MLĂDIŢELE ALESE ALE Sf. Mucenic CORNELIU. Istoricul Gheorghe Nistoroiu reconstituie portretul lui Corneliu Codreanu, pe baza mărturiilor unor personalităţi

Chornelus, Cornelius, -vechi nume thrac, folosit de ierarhia Castei militare, cu atributul de conducător, tribun, comandant, având însuşirile de încrezător, dârz, strateg, organizator, ales, cucernic, predestinat pentru o misiune nobilă.

Corneliu era un tânăr bărbat, chipeş, din Cezareea thracă, comandant-sutaş, din cohorta Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa sa. Om fin, drept, rugător fervent, postitor şi milostiv cu semenii săi, aducea slavă şi mulţumiri permanent Creatorului său. Pentru credinţa şi bunătatea sa primeşte binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos, puterea Duhului Sfânt şi Sfântul Botez direct de la Apostolul Petru. 

  Corneliu sutaşul devine astfel cel dintâi Ucenic chemat, care deschide calea Neamurilor spre încreştinare. Ulterior, râvna sa pentru Via lui Hristos şi faptele sale alese îl aduc pe înalta treaptă de Episcop al Cezareei Palestinei. 

   Lumea creştină trebuie reaşezată degrabă, axial (crucial), pe fundamentul adevărului şi al dreptei credinţe, pe strălucirea puterii dreptăţii, printr-o Elită naţional-creştină, ce presupune o conştiinţă şi o trăire deplină în Duhul Sfânt, aşa cum au fost Eroii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii veacului XX, care s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. În Iisus Hristos se contemplă creaţia, sensul şi finalitatea ei. De aceea rostul Bisericii luptătoare este de a se asuma responsabil pentru tot ce se întâmplă în societate, promovându-şi puterea istorică. Pasivitatea Ierarhiei, ignoranţa, lenea, indiferenţa, ipocrizia, ori laşitatea, împlinirea şi împăcarea cu “duhul vremii”, conduc nemijlocit la criza de putere a creştinătăţii şi implicit la ascesiunea puterii antihristice (ateismul, comunismul şi sionismul). Lumea creştină trebuie gândită numai prin Mântuitorul Hristos, nu invers, pe Hristos, prin lumea care şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit (prin anarhie, ezoterism, tiranie, senzualism, ură, tiranie, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, tot felul de conflicte, depresia, degradarea şi alienarea oamenilor. Mântuirea lumii este aşadar, dependentă şi de credinţa oamenilor, a Naţiilor, care sunt conlucrarea dintre Elita spirituală şi Dumnezeu. Elita spirituală nu înseamnă şi Ierarhie. Sensul istoriei trebuie să fie Hristic, altfel devine un sens apocaliptic, instituţionalizat, prin false ideologii, prin orânduiri rele (tiranii locale şi universale), prin nedrepte legiuiri, prin crimele politice, prin abuzuri criminale, prin, prin decăderea morală şi viaţa degradantă a oamenilor, prin cultul satanic, prin continua prigonire şi ucidere a creştinilor. Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume pentru a se instaura apocaliptic. De aceea se cere imperios şi responsabil rolul Elitei Naţional-Creştine, care să instituie sensul istoric al creştinismului în lume, înnoindu-l şi desăvârşindu-l, atât sub aspect spiritual cât şi material, vizând opera de mântuire, care este o problemă integrală a lumii. Dacă Biserica este luptătoare şi creştinătatea trebuie să fie luptătoare, care antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, prin om, familie, popor, neam, omenire. Ordinea moral-creştină va crea o ordine naturală a lumii, spiritualizând-o. Poporul, Neamul, Omenirea, prin Elita spiritual conducătoare, trebuie să concretizeze rolul istoric al creştinismului. Elita nu slujeşte sieşi ci creştinismului, lumii, prin factorul politico-social şi fenomenul cultural-ştiinţific. Slujirea Ei se concretizează în faptă, lucrare, trăire, viaţă, istorie, biserică. Prin absenţa istorică, creştinătatea se destramă religios, prin destrămarea politică. Astăzi omenirea aflată între supravieţuire şi dezastru, trăieşte apogeul crizei mondiale, sub toate aspectele: religios, spiritual, politic, economic, moral, social, militar, etc. Creştinătatea, lumea, aşadar, trece de sub influenţa religioasă sub influenţa ocultei antihristice. De aceea se cere imperios o reîncreştinare a creştinătăţii! Acest nou început de creştinătate la Naţiunea daco-română s-a asumat responsabil imediat după reînfăptuirea României Mari prin Elita Naţional-Creştină, care a polarizat Generaţia de aur de la `22. Ţelul permanent şi final al Elitei Naţional-Creştine constă în înfăptuirea unei revoluţii moral-creştine, pentru a transforma individul (indiferent la soarta sa sau a altora) într-o persoană responsabilă, care îşi asumă întreit dragostea sa faţă de Dumnezu, faţă de Naţiunea sa, faţă de comunitatea prezentă, creştină şi universală, dându-şi prinosul de Jertfă al Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi Mărturisitorilor întru Hristos.

“Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea. Învierea

Neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc pentru a obţine

această înviere.” (Corneliu Zelea Codreanu)

   Pornind de la evocările unor personalităţi contemporane, străine şi româneşti vom alcătui aproape fidel chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, iniţiatorul Măşcării de reîncreştinare a românilor.

   Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: “…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

   Walter Hagen, istoric evreu-austriac: “Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

   Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: “Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

   Zigu Ornea, istoric evreu: “Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386). 

    David Şafran, Rabin, dr. :”Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan …la Casa Verde…Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio…Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:

-Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!

Îl vedeam că suferă…

-În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!

-Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici “ales”, nici antisemitism.)

   Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:

-Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat…Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.

Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.

Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” ( David Şafran, “Karl Marx, antisemit”, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde). 

   Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor: “ –Ştii că Însemnări de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161). 

   Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol: “La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

   Tudor V. Cucu, prof. ing: “Înfăţişarea sa harică, un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul ondulat, cu ochii verzi, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească. Un Făt Frumos cu adevărat…Natural, supranaturalul se oglindea în întreaga lui fiinţă-om şi împărat.” (Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară, nimic pentru noi, Ed. Transilvania Expres, 1999, p. 53).

   Ilie Tudor, scriitor şi poet oltean (distin cu Crucea patriarhală de către patriarhul Teoctist): “Ochii Căpitanului nu erau nici verzi, nici albaştri, ci aşa cum îi ştiam; cu reflexe de oţel când se încrunta, calzi şi blânzi când vorbea cu noi…Luciditatea Căpitanului n-a fost un dat primordial, un privilegiu, n-a fost nevoie s-o găsească pentru a aspira la ea. I-a fost predestinată. Era în el acea fulgerare de clarviziune ce l-a definit total. El nu s-a împleticit printre “păreri”, printre semi-adevăruri, asfixiante, printre jumătăţi de măsură. La Căpitan ce era da era da, şi ce era nu era nu. Loviturile de afară le-a aşteptat, le cunoştea sursa. Căpitanul a fost gata de jertfă din clipa în care a ridicat steagul redeşteptării naţionale. Convingerea sa izvora din credinţa nezdruncinată că “fără cruce nu se concepe mântuirea, fără Golgota nu este Înviere” A ales senin “calea cea strâmtă” care l-a dus la jertfa supremă şi prin ea la Hristos şi la învierea neamului.” (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 95).

   Iuliu Maniu, om politic ţărănist: “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

   Traian Trifan, Dr. în Drept internaţional: “Căpitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru”. (Traian Trifan, Mărturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).

    Valeriu Negulescu, avocat: “Era 6 Octombrie 1937 şi în faţa Consumului legionar- Obor îl aşteptam pe Căpitan. Lumea era veselă, cu tot felul de glume. Era o zi frumoasă cu multă lumină şi cer senin. Deodată porni un val de linişte dinspre capătul străzii şi se propaga cuprinzând toată adunarea noastră. Ca electrizaţi, toţi întorsesem capetele în aceeaşi direcţie, tăcând. Venea Căpitanul cu pasul lui mare şi rar, cu fruntea încărcată de gânduri şi ochii lui luminoşi, care ne fascinau ca privirea unui fachir. Prezenţa lui radia atâta forţă, declanşând un tumult nemăsurat sufletesc, de parcă ar fi fost o îmbrăţişare colectivă a celui apărut. Erau efluvii de dragoste, care se revărsau peste mulţime şi reverberau apoi asupra lui, o scenă statică, în care toţi împietriserăm în nemişcare, numai el se mişca apropiindu-se fără să spună niciun cuvânt, dar tăcerea lui era parcă mai grăitoare decât orice discurs. “ (Gh. Jijie, Vică Negulescu, monografie, 2009, p. 39).

    Nicolae Roşca, scriitor: “Sufletul poetic al Căpitanului, care se deschidea ca o floare în faţa tinerilor şi îi îmbărbăta cu o aromă pură, a aprins în propriile lor suflete un foc sacru care nu s-a mai stins niciodată în ei”. (Nicolae Roşca, Ce este Frăţia de Cruce, Ed. Gordian Timişoara,1996, p. 27).

    Ion Negură, jurnalist (scena se petrecea într-un tren, unde un grup de copii de şcoală, evrei şi români, plecau în vacanţa de Crăciun şi un grup de legionari): “În mijlocul lor era un bărbat înalt şi drept ca un brad din codrii Ceahlăului…M-am apropiat de el (era unul din elevi), atras parcă de un magnet. Era un bărbat atât de impunător şi frumos, cum nu văzusem niciodată…Din ochii albaştri un fluid magnetic, încărcat de o forţă extraordinară şi o bunătate adâncă…Unul din colegii ovrei m-a tras deoparte şi mi-a spus speriat cine sunt aceştia şi cine-i bărbatul ce-I conduce. Trenul se oprise în câmpie înzăpezit. Era noapte şi a început să ne cuprindă frica…Ne-am uitat la grupul de legionari, căutându-l din ochi pe Corneliu Codreanu. L-am văzut ridicându-se şi spunând: împărţirea pe echipe, una va căuta să răzbească crângul din vale…să aducă lemne pentru locomotivă, să nu îngheţe lumea în tren, alta spre satul… să cumpere alimente: pâine şi slănină pentru creştini, pâine şi brânză pentru evrei…Am văzut atunci bucuria cuprinzând pe toată lumea, creştină şi evrei. Şi aşa au făcut legionarii la porunca lui Corneliu Codreanu.” (Amintire plăcută de Crăciun, în ziarul “Carpaţii”, 1983).

   Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist: “Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe “dominatoare”, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle- care a Declanşat războiul subteran, contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoapărare a justificat această rezistenţă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam.” (Filon Verca, Pe meleaguri străine, Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 250).

    Dimitrie Bejan, preot, istoric: “Corneliu Codreanu, de loc de la Huşi, era un bărbat frumos, evlavios, cu ochi albaştri”. (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriiile Suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002, p. 16).

    Victor Corbuţ: “Cred că Dumnezeu l-a înzestrat cu harul bunătăţii, al înţelegerii, al dragostei şi bunului simţ.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli, Editura “Elisavaros”, Bucureşti, 2005, p.563),

  Şerban Milcoveanu, medic: “Incoruptibilitatea generală şi cinstea unanimă în România n-aveau şansă decât cu continuarea în viaţă şi cu prezenţa la conducere a omului providenţial Corneliu Z. Codreanu.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 sept.1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Bucureşti 2004, p. 274). 

    Nicolae Grebenea, preot: “Corneliu Zelea Codreanu era un erou, robul unei cause: salvarea României, salvarea sufletului românesc. Forţa lui morală uimea. Un aer mistic împresura actele lui. Bărbat frumos ca un prinţ de legendă, bine legat, îmbrăca costumul naţional, cu suman, avea o privire pătrunzătoare care te sfredelea până în adâncul sufletului. Era un om uimitor! Eroismul lui în atitudini, demnitatea lui înaltă, toate actele lui stârneau interes şi entuziasm. Vorbea puţin. Geniul lui a fost organizarea. “ (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p. 40).

    Mircea Nicolau, filosof, scriitor macedonean: “Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directă. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, nici unul nu a găsit cea mai fericită cale de aşi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu. “ (Gabriel Stănescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucureşti, 2007, p.32).

    Gheorghe Racoveanu, teolog, jurnalist: “Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. A aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor-blazonul luptătorilor lui. Iată cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos.

Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup.

Iată de ce Neamul Românilor vede în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său…, pricinitorul celei mai adânci revoluţii morale pe care a cunoascut-o poporul daco-român, de la creştinarea lui încoace.

Între Mişcarea lui Corneliu Codreanu şi Biserica lui Hristos nu există cale deschisă conflictelor. Nu numai în ţara românească, ci nicăieri pe tot pământul străjuit de umbra Crucii, sămânţa Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat şi de falnic, precum în Casa la a cărui temelie s-a îngropat însuşi Căpitanul, creatorul ei. Mişcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu este cea mai profoundă revoluţie spirituală de la încreştinare încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitate şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective.

Cinstind ziua în care acest mare “pedagog spre Hristos” s-a născut, cinstim Naţia care l-a dat”. (Mişcarea Legionară şi Biserica, Pe cine au omorât, Ed. Armatoli, Roma, 1973, p. 21, 40).

    Emil Cioran, scriitor şi filosof: “În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blandă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreaptă spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe…Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane…El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi…Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt…Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui…În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării…Credinţa unui om a dat naştere unei lumi…Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii…Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi-a readus cerul deasupra României.” (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

    CONSTANTIN PAPANACE, scriitor, istoric, om politic aromân: “Corneliu Zelea Codreanu a afirmat cu tărie credinţa în Dumnezeu şi în primatul spiritului asupra materiei, într-un moment când egocentrismul cel mai feroce, ateismul cel mai destrăbălat şi materialismul cel mai grosolan, pustiau straturile noastre conducătoare. A propăvăduit ca forţă propulsoare a societăţii, principiul dragostei creştine. A preconizat toleranţa cea mai desăvârşită faţă de credinţa altora. A făcut şcoala omului de caracter, omului de onoare, omului care nu minte niciodată, omului demn, corect, drept, voios, muncitor şi cu curajul răspunderii. A luptat pentru înfrăţirea între toţi fiii neamului, a tuturor claselor sociale. A indicat linia loialităţii desăvârşite. A crezut cu tărie în neegalata armă a jertfei. A creat “omul nou”, tot ce rasa noastră poate să dea mai mândru, mai înalt, mai drept, mai înţelept, mai curat, mai eroic.” (Constantin Papanace, Evocări, Ed. Fund. “Buna Vestire”, 1997, p. 54-56).

   Petru C. Baciu, poet şi scriitor creştin: “Corneliu Codreanu era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochii albaştrii-verzui, pătrunzători, din care iradiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească.

Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă şi convingere nestrămutată în misiunea pe care o avea de îndeplinit. Corectitudinea lui mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care o aplica cu atâta severitate faţă de el şi de ai lui, dar şi faţă de duşmani: “mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să învingi prin mişelie”

Era de o mare şi înaltă judecată. Împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abilitate de execuţie. Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată. Avea în el un magnetism din orbita căruia nu te puteai elibera. Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Îi plăcea să fie bine informat. Era pe pământ şi parcă nu era. Întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce mistuie din interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de naturale pentru cel ce înţelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. Flăcările mistice din privirea lui se înălţau până la devotement şi sacrificiu. Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de indivizi, de neam şi de durată. Postea miercurea şi vinerea, câteodată post negru. Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Costumul naţional l-a purtat ani de-a rândul. În biserică ţinuta lui dădea maiestate şi umplea de slavă serviciul divin.” (Petru C Baciu, Răstigniri ascunse vol. II, Ed. Fund. Culturale “Buna Vestire”, Bucureşti, 2004, P. 288).

    Puiu Victor Gârniceanu, avocat, scriitor, publicist: “Acest om, Căpitanul este un cerebral şi sentimental totodată. Este raţional şi mistic, e bun şi dur, blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al potenţelor latente ale poporului daco-român. De înaltă energie spirituală şi de extraordinară forţă fizică, pedagog şi conducător, răbdător şi prudent. Era un organizator obsedant de imperative spirituale, în marea lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili, cum credem că nimic mare nu s-a făcut în lume fără dragoste, fără îndoială că el era cel chemat la redeşteptarea neamului daco-român.” (Din lumea legionară, Salzburg, 1951, Col. “Omul nou”, I).

    Iordache Nicoară, asistent universitar, scriitor: “Şi şi-a realizat omul acela coborât din munte, viaţa lui românească adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecetea pe veacul lui. Şi a izbutit, zugrăvind pe Sfântul Arhanghel, după îngenuncheri prelungi pe lespezile bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A reuşit să strângă, cu braţele şi ochii lui, durerea tânără a neamului, să-I sape albie adâncă şi s-o lase să curgă clocotind prin veacuri până astăzi.”(“Gazeta de Vest”), p. 31).

    Vasile Posteucă: “N-a revenit Căpitanul, aşa cum îl doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zăbovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată ţara. A fost tot o înviere. Nu învierea trupească, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci Învierea Adevărului contra puterilor întunericului…Cine ar fi cutezat să spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da într-o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin faţa duşmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază şi aruncaţi la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, întâmplată acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat : Înviere.” (Desgroparea Căpitanului, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1977).

MĂNĂSTIREA PETRU VODĂ: RĂSPUNS ACUZELOR ADUSE PĂRINTELUI ARHIMANDRIT JUSTIN PÂRVU DE CĂTRE INSTITUTUL ELIE WIESEL

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Arhiepiscopia Iaşilor

Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli

– Petru Vodă –

comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ, cod 617.346

Nr: 32 / 12 Septembrie 2013

RĂSPUNS ACUZELOR ADUSE

PĂRINTELUI ARHIMANDRIT JUSTIN PÂRVU

DE CĂTRE I.N.S.H.

După Sfînta Scriptură, ceea ce onorează (cinsteşte) pe om este dacă respectă sau nu Adevărul mărturisit de ea, şi, dacă Îl trăieşte şi Îl mărturiseşte. Pentru aceea, cinstea cuiva, devenind patrimoniu universal, nu poate indigna (ne-cinsti) pe altcineva, decât dacă acela se împotriveşte valorilor universale.

Nici un cuvânt al Părintelui Justin nu a conţinut vreodată vreun neadevăr, pentru că Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Chiar şi Constituţia României garantează dreptul la liberă expresie, mai ales când această expresie este a libertăţii. Discernământul ascuţit al Părintelui Justin şi dragostea sa de Adevăr fac diferenţe extrem de precise între principiile valorice absolute şi cele care le uzurpă, de pildă între ecumenism şi ecumenicitate, între globalism şi sobornicitate, între filetism şi patriotism, şi aşa mai departe.

Prin definiţia politică a democraţiei, puterea socio-politică şi culturală aparţine poporului, iar poporul român este de 2000 de ani întemeiat pe credinţa ortodoxă în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei ipostasuri. Garantată aşadar simultan de conştiinţă şi de Constituţie, credinţa noastră este expresia raţională şi supra-raţională a Iubirii de Dumnezeu şi de oameni şi este incompatibilă cu orice fel de idee sau faptă anti-umană, precum bolşevismul, comunismul, fascismul, şi în general cu orice crez antihristic. O cunoaştere temeinică a istoriei, a filosofiei şi a limbii ţării noastre ar fi scutit INSH de ridicolul propriilor afirmaţii şi ar fi generat o discuţie fructuoasă şi raţională, datorată acestui popor care îi găzduieşte.

Conform rânduielii monahale creştine, nici o acuză nu este demnă de replică, afară de cea care aduce atingere Adevărului dogmatic. De aceea, fără a fi obligaţi să oferim vreun răspuns, dar tocmai pentru că lucrarea filantropică şi sobornicească a Părintelui Justin a fost deopotrivă cu a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Pahomie cel Mare şi a tuturor marilor spirite ale omenirii ale căror realizări transcend, prin puterea lui Hristos, limitele şi răutăţile omeneşti, aceasta oferă, prin ea însăşi, cel mai bun răspuns.

Iar pentru că adevărul e mai mare decât orice altceva, dăm aici o afirmaţie a Prea-cuviosului Părinte Justin Pârvu din luna Iunie 2011, pe care o face ca martor ocular al unor evenimente incriminate de domniile voastre:

„Legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulţi evrei simpatizanţi ai Mișcării, iar Radu Gyr însuşi a înfiinţat Teatrul evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc. Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi. Ei vin acum cu holocaustul lor, cum că românii i-au maltratat şi i-au dus în lagăre; dimpotrivă, noi i-am protejat pe evrei.”[1]

De asemenea, în anul 2001 părintele nostru stareţ a dat un alt interviu în care îşi afirmă poziţia faţă de naţionalism şi faţă de extremismul pe care i-l imputaţi, în care spune:

„Lumea trebuie să înţeleagă că politicienii noştri sunt doar nişte marionete ale acestor forţe. Unii îşi zic naţionalişti. Atunci de ce nu-i întreabă, de ce nu-i consultă pe oamenii care într-adevăr s-au jertfit pentru naţiune, care au stat atâta vreme în puşcăriile comuniste? Să se gândească: Măi, bătrânii ăştia pentru ce au suferit? Au fost doar aşa, o ciorbă goală? Extremiştii naţionalişti nu sunt decât termometrul iudaismului în România, să vadă ei cum mişcă naţiunea română la un moment dat. Să vadă pe ce pot conta, încotro se mişcă duhul nostru.”[2]

Cuviosul Arhimandrit Sofronie de la Essex, de un cuget şi o înţelegere cu Arhimandritul Justin Pârvu, zice:  „Toate aceste dezbinări naţionaliste nu au fost decât urmarea căderii în păcat. Noi nicăieri nu vedem o propovăduire creştină a urii. În credinţa creştină nu este vorba de lepădarea naţionalităţilor, ci de a birui această limitare printr-o suire către rugăciunea cea din Ghethsimani”.[3]

Marele părinte rus este în acelaşi duh cu Părintele Justin, care, întrebat fiind de când există lupta împotriva naţiunilor, a răspuns: „Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste… Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele.”[4]

Urmând pilda marilor voievozi români, ctitori ai multi-etnicului şi multi-naţionalul Sfânt Munte al Athonului, măreţia duhovnicească a Părintelui  Justin Pârvu a îmbrăţişat pe toţi şi toate. În mănăstirile sale şi în toată viaţa sa nu a făcut nici o diferenţă de slujire şi vieţuire, drepturi şi îndatoriri, între nici un fel de categorie socială: bărbaţi, femei, copii, bătrâni, săraci, bogaţi, inteligenţi şi neinteligenţi, sănătoşi, bolnavi, etnie, naţionalitate, cultură, credinţă, toţi au egală chemare către Dumnezeu, egală putere prin Sfântul Botez, şi egală dragoste şi îngrijire din partea Părintelui Justin. Mănăstirile sale înmănunchează toate etniile conlocuitoare ale României moderne, şi funcţii de conducere sunt accesibile tuturor în mod egal, după vrednicie. Tuturor cetăţenilor pământului le-a propovăduit adevărul de credinţă revelat, primit de la Dumnezeu prin Proroci, Apostoli şi Sfinţi, şi adevărul istoric văzut cu propriii ochi, nu inventat sau măsluit. Iubirea sa nu a putut concepe nici un fel de ură, ca şi Valeriu Gafencu a cărui duhovnicească dragoste către domnul R. Wurmbrandt i-a salvat viaţa acestuia din urmă, precum mărturisesc americanii care i-au auzit conferinţele. De aceea, văzând eludarea proceselor raţionale prin care se încheagă comunicarea interumană civilizată şi pervertirea faptelor istorice, avem motive de întristare şi cerem de la Dumnezeu să aducă Pacea Sa către inimile tuturor celor iubitori de adevăr.

Fie ca Puterea lui Dumnezeu să aline suferinţele credincioşilor Săi, fie români, fie evrei, şi cinstirea Lui să fie efortul vieţilor tuturor. Amin.

În numele obştii Mănăstirii Petru Vodă,

Protosinghel Hariton Negrea

Sursa: http://www.petru-voda.ro/2013/09/12/raspuns-acuzelor-aduse-parintelui-arhimandrit-justin-parvu/

---

[1] Revista „Atitudini” nr. 17 (2011)

[2] Interviu apărut în revista „Formula AS”, nr. 446, ianuarie 2001

[3] Arhim. Sofronie – Cuvîntarea a 2-a, pag. 34, din „Cuvîntări duhovniceşti”, Vol. 1, ed. AccentPrint 2013

[4] Revista „Atitudini” nr. 3 (2008)

Obştea mănăstirii Paltin Petru Vodă: Sâmbătă, de Înalţarea Sfintei Cruci, să participăm la festivitatea de decernare a Titlului de Cetăţean de Onoare post mortem Arhimandritului Justin Pârvu, ce va avea loc la Baia Sprie, în cadrul simpozionului cultural „Triunghiul morţii”

Primăria oraşului Baia Sprie ne invită sâmbătă, 14 septembrie, să participăm la emoţionantul eveniment de decernare a Titlului de cetăţean de onoare post mortem Arhimandritului Justin Pârvu, ce va avea loc la sala de cultură, în cadrul simpozionului cultural „Triunghiul morţii”, dedicat martirilor din temniţele comuniste ce au pătimit în coloniile de muncă de la Mina Baia Sprie, Cavnic şi Nistru.

Părintele Justin Pârvu a trecut prin calvarul temniţelor comuniste timp de 16 ani, pentru vina de a mărturisi cu demnitate în plin regim totalitarist comunist, valorile naţionale şi creştin ortodoxe, cărora şi-a închinat şi jertfit întreaga viaţă. În Mina de la Baia Sprie, Părintele Justin a fost transferat pentru muncă silnică din penitenciarul Aiud, împreună cu primele loturi, din septembrie 1950 până în martie 1954. Aici Părintele a dat dovadă de un comportament exemplar, mărturisind lumina lui Hristos până în adâncurile pământului, la 800 de metri adâncime, neacceptând reeducarea politică în ciuda condiţiilor inumane de muncă şi chiar salvând de la moarte pe unul din gardieni, prigonitorii săi, care rămâneau uimiţi de bunătatea şi dragostea acestor deţinuţi. De aceea ne bucurăm că cetăţenii vrednici ai acestui oraş, unde Părintele Justin şi-a jertfit 4 ani din viaţă, au conştiinţele neadormite şi fac recurs la memorie şi demnitate pentru cinstirea martirilor din temniţele comuniste, acordând titlul de cetăţean de onoare mult iubitului nostru duhovnic, Părintele Justin Pârvu.

Pe această cale rugăm pe cei care vor să cinstească memoria Părintelui Justin să vină alături de noi la Baia Sprie, unde se va oficia şi parastasul de 3 luni al vrednicului de pomenire, Părintele Arhimandrit Justin, la troiţa de la intrarea în Mină, ctitorită chiar de sfinţia sa în anul 2010.

De asemenea vom participa la Sfânta Liturghie în cinstea praznicului Înălţării Sfintei Cruci, la Biserica Ortodoxă Pogorârea Sfântului Duh, din Str. Dragos-Vodă, începând cu ora 9 dimineaţa, unde corul mănăstirii noastre va susţine cântările la strană. La ora 12 vom merge la Casa de cultură pentru a participa la ceremonia de conferire a cetăţeniei de onoare Arhimandritului Justin Pârvu. Apoi ne vom îndrepta cu toţii la Troiţa de la intrarea în Mină unde vom oficia slujba parastasului de pomenire a celui ce a înălţat Crucea Neamului românesc din adâncurile Minei de la Baia Sprie.

Fie ca bunul Dumnezeu să ne ajute să ducem mai departe Crucea Neamului nostru spre Înviere, aşa cum ne-a învăţat Părintele Justin prin pilda vieţii sale. Amin.

Obştea mănăstirii Paltin Petru Vodă

Părintele Justin Pârvu despre Aiud, sfinţii închisorilor, generaţia tânără, mărturisire şi posibilitatea unei rezistenţe în România.

- Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

- Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.

Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.

- Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?

Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?

Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

 

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.

Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură. 

- De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci? 

- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).

Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.

Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?

Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

- Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...

- Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele. 

Fragmente dintr-un interviu realizat de Monahia Fotini, Revista Atitudini, nr. 3/2008

IPS Iustinian Chira, arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, despre titlul de cetățean de onoare al oraşului Baia Sprie acordat Părintelui Justin Pârvu: „Un titlu pentru toţi cei care au suferit în puşcăriile comuniste”

„Nu cred că sunt în stare să vorbesc despre Părintele Justin Pârvu pentru că nu m-am întâlnit niciodată cu el. Însă, am ştiut unul de altul, şi mai mult decât atât, mi-a trimis mesaje că au venit oameni pe care i-a trimis la mine spunându-le „mergeţi şi la Justinian”. M-a apreciat şi pot să spun acelaşi lucru despre el. De aceea, spun că nu sunt în stare să vorbesc despre el, din moment ce nu ne-am întâlnit. Dar îi ştiu activitatea şi am citit ce a scris. Ştiu cât s-a luptat pentru a scoate la lumină adevărul despre mărturisitorii şi mucenicii din temniţele comuniste.
Am vorbit şi cu alte ocazii despre cei care au suferit pentru credinţă în temniţele comuniste. S-a vorbit de subiect cu „acul scos”, dar eu am spus direct şi clar faptul că toţi cei care s-au jertfit şi au suferit acolo, sunt sfinţi! Chiar dacă nu sunt trecuţi în Sinaxar.
Toţi care au murit în închisoare, şi care au murit nu numai în închisoare, toţi au dreptul să treacă din suferinţa de aici în rândul sfinţilor din Sinaxar. Sfinţii nu se fac printr-o declaraţie oficială. În biserica apuseană, aşa se fac sfinţii. Să mă ierte Domnul, acolo se formează un tribunal unde există avocatul diavolului, avocatul lui Dumnezeu, şi apoi se discută despre persoana respectivă şi se decide dacă este sau nu este sfântă. Aceasta e metoda bisericii apusene. Biserica Ortodoxă are altă metodă: nu declară pe cineva sfânt, până nu-l declară poporul, până nu-l consideră poporul că-i sfânt. Abia după ce poporul, adică ceata credincioşilor, te consideră că tu eşti un om care ai calităţi, care ai viaţă sfântă, abia apoi Biserica te recunoaşte. Dar, poporul te declară sfânt. Aceasta e metoda. Sfinţi sunt nenumăraţi. Că vor fi trecuţi în sinaxare peste un an, peste doi, peste zece, Dumnezeu va decide. Acesta va fi triumful lui Hristos. Dar pentru aceasta, noi trebuie să ne trudim toţi, noi toţi. Ca să creăm o atmosferă în care cel ce se naşte, cel ce pătimeşte pentru Hristos, poate fi trecut automat din rândul oamenilor păcătoşi în rândul sfinţilor. Asta fiecare poate şi trebuie s-o facă.

 

Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi.

 

Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Îi admir pe cei care se luptă să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat.
Se poate spune şi că tot poporul român este sfânt, pentru că tot poporul a suferit în 50 de ani de comunism. Dar au fost oameni care s-au evidenţiat prin suferinţă, prin felul cum au trăit, ce au făcut şi ce au lăsat în urmă, cum este şi Părintele Justin Pârvu. Justin Pârvu este unul dintre miile de martiri ai poporului român.

 

Pot spune că în mod normal Părintele Justin Pârvu a primit recunoaşterea de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. Dar acest titlu de cetăţean de onoare trebuie privit ca un titlu de cetăţean de onoare acordat tuturor celor care au suferit la Baia Sprie şi chiar un titlu acordat pentru toţi cei care au suferit în comunism în toate puşcăriile din ţară! Baia Sprie face parte din Episcopia noastră şi mă bucur că Primăria şi Consiliul Local au răspuns în unanimitate la propunerea Gazetei de Maramureş, susţinută de mulţi oameni de seamă, de a-l face pe Justin Pârvu cetăţean de onoare”.

Sursa: Gazeta de Maramures

Valoarea aurului şi argintului de la Roşia Montană este depăşită de valoarea metalelor rare aflate în acelaşi zăcământ, potrivit geologului Aurel Sântimbrean, care a fost peste 20 de ani, până în 1987, şef la exploatarea minieră de stat din localitate. "Canadienii" se extind: au concesionat perimetrul minier al intregilor Munti Apuseni, și până în Nord, în Maramureș, la Rovina și Baia Sprie. Un om de dreapta despre diversiunea ecologistă, care a facut posibila iesirea in fata a lui Cernea, Mihaiu si Toma

Valoarea aurului şi argintului de la Roşia Montană este depăşită de valoarea metalelor rare aflate în acelaşi zăcământ, potrivit geologului Aurel Sântimbrean, care a fost peste 20 de ani, până în 1987, şef la exploatarea minieră de stat din localitate.

„Zăcămintele de titan, germaniu, arseniu, molibden, vanadiu, nichel, cobalt, galiu şi wolfram sunt evidenţiate calitativ şi cantitativ în documentaţia pe care Roşia Montana Gold Corporation a cumpărat-o de la Agenţia Naţională de Resurse Minerale”, a afirmat Sântimbrean, citat de Agerpres.ro. Unde sunt folosite metalele rare El a amintit, în context, că titanul este folosit în combinaţii cu fierul, vanadiul, molibdenul, printre alte elemente, cu scopul de a produce aliaje puternice şi uşoare pentru industria aerospaţială, uz militar, proteze medicale, implanturi ortopedice şi dentare, bijuterii, telefoane mobile. De asemenea, germaniul se găseşte în natură în cantităţi mici şi are excelente proprietăţi semiconductoare şi se utilizează la fabricarea semiconductoarelor. Molibdenul este utilizat pentru creşterea durităţii şi elasticităţii oţelului. Aliajele cu molibden sunt folosite la fabricarea avioanelor, rachetelor, în industria petrolieră ca şi catalizator pentru înlăturarea sulfului, în producerea lămpilor cu halogeni şi röntgen şi în medicina nucleară. Vanadiul este utilizat la obţinerea de oţeluri speciale necesare pentru utilaje de mare viteză, a explicat Sântimbrean. El cunoaşte în detaliu zăcămintele din perimetrul minier şi consideră că Guvernul a acţionat „într-o totală necunoştinţă de cauză, niciunul dintre specialiştii români de renume nefiind consultat nici în privinţa zăcămintelor rare de la Roşia Montană, nici în privinţa aşa-zisei relansări a mineritului”. Pe de altă parte, un alt geolog, profesorul dr. Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geologie din Bucureşti, a spus la Adevărul Live că acele metale şi minereuri rare nu ar putea fi extrase. Mineritul pe stil vechi nu se va mai practica niciodată Sântimbrean consideră şi că exploatarea pe bază de cianuri nu înseamnă relansarea mineritului, iar vechea meserie de miner nu se va mai practica. „Minerii cred că vor practica vechea lor meserie de până în 1990. Este absolut fals. Firma străină va veni cu personalul şi utilajele sale, cu tehnologii diferite de vechile practici miniere. Străinii vor fi bine plătiţi, iar românii vor fi modeştii oameni de serviciu ai companiei”, a spus Aurel Sântimbrean. De ce e periculoasă cianura Geologul evidenţiază că pe marginea unui lac cu toxine periculoase nu se poate trăi sănătos, cianura afectând ireversibil organismul uman, compusul cel mai periculos fiind acidul cianhidric, care, fiind un gaz, este inhalat. „Pe marginea unui lac de cianuri nu se poate face nici agricultură, nici turism. Iar patrimoniul natural, arheologic şi arhitectural, care sunt atracţiile turistice ale zonei, vor fi distruse”, a spus Sântimbrean. El s-a mai arătat revoltat şi de „turismul parlamentar practicat în aceste zile la Roşia Montana, lipsit de bun simţ”, politicienii preferând să ia „o masă copioasă cu cei de la Gold Corporation”, dar să nu meargă la Muzeul Mineritului, deschis în 1981, pentru a aniversa 1850 de ani de atestare documentară a localităţii şi a mineritului, care este unic în România şi chiar şi în Europa.

Daniel Ionascu - Adevarul

Ceea ce foarte puțină lume știe este că Problema Roșiei Montane nu (mai) este una „locală“, deoarece pe lângă RMGC (compania care vrea să exploateze la Roșia Montană) mai există alte două companii siameze, Carpathian Gold și European Goldfields, de asemenea canadiene, cu aceiași acționari, dar cu cote de participații diferite, care au concesionat perimetrul minier al întregilor Munți Apuseni și până în Nord, în Maramureș, la Rovina și Baia Sprie, astfel că situația de la Roșia Montană se poate multiplica în toată zona Apusenilor.

George Roncea – Curentul

Eldorado Gold va incepe lucrarile de explorare la perimetrele aurifere Brad, Deva si Muncel, judetul Hunedoara, in prima parte a trimestrului al patrulea, a anuntat joi compania canadiana.

Compania a precizat ca a finalizat forarile de la exploatarea Certej, judetul Hunedoara, iar rezultatele vor fi folosite la actualizarea datelor referitoare la geologia depozitelor.

"Activitatile de explorare vor fi orientate catre exploatarile Brad, Deva si Muncel, pentru care am obtinut licente, forarile preliminare fiind anticipate la inceputul trimestrului al patrulea", se arata in comunicatul companiei.

Agentia Nationala pentru Resurse Minerale (ANRM) a aprobat in februarie trei licente de concesiune pentru explorarea resurselor de minereuri polimetalice din perimetrele Deva, Muncel si Brad, judetul Hunedoara, companiei European Goldfields Deva.

Eldorado a cumparat European Goldfields cu 2,4 miliarde de dolari, preluand astfel si 80% din actiunile Deva Gold, care dezvolta zacamantul aurifer de la Certej. Tranzactia a fost finalizata in februarie. Restul actiunilor Deva Gold sunt detinute de statul roman, prin Minvest Deva.

Deva Gold s-a aflat in toamna anului trecut in mijlocul unui scandal din cauza acordului de mediu primit pentru exploatarea de aur de la Certej.

In septembrie anul trecut, ministrul Mediului si Padurilor, Rovana Plumb, a dispus prin ordin verificarea, in regim de urgenta, a acordului de mediu pentru proiectul de la Certej, de catre Garda Nationala de Mediu si Agentia Nationala pentru Protectia Mediului.

Ministrul Mediului a solicitat conducerii Agentiei Nationale pentru Protectia Mediului demiterea directorului executiv al Agentiei Regionale pentru Protectia Mediului Timisoara, pentru ca nu a informat autoritatea de mediu in legatura cu emiterea acordului de mediu pentru acest proiect, avand in vedere ca este vorba de un obiectiv de interes national si international.

Agentia Regionala de Mediu Timisoara a anuntat, atunci, ca a urmat toti pasii inaintea emiterii acordului de mediu pentru proiectul minier de la Certej si ca legislatia nu prevede informarea autoritatii de mediu in astfel de cazuri.

Ulterior, Agentia pentru Protectia Mediului a depus, la Tribunalul Bucuresti, cererea prin care a solicitat anularea acordului de mediu pentru proiectul minier de la Certej.

Eldorado Gold este o companie de explorare, dezvoltare si productie a aurului, cu activitati in Turcia, China, Grecia, Brazilia si Romania.

In trimestrul al doilea din acest an, Eldorado Gold a obtinut un profit net de 43,3 milioane de dolari, in scadere de la 46,6 milioane de dolari in urma cu un an. Compania a produs in trimestrul al doilea aproximativ 5 tone de aur, cu 31% mai mult decat in perioada similara a anului 2012, la un cost operational mediu de 478 de dolari pe uncie.

Sursa: Business24

Mihai Tirnoveanu: Sa ne fereasca Dumnezeu de urmatoarea lozinca: “Hipsteri din toate tarile, uniti-va!” Haimanalelor rosii li se scurg balele dupa Noua Generatie.
Preponderenta discursului ecologist in “cazul” Rosia Montana a deturnat sensul profund al problemei. RAUL nu consta in metoda exploatarii aurului, ci in faptul ca de aceasta bogatie beneficiaza companiile straine si nu STATUL ROMAN.( Daca maine tovarasul Soros va veni cu o alternativa “pro mediu” de extragere a minereurilor noi vom aplauda initiativa? Nemultumirea noastra se va stinge?) Diversiunea ecologista a facut posibila protapirea in fruntea manifestatiilor a unor indivizi gen Liviu Mihaiu, Mircea Toma sau Remus Cernea, cu totii, niste tipi foarte cool, "lejeri" in gandire si vestimentatie, vamaioti, hipioti si cu gura plina de ''eco''. Misiunea lor este aceea de a deturna si acapara la nevoie spiritul combativ (atat cat exista) al actualei generatii tinere, care nu trebuie sa cada in mrejele mesajului sfant pe care l-a lasat cu limba de moarte Parintele Iustin Parvu. Rolul intr-adevar toxic al acestor propagandisti mositi la fatare de catre GDS, sper sa nu se vada atunci cand se va pune pe tapet (si acest lucru se va petrece cat de curand), chestiunea vanzarii PAMANTURILOR catre STRAINI. As vrea sa cred, ca si atunci vor avea loc proteste de strada, macar cat au fost pentru Rosia Montana, si nu cu tente "verzi" occidentale, ci romanesti.

VIDEO. Despre eroism si inaltare cu Doamna Aspazia Otel Petrescu