut de către capitalul internaţional, pentru că Grecia mai are sector public propriu şi, bineînţeles, şi insule. România şi-a vândut deja toate principalele active, inclusiv resursele lăsate de Dumnezeu românilor. Pe ceea ce i-a mai rămas statului român străinii mai mult de 2-3 miliarde euro nu dau! Ceea ce este o picătură faţă de o datorie pu­blică deja de aproape 50 miliarde euro. Iar sufletul românii şi p-ăsta l-au vândut! Aşa că străinii vor bloca curând finanţarea României, căci nu mai au ce să ia de aici! Iar ceea ce este de plătit nu are din ce altceva să fie plătit decât din reducerea nivelului de trai!

Autor: ILIE SERBANESCU

Jurnalul National, 16 august 2011

Predica memorabila a Mitropolitului Teofan. "In fata turcitilor de azi, avem noi curajul de a marturisi precum Voievodul Constantin Brancoveanu?"

Sursa: Ortodoxmedia

A apărut cipul care imită creierul uman. IBM, substitut al lui Dumnezeu: Tehnologia va ajunge la un punct în care conştiinţa maşinii este posibilă!!!

Compania americană IBM a anunţat că a construit un cip revoluţionar care imită comportamentul creierului uman, permiţând computerelor să înveţe din experienţele trecute, să elaboreze ipoteze şi să formuleze concluzii pe baza rezultatelor obţinute.

"Aceste computere trebuie mai degrabă să înveţe din experienţele lor, să găsească corelaţii, să elaboreze ipoteze şi să îşi amintească, să formuleze concluzii pe baza rezultatelor, imitând astfel flexibilitatea creierului uman", spune IBM într-un comunicat.

IBM a dezvoltat un microprocesor despre care susţine că se apropie cel mai mult de reproducerea creierului uman. Cercetătorii spun că tehnologia, maşinăria, ar putea începe să înveţe. Dharmendra Modha, şeful proiectului a explicat ca echipa sa a încercat să recreeze aspecte ale minţii umane precum emoţia, percepţia, senzaţia şi cunoaşterea.

În lumea experţilor în computing-ul cognitiv se speculează că tehnologia va ajunge la un punct în care conştiinţa maşinii este posibilă.

"Este o nouă frontieră. Nimeni altcineva nu a făcut astfel de cercetări", a declarat Roger Kay, de la Endpoint Technologies Associates.

Ceea ce încearcă inginerii de la IBM să facă este să introducă în noul cip "acelaşi tip de flexibilitate pe care o are creierul atunci când trebuie să se adapteze", a declarat Anthony Movshon, profesor de ştiinţe neuronale la Universitatea New York.

"Într-un computer, conexiunile dintre diversele elemente ale unui circuit sunt fixe, iar programele sunt acelea care variază. În creierele noastre, conexiunile dintre diversele elemente şi circuite sunt modulabile", a explicat Movshon.

Două prototipuri pentru acest cip au fost deja fabricate şi sunt în curs de a fi testate, a precizat grupul american. Ele conţin echivalentul a 256 de neuroni (celule nervoase). Obiectivul pe termen lung este de a construi un complex de compuşi conţinând 10 miliarde de "neuroni", încă destul de departe de creierul uman, care conţine 100 de miliarde de neuroni.

Sursa: Adevarul

Ruşii ne-au dat papirusul dar păstrează încă 91 de tone de aur din Tezaurul României

Rusia a acceptat să dea înapoi cel mai vechi papirus din Europa, descoperit la Mangalia în 1959. Retrocedarea papirusului ne duce cu gândul la istoria tezaurului românesc care a fost trimis la ruşi în Primul Război Mondial şi care a revenit doar parţial.

Aflat în exil la Iaşi, guvernul României, condus de Ion I. C. Brătianu, a decis în decembrie 1916 evacuarea în Rusia a tezaurului Băncii Naţionale a României.

Deşi au existat şi alte alternative pentru trimiterea tezaurului, precum Anglia, Suedia sau Norvegia, Brătianu a fost de acord să depoziteze comorile ţării în buncărele celui mai puternic aliat, Imperiul Ţarist.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri "găseşte că este nevoie să se pună în siguranţă în Rusia tezaurul Bâncii Naţionale şi aprobă transportarea lui".

Astfel, 20 de vagoane încărcate până la refuz au plecat spre Moscova din Gara Iaşi. Paza era asigurată de către soldaţi ruşi, dar era supervizată de reprezentanţi ai BNR şi ai altor bănci importante din România.

Din cele 1.740 de lăzi în care era încărcat tezaurul, în numai trei se aflau lingouri cu însemnele BNR. În 1917, valoarea tezaurului era estimată la 1,2 miliarde de dolari.

Tezaurul românesc a fost recepţionat de către ruşi la 5 august 1917.

Izbucnirea revoluţiei ruse şi instaurarea la putere a bolşevicilor conduşi de Lenin a complicat relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova.

Proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti în 15 martie 1917, în Basarabia, a complicat şi mai mult situaţia, astfel că în ianuarie 1918, comisarul rus al afacerilor externe, Lev Davidovici Troţki, a anunţat ruperea relaţiilor cu România.

În perioada interbelică au fost făcute mai multe încercări pentru recuperarea tezaurului, iar în 1935 guvernul URSS a decis să restituie o parte din el. Astfel, în gara Obor au sosit, în 16 iunie, 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi desigilate, multe aflate într-o stare avansată de deteriorare.

În lăzi se aflau titluri de proprietate, valori, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, garanţii bancare, gajuri, ipoteci, dar şi manuscrise vechi, acte mânăstireşti şi plăcuţe funerare sau obiecte de artă pe care le trimisese Casa Regală în 1916 împreună cu tezaurul. Totodată, au fost restituite bancnote româneşti, în valoare totală de 198.000 lei, dar niciun lingou sau monedă de aur.

În 1956, Rusia a restituit o a doua parte din tezaur, incluzând numeroase opere de artă şi alte obiecte de patrimoniu, precum Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri şi desene), dar şi bijuterii. În total, expoziţia deschisă la Bucureşti în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puţin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur şi 2.465 de medalii, dar şi 1.350 de tablouri şi desene.

Ion Iliescu şi tezaurul

Problema tezaurului românesc a fost repusă în 1994 de către fostul preşedinte Ion Iliescu, care l-a însărcinat pe ambasadorul Traian Chebeleu să ceară Kremlinului „găsirea unei soluţii de rezolvare a problemei Tezaurului României”.

Răspunsul Kremlinului a venit la scurt timp: "Pentru Rusia, aşa zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.

Rusia a restituit însă în decembrie 1994 12 monede de aur, numai că nicio autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008 s-a reuşit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediţii din Franţa şi Belgia, dintre anii 1854 şi 1909, în greutate totală de 77,09 grame.

La ruşi au rămas însă circa 91,2 tone de aur, evaluate în prezent la 13 miliarde de lei sau 3,2 miliarde de euro, potrivit datelor prezentate de BNR în aprilie. Din această cantitate, circa 90% erau monede de aur, iar 10% aur fin, sub formă de lingouri.

În 2003, Ion Iliescu şi premierul rus Vladimir Putin au semnat “Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă”, care nu prevedea şi chestiunea tezaurului.

Sursa: Adevarul

Părintele Iustin Pârvu: Suntem o insulă latină, înconjuraţi peste tot de slavi. Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă. Nu vom pieri ca neam!

Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă
Interviu cu Arhimandritul Iustin Pârvu, Mânăstirea Petru Vodă – Neamţ

Sursa: revista Credinta Ortodoxa, text obtinut prin amabilitatea dlui Ioan Enache



– Părinte Iustin, am venit la Sfinţia Voastră cu o durere în suflet, provocată de textele tot mai dese care anunţă dispariţia poporului român, dar şi de situaţiile cumplite de criză prin care neamul nostru trece în aceşti ani. Credeţi că suntem pe cale de pieire, de dispariţie din istorie?

- Să ştiţi că şi eu mi-am pus întrebarea aceasta de la vreme încoace. Poate că datorită sărăciei, datorită crizelor… dar la noi criza aceasta a fost şi este permanentă. Suntem o insulă latină, înconjuraţi peste tot de slavi şi, unde mai pui, suntem şi ortodocşi pe lângă faptul că suntem români. Multora nu place de loc rezistenţa noastră în mijlocul Europei. Pe noi ne duşmănesc toţi, şi Răsăritul, şi Apusul. Ne aflăm între ciocan şi nicovală. Aşa a fost tot trecutul nostru, toată istoria. Rezistenţa noastră a stat în dreapta credinţă, în adevărul ortodox pe care l-am apărat. Poporul nostru este una cu Biserica, una – cu satul, una – cu credinţa lui. În acestea constă tăria lui. Dacă nu era aşa, eram de mult desfiinţaţi.

- Părinte, dar în istorie am dăinuit în faţa păgânilor, în faţa ereticilor. Se ardeau satele, se otrăveau apele şi românii se retrăgeau în munţi, mereu, mereu. Şi totuşi, generaţiile de strămoşi au fost în stare să păstreze ţara, neamul, satul, limba română, credinţa şi ni le-au dat nouă. Acum, noi ce facem cu ele?

- E greu de înţeles fenomenul acesta, pentru că la noi, acum, lipsesc factorii de formare a caracterelor oamenilor şi de formare a demnităţii persoanei. Despre acestea nu se mai vorbeşte nici în şcoală, nici în societate. Ei bine, tânărul nostru când intră în întunericul lumii europene nu mai ştie nici cine este, nici pe cine reprezintă. Dacă-i necăjit, de ce nu rămâne în ţară? Ar trebui să muncească aici, să stea legat de pământul străbunilor. Aşa au fost moşii şi strămoşii noştri, cu inima înrădăcinată în glia lor. Oricâte greutăţi au venit peste ei, au fost în stare să ne dea pământul moştenire şi ţara cu toate ale ei. Păi, în 1944, ce urgie a venit peste noi, dar ţăranul român, necăjit, a stat aici, nu s-a dus nicăieri. Am fost atunci la Iaşi, cu Valeriu Moglan, un ţăran cu origine sănătoasă, am primit-o pe Cuvioasa Parascheva, că fusese evacuată în Muntenia şi acum era adusă înapoi. El, când a văzut-o, s-a rugat aşa:

„Cuvioasă Parascheva, mulţumim că ne cercetezi. Am stat în Moldova noastră dragă şi am aşteptat să te întorci în mijlocul nostru, că tu eşti temeiul rezistenţei noastre şi apărătoarea credinţei noastre ortodoxe”.

Aceste cuvinte adresate Cuvioasei Parascheva exprimă o permanenţă a gândirii şi credinţei poporului nostru, o formă de manifestare a vieţii înaintaşilor noştri, o tărie firească a credinţei oamenilor. Or, această credinţă a cunoscut continuu o descreştere în intensitate. În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări în educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi, sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim, ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. Acolo, unde ajung, găsesc alte nenorociri, căderi de ordin moral, despărţiri, ruperi ale familiei, dezastre personale dar şi ale neamului pe întregul lui. Cei care au programat astfel de grozăvii, dezechilibrele acestea, ştiu că familia este cărămida clădirii. De aceea au acţionat în fel şi chip ca să nu mai aibă românul o familie puternică, să nu urmeze o şcoală puternică, să nu deţină o Biserică puternică, elementele de susţinere ale societăţii, ale neamului. S-a dus şi armata ţării, care a fost desfiinţată. Acum suntem ca o frunză mânată de vânt. Am fost, recent, prin Ardeal, am călătorit o zi întreagă cu maşina şi n-am obosit deloc, pentru că priveam şi nu mă mai săturam de privit cât e de frumoasă ţara, cât e de bogată, da, e greu pământul, dragul meu. Mă gândeam, să mulţumim lui Dumnezeu că n-au năvălit peste noi maghiarii ăştia sau alţii, că îi opreşte Dumnezeu. Că uite, în toată istoria lor nu au avut nici un meleag cum sunt ale noastre. Mereu au năzuit şi acum râvnesc cu tot dinadinsul să fărâmiţeze România, să distrugă rezistenţa spirituală şi economică a neamului românesc.

- Ne cumpără pământul italienii, francezii, austriecii, ungurii, evreii.

- Iac-aşa, românul devine rob în ţara lui.

- Ne slăbesc pe toate fronturile. Acum ne desfiinţează şi spitalele… pentru a ne transforma într-un popor de bolnavi sau, poate şi mai rău, într-un popor de morţi.

- Dacă este vorba despre spitale, am zis în sinea mea, apoi Biserica are un moment important de manifestare a dragostei faţă de poporul român. Altădată mânăstirile veneau în ajutorul credincioşilor săraci. La Târgu Neamţ, Mânăstirea Neamţ a înfiinţat spitalul care este acum al oraşului. Mânăstirea avea nişte proprietăţi pe baza cărora putea să ajute poporul în nevoie. Toate Fondurile Bucovinei, aparţinând Bisericii, constituiau mijloace de sănătate şi de educaţie ale poporului. Aceste ajutoare ţineau legătura noastră cu suferinţa poporului. Aceste proprietăţi ar trebui redate Bisericii, pentru ca ea să poată scoate din suferinţă şi din mizerie mulţimi de oameni.