Meditaţie de Crăciun a mucenicului Mircea Vulcănescu. Pentru cine S-a născut Hristos?

… Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie. Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.

O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie“.

COLIND de Vasile Militaru. "Mii de haite s’or năpusti pe tine şi s’or înfige‘n gâtu-ţi spurcatele jivine, Şi oasele-ţi trosni-vor în gura lor de fiară, Şi toţi colindătorii cu stele au să piară?…"

Bună dimineaţa la Moş Ajun, Române-frate,
Din brazda căruia mereu străinii ‘şi fac palate!…

Colindători cu doruri mari, cu stele ‘n suflete şi ‘n gând,
Venim la tine, frate blând,
Prin vifor drumul străbătând…

Spurcaţii lupi gonesc în turmă,
Adulmecând a noastră urmă,
Să nu ne lase să-ţi aducem urarea unui trai mai bun,
Dar lupii vor cădea curând, c’avem toţi bâte de alun….
Bună dimineaţa la Moş Ajun !…

E ceru ‘ntunecat ca un mormânt
A cărui candelă s’a stins de vânt
Şi crucea-i sub viforniţă s’a frânt…
Prin întuneric, paşii noştri grei
Abia găsesc cărarea spre-al tău sărac bordei…


Si’n timp ce vântu ‘n hornuri stă soarta să ţi-o vaite,
Noi, cei goniţi de haite,
La geamul tău, Române, – c’un vis ce vrea să stea
Intruchipând a Tării strălucitoare stea, -
Cântămu-ţi, azi, cu-în gene de lacrămi cald adun:
Bună dimineaţa la Moş Ajun ?…

Române-frate, – astăzi nu-ţi cerem colindeţe,
Ci să ne vii în ceată, cu durde şi sineţe,
Să doborîm toţi lupii ce urlă pe moşie
Şi vor să ne sfâşie !…

Altminteri, mii de haite s’or năpusti pe tine
Şi s’or înfige ‘n gâtu-ţi spurcatele jivine,
Şi oasele-ţi trosni-vor în gura lor de fiară,
Şi toţi colindătorii cu stele au să piară…

Ai înţeles, Române din sat şi din cătun ?
Bună dimineaţa la Moş Ajun !…

Vasile MILITARU

Pastorala Mitropolitului Teofan la Naşterea Domnului şi cuvânt de pocăinţă al obştii Mănăstirii Petru-Vodă. Strigătul călugărilor

Sursa: Manastirea Petru-Voda

†

TEOFAN,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt. (Matthei 2:18)

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos-Domnul,

Ne-a învrednicit Dumnezeu să întâmpinăm şi anul acesta slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ca de fiecare dată, sălăşluirea Fiului lui Dumnezeu printre oameni aduce în suflete bucurie, pace şi nădejde. De la copii până la cei în vârstă, cu toţii suntem cuprinşi de taina cea negrăită a Întrupării, încercând a o trăi fiecare după putere: înălţând lui Dumnezeu doxologie în biserici, regăsindu-ne în jurul mesei şi a căldurii căminului, revărsând puţină alinare asupra celor sărmani sau aflaţi în suferinţă, ducând mai departe tradiţia strămoşească a colindatului.

Cu adevărat, contemplăm astăzi „Taina străină şi prea­slăvită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”[1]. Dumnezeu S-a coborât printre oameni din multa Sa iubire pentru ei. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”[2]

Aşadar, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, din dragoste neţărmurită faţă de zidirea Sa, devine om, ia asupra Sa slăbiciunile noastre pentru a ne redeschide calea spre părtăşia cu Dumnezeu, calea spre viaţa veşnică şi nestricăcioasă, pe care o am pierdut-o prin căderea lui Adam. De aici bucuria care a cuprins sufletele celor care au fost martorii Naşterii lui Hristos; de aici bucuria creştinilor de-a lungul veacurilor; de aici şi bucuria noastră, a celor de astăzi.

Dreptmăritori creştini, iubiţi şi iubitori de Hristos,

Născându-Se Hristos, îngerii cerului şi o parte dintre oameni s-au bucurat. Îngerii lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”[3]. „Ca temelie a păcii şi a bunei voiri între oameni, spune Părintele Dumitru Stăniloae, a fost văzută de îngeri însăşi Naşterea Domnului. Şi mărturia aceasta a îngerilor a fost vestită oamenilor. Căci în noaptea Naşterii s-a văzut oaste mare cerească lăudând pe Dumnezeu, pentru această temelie a păcii între oameni, pusă de Dumnezeu prin Naşterea Fiului Său ca om, ca Frate al oamenilor, ceea ce a întărit frăţia între ei.”[4] Magii cei înţelepţi şi păstorii cei curaţi la suflet s-au alăturat îngerilor şi au trăit ei înşişi bucuria Naşterii lui Hristos.

Cei lipsiţi de înţelepciunea dumnezeiască şi murdari la suflet nu s-au bucurat însă de aceasta. Dimpotrivă, i-au fost chiar vrăjmaşi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Hristos, chiar de la început, a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de când era în faşă!”[5]. Aflând de Naşterea lui Mesia, „regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”[6]. În încercarea de a-L omorî pe Hristos, Irod a poruncit uciderea pruncilor din Betleem. Pentru a scăpa de prigoană, Sfânta Fecioară Maria, bătrânul Iosif şi Pruncul Iisus se refugiază în Egipt, înfruntând greutăţile unei călătorii obositoare şi plină de primejdii.

Bucuria trăirii credinţei şi suferinţa pricinuită de potrivnicii acesteia, mărturisirea adevărului şi lupta împotriva acestuia s-au împletit de-a lungul istoriei Bisericii creştine. Mântuitorul Însuşi i-a prevenit pe ucenicii Săi: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”[7].

Începând cu persecutarea din primele trei veacuri a celor ce credeau în Hristos şi până la cruda prigoană îndreptată, în mod special, împotriva Bisericii Ortodoxe în veacul XX, credinţa creştină s-a confruntat cu o vrăjmăşie continuă.

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Ne gândim, în primul rând, la fraţii noştri creştini ortodocşi din Siria care au trăit anul acesta, 2013 de la Naşterea lui Hristos, groaza unei prigoane tot atât de sângeroase ca cele de pe vremea lui Diocleţian sau Stalin. În ţara în care, spune Scriptura, pentru prima dată „ucenicii (lui Hristos) s-au numit creştini”[8], în teritorii unde se mai vorbeşte încă limba Mântuitorului, limba aramaică, în acest leagăn al creştinătăţii, sute şi mii de creştini au fost ucişi, multe tinere creştine au fost batjocorite, un arhiereu ortodox şi unul monofizit au fost răpiţi, 46 de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost distruse. Dacă adăugăm la acestea, violenţa similară îndreptată asupra altor creştini din Siria sau asupra celor din Egipt şi alte ţări africane şi asiatice, vedem amploarea furtunii dezlănţuite asupra unei părţi a lumii creştine. Şi aceasta se petrece în anul 2013.

Iubiţi credincioşi,

În viaţa omenirii au fost momente de cer senin şi momente de furtună. Şi precum în trecut aşa şi astăzi, creştinătatea este chemată în orice situaţie să fie în stare de veghe. „Fiţi treji!”, ne spune Scriptura[9]; „Deşteaptă-te, române”, îndeamnă imnul naţional. Starea de veghe, de priveghere şi atitudinea de deşteptare continuă şi curaj mărturisitor definesc viaţa creştinului adevărat. „În lume necazuri veţi avea”,ne avertizează Hristos Domnul. Şi tot El ne spune: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”[10]. Domnul Hristos ne face părtaşi acestei biruinţe şi pe noi fraţii Săi, căci Hristos, „făcându-se Frate cu noi, noi toţi devenim fii ai Tatălui ceresc împreună cu El şi fraţi între noi”[11].

Ca fraţi ai lui Hristos şi fii ai Tatălui ceresc avem încredinţarea că Fratele nostru mai mare, Hristos Domnul, iubirea Tatălui şi adumbrirea Duhului Sfânt nu ne vor părăsi. „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”[12], zice Domnul. Pentru aceea, în ceas de întristare, sau de prigoană manifestată într-o formă sau alta, să zicem: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu (…)? Nădăjduieşte în Dumnezeu (…); mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”[13] sau „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”[14].

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos,

Vieţuirea creştină în zilele noastre este pe cât de frumoasă şi dătătoare de bucurie, sens şi lumină, pe atât de dificilă. Este calea străbătută de Hristos de la Cruce la Înviere. Altă cale spre Înviere, adică spre pace şi bucurie în Duhul Sfânt, nu există în afară de răstignire şi trecere prin necazuri, ispite şi adesea persecuţii. De ce aceasta? Ne răspunde Sfântul Ioan Evanghelistul: Hristos „Şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”[15], adică pentru toţi, inclusiv pentru cei ce ne urăsc, ne doresc răul sau ne prigonesc. Aceasta este împlinirea poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi”[16]. „Chemând pe toţi – spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul – spre a păzi porunca lui Hristos: «iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce se duşmănesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ, adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara mâniei tuturor, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi» (2 Timotei 3, 12). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică”[17].

Singura atitudine posibilă, aşadar, în viaţa unui creştin şi în Biserica lui Hristos este iubirea care, în jertfa ei, îi cuprinde pe toţi, prieteni şi vrăjmaşi. Cu o condiţie pe care ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”[18]. A iubi „cu fapta şi cu adevărul” înseamnă: rugăciune neîncetată pentru toţi, în special pentru vrăjmaşi, fapta cea bună pentru cel aflat în nevoie, cunoaşterea şi trăirea adevărului de credinţă, propovăduirea Evangheliei lui Hristos celor care nu-L cunosc îndeajuns sau Îi sunt potrivnici, solidarizarea cu cei care suferă din cauza credinţei lor sau a nedreptăţilor de orice fel.

De aceea, în aceste zile sfinte de prăznuire a Naşterii Domnului, să ne îndreptăm inima în rugăciune către Dumnezeu pentru toţi cei care suferă din cauza credinţei lor în Siria şi în alte zone ale lumii. Din multul sau puţinul nostru material să facem parte celui în suferinţă aflat, mai aproape sau mai departe de noi. Să veghem ca adevărul de credinţă să fie propovăduit cu tărie, ca guvernanţii să cârmuiască treburile ţării inspirându-se din Scriptură, din tradiţiile sănătoase ale înaintaşilor şi din tot ceea ce e autentic românesc, european şi uman. Familia creştină, formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, să fie apărată ca bunul cel maide preţ, împreună cu credinţa şi valorile neamului.

Străduindu-ne să împlinim acestea, Hristos „va lua chip în noi”[19] ca altădată trup din pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Împlinind, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele rânduite de Biserică, ne vom bucura de pacea şi lumina Betleemului, vom înţelege „taina minunată a unui Dumnezeu Care, cu toată mărirea Lui necuprinsă, Se coboară atât de mult, încât Se face purtătorul personal al simţămintelor noastre, al legăturilor noastre cu lumea şi cu semenii noştri, al specificului uman”[20].

Dumnezeu să ne cuprindă pe toţi în mila iubirii, iertării şi binecuvântării Sale pentru a glăsui împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[21].

Vă îmbrăţişez pe toţi întru lumina şi bucuria Naşterii Domnului, dorindu-vă tuturor zile frumoase de praznic şi un An Nou bineplăcut Domnului cu sănătate în familie şi pace în lume.

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

[1] Cântarea a IX-a, Utrenia Naşterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 445.
[2] Ioan 3, 16.
[3] Luca 2, 13-14.
[4] „Naşterea Domnului şi valoarea omului”, în Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993). Opere complete 3, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 764.
[5] Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 103.
[6] Matei 2, 3.
[7] Ioan 15, 20.
[8] Faptele Apostolilor 11, 26.
[9] 1 Petru 5, 8.
[10] Ioan 16, 33.
[11] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 763-764.
[12] Evrei 13, 5.
[13] Psalmi 41, 6-7.
[14] Psalmi 26, 1-2.
[15] 1 Ioan 3, 16.
[16] Matei 5, 44.
[17] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 128-129.
[18] 1 Ioan 3, 18.
[19] cf. Galateni 4, 19.
[20] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 762.
[21] Luca 2, 14.

†

Prea-iubiţi fraţi întru Hristos!

Pastorala de anul acesta e sunetul de clopot ce vesteşte, o dată cu Naşterea Mîntuitorului, un început al trăirii şi de către noi, românii ortodocşi, a căii vieţii şi pătimirii Domnului. De la raza Tatălui ce vine în lume să smulgă din deznădejde o omenire ostenită şi împovărată de idolatrie, de iubirea de sine a umanismului ateu, la propovăduirea din nou a Fericirilor creştine, care sublimează chipurile suferinţei, de la trezirea puterii pocăinţei, singura care deschide calea Împărăţiei lui Dumnezeu, la încercările prin care toţi cîţi în Hristos s-au botezat sînt chemaţi să treacă spre a urma slavei Lui şi a fi una cu El în veşnicie, în slava negrăită a Tatălui, în lumina cea pururea fiitoare şi în nespusa dulceaţă a iubirii dumnezeieşti, dimpreună cu toţi sfinţii şi îngerii.

Prigonirea de care vorbesc şi Mîntuitorul, şi arhi-episcopul nostru (ἐπίσκοπος – supra-veghetor) sînt prorocite nu spre împuţinarea veseliei duhovniceşti, ci dimpotrivă, spre însufleţirea şi întărirea dragostei de Dumnezeul către Care aleargă inimile noastre în fiecare clipă, şi de Care nu ne poate despărţi nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncul, nici altă făptură oarecare. De ar fi privit doar la slăbiciunile şi neputinţele omeneşti, la mulţimea păcatelor, de ar fi privit la fricile sau la plăcerile cugetului trupesc, de s-ar fi încrezut în puterile proprii, în tăria credinţei, ascuţimea minţii sau focul iubirii, de şi-ar fi pus nădejdea în orice altceva decît în Dumnezeu, mucenicii n-ar fi îndrăznit să creadă că vor putea birui chinul sau puterea ademenitoare a prigonirii şi n-ar fi fost martori cu însăşi viaţa şi moartea lor la atotputernicia făcătoare de minuni a lui Dumnezeu, care le-a dat putere să închidă gurile leilor, să stingă puterea focului, să scape de ascuţişul sabiei, să se întărească din slăbiciune, să se facă tari în războaie şi să întoarcă taberele vrăjmaşilor pe fugă.

Prigoana împotriva creştinilor a fost o constantă, de la dreptul Avel – ucis pentru dreapta sa credinţă de fratele său pizmaş – la toţi proorocii care, binevestind venirea în Trup a Mîntuitorului, au pătimit morţi grele şi de ocară, la Sfîntul Ioan Botezătorul – cel ucis pentru că nu s-a temut să strige adevărul -, la Însuşi Prea-curatul şi Prea-bunul nostru Domn astăzi prăznuit pentru minunata Naştere din Fecioară – ucis din pizma materialiştilor saduchei, a rigoriştilor farisei şi a ateilor irodiani, precum este scris:

Pentru ce s-au întărîtat neamurile şi noroadele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat laolaltă asupra Domnului şi asupra Unsului Lui. Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor. Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii şi Domnul îi va batjocori pe ei. Atunci va grăi către dînşii întru iuţimea Sa şi întru mînia Sa îi va tulbura pe ei. Iar Eu sînt pus Împărat de Dînsul peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, vestind porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi biruinţa Ta marginile pămîntului. Paşte-vei pe dînşii cu toiag de fier; ca vasele olarului îi vei zdrobi pe dînşii. Şi acum, împăraţi, înţelegeţi; învăţaţi-vă toţi care judecaţi pămîntul. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cîndva să Se mînie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă. Cînd se va aprinde degrab mînia Lui, fericiţi toţi care nădăjduiesc spre Dînsul.

Psalmul s-a împlinit şi atunci, prin Mîntuitorul, şi e deosebit de actual acum, nouă, ucenicilor Mîntuitorului, neamul creştin al popoarelor întregii lumi. Adunatu-s-au puterile lumii să lepede dintru ei conştiinţa, să se răzvrătească împotriva Lui şi să-L ucidă acolo unde e sălăşluit în oameni, să şteargă Numele Lui de pe buze, din cărţi, din istorie, din cugete, iar în locul jugului Său cel bun şi a poverii Sale prea-uşoare să pună cătuşe gîndului, să plumbuiască dragostea, să alunge pe Duhul Sfînt pogorît asupra lumii şi primit cu veselie de creştini.

Temelia credinţei noastre, Scriptura, ne vesteşte inevitabilul prigoanei: lipsurile, sminteala, îndoiala, defăimarea, trădarea, singurătatea, scuiparea, biciuirea, răstignirea, iar în urma lor ÎNVIEREA şi viaţa veşnică. Însă azi, mai mult ca oricînd, vrăjmaşii Scripturii se simt de nebiruit în mărirea bogăţiei şi a puterii lor trecătoare şi pretind că salvează lumea de… Mîntuitorul ei! Ca şi acum 2013 ani şi de atunci încoace, ei fac uz de pîrghiile economice, politice şi religioase ca să se răzbune pe bucuria celor mîntuiţi de Blîndul Iisus şi uită că tot El este Dreptul Judecător şi Împăratul cel Veşnic.

În vremea vieţii pururea pomenitului şi celui întru sfinţi părintele nostru Justin Arhimandritul intensitatea şi chipurile prigoanei erau purtate mai cu seamă pe umerii săi şi ai fraţilor săi de generaţie mărturisitoare. El o purta delicat, discret, regeşte, simţindu-se onorat de jertfă; purta cunoştinţa şi realitatea apăsării cu tărie şi strălucire de diamant, fiind în cîrmuirea corabiei creştineşti prin furtunile atee ca un cîrmaci prea-iscusit, cu prisosire jertfelnic, înţelept ca şerpii şi blînd ca porumbeii. Prin subtilele prorociri şi îndemnuri pregătea poporul, pe care atît de mult l-a iubit, şi obştea, în care a luptat şi luptă pentru curăţia credinţei, pentru clipele de încercare ce vor urma. De 6 luni, din ce în ce mai intens şi mai la arătare, vedem creşterea acestei asupriri nu numai împotriva sărmanilor, a copiilor, a bătrînilor, a văduvelor, a celor pe care-i iubea mai mult Hristos, ci şi împotriva noastră, a păcătoşilor, care în chip monahicesc, la chemarea Stăpînului, am venit să slujim prin lacrimile şi pocăinţa noastră.

Sfînta Scriptură s-ar putea numi şi cu un alt titlu: Puterea Îndumnezeitoare a Pocăinţei. Întru pocăinţă s-au binevestit şi s-au făgăduit toate, şi numai prin ea există mîntuire. Prin baia ei curăţitoare de suflet, lacrimile devin prinos singur primit şi bineplăcut Celui ce Şi-a început propovăduirea îndemnîndu-ne către ea. Prin pocăinţă şi pentru pocăinţă stau veacurile, întru ea a rînduit Dumnezeu, prin Duhul Sfînt, Sfintele Taine mîntuitoare ale Bisericii: Botezul, Spovedania, Împărtăşania, Călugăria. Stropi-mă-vei cu issop, şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Întru pocăinţă nimic nu e cu neputinţă celui ce cere cu credinţă în Iisus Hristos.

De aceea şi acum, la Prea-sfîntă Naşterea Ta, Mîntuitorule, cădem înaintea Ta şi strigăm: Am greşit, iartă-ne! Am făcut fărădelegi înainte Ta şi am părăsit dragostea cea dintîi, pe care moşii şi strămoşii noştri au ţinut-o către Tine neîntinată. Doamne, Bunule, Cel ce cu lesnire ierţi şi nu ţii minte răul, şterge păcatele poporului nostru, Milostive, spală zapisul greşalelor noastre, căci cu zdrobire de inimă îngenunchem şi mărturisim relele ce singuri le-am lăsat să se abată asupra sufletelor noastre. De cînd a fost bunăvoia Ta ca Biserica să iasă de sub norul prigoanei comuniste şi să se ridice luminoasă din nou, spre slava Ta, noi, fără a socoti milostivirea şi facerea Ta de bine, nu ne-am pocăit pentru cele ce unii dintre noi, clerici şi fraţi de credinţă, am săvîrşit din slăbiciune în vremea ateo-comunistă, căci toţi purtăm povara fricii şi nemărturisirii, ca mădulare ale aceluiaşi Trup. Nu ne-am cerut iertare de la Tine şi de la popor pentru smintelile din acea cruntă prigoană, nici n-am spus adevărul despre mulţimea nenumărată de Sfinţi Mucenici pe care nu i-am cinstit după cuviinţă, nici nu am pus frîu fărădelegii, nici nu am mustrat-o, lăsînd cîinoşenia atee să se facă dreptar de lege, nici nu am catehizat cu rîvnă adevărurile de credinţă, nici nu am purtat grijă să alungăm valul de erezii, secte şi păgînisme ce au invadat ţara, nici n-am apărat pruncii să nu mai fie ucişi de mame enpăsătoare sau disperate, nici n-am apărat familia să nu mai fie hărţuită de necuvioşie, nici simţurile, pervertite de mass-media, nu le-am curăţat, nici cultura creştină n-am scos-o din colbul uitării. Grele păcate ne apasă, Doamne, pe noi, poporul român! Milostiveşte-Te spre robii Tăi aflaţi acum în ceas de cumpănă, Hristoase, Cel ce ai venit ca Prunc! Tinde către noi prea-păcătoşii, nerecunoscătorii, Mîna Ta spre binecuvîntare şi privirea Ta înlăcrimată spre iertare. Nu ne părăsi pe noi, ce ne-am pervertit sufletele cu minciuni, cu laşităţi, cu desfrînări de toate felurile, cu lăcomie, cu împietrire de inimă, cu lene, cei ce ne-am pătat mîinile cu sînge creştinesc, minţile cu cuget păgînesc, cei ce Te-am părăsit, Te-am lăsat întemniţat, gol, flămînd, şi însetat, cei ce am lăsat Biserica Ta să fie defăimată din lăuntru şi din afară. Plîngem şi ne tînguim cu duh umilit, Stăpîne, dar nu deznădăjduim spre Mila Ta. Întoarce mînia Ta! Lasă mîhnirea pe care Ţi-am adus-o! Doamne, mîntuieşte-ne că pierim! Vrăjmaşii ne-au înconjurat scrîşnind asupra poporului Tău, rănile sufletului ne-au răpus şi nu este nimeni să ne ajute! Nu lăsa, Împărate, ca Numele Tău să se surpe cu ocară dintre neamuri, din pricina păcatelor noastre, nu lăsa să ne piară credinţa, seminţia, graiul şi să pierdem însăşi viaţa cea veşnică. Nu ne usca pe noi ca pe smochinul neroditor, nu ne smulge ca pe via neroditoare! Şi acum, în al unsprezecelea ceas, cînd ateo-materialismul nu mai împilează cu teroarea durerii, ci cu teroarea plăcerii trecătoare în schimbul celei veşnice, acum cînd, ca să nu mărturisim ortodoxia şi dragostea creştină de oameni, sîntem şantajaţi ca mai înainte cu dosare compromiţătoare făcute cu sîrg de către lucrătorii nedreptăţii, acum cînd din întregul fiinţei nu ne-a rămas decît suspinul, acum cînd am putea pierde totul sau cîştiga totul, deşteptîndu-ne din somnul cel de moarte, strigăm către Tine: Mîntuieşte-ne! Ajută-ne să ne îndreptăm vieţile, să mărturisim adevărul Tău, ca dacă trăim sau dacă murim ai Tăi să fim!

Vezi lacrimile noastre, Bunule, vezi sărăcia noastră, vezi rugăciunea noastră umilă şi ocroteşte pe poporul Tău şi pe robii Tăi întăreşte-i şi fă-i bineplăcuţi Ţie! Amin.

Strigătul către Dumnezeu al unui singur om a potolit mînia lui Dumnezeu cea cu dreptate abătută asupra neamului, căci rugăciunea Părintelui Justin era mereu grabnic ascultată. Nu putem nădăjdui la rugăciunile sfinţilor dacă nu le recunoaştem sfinţenia şi dacă nu le urmăm faptele. Acum e rîndul întregului popor să se întoarcă şi să strige către Dumnezeu, cu sinceritate recunoscîndu-şi orice vină şi mărturisindu-şi păcatele, şi credem Domnului că România va rămîne grădina Maicii Domnului prin care colindă de-a pururea Pruncul Iisus.

Colindele care răsunau odinioară din celulele sfinţilor închisorilor vor colinda astăzi în ceruri şi pentru copiii din Pungeşti, nu din Siria, care, în pofida neprihănirii şi simplităţii inimilor lor mioritice, anul acesta n-au avut voie să colinde. Hristos Se naşte, slăviţi-L!

Un cadou pentru cititorii blogului de la Dan Fagarasanu. Sf. Maxim Marturisitorul: Intruparea mistica a Cuvantului

Rugaciunea se numeste „rugaciunea lui Iisus” dar se întemeiaza pe o baza trinitara. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu exista niciodata fara Tatal si Sfântul Duh si alcatuieste, împreuna cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinta si nedespartita”. Hristologia este strâns legata de Triadologie.

Dar sa ma întorc la problema rugaciunii lui Iisus. Tatal ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif sa-L numeasca pe Hristos, Iisus „…si vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatalui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate sa zica «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” îl recunoastem pe Tatal si îi suntem supusi Lui. Ba, mai mult, simtim lucrarea si împartasirea Sfântului Duh.

Parintii, luminati de Sfântul Duh ne-au spus ca „Tatal prin Fiul în Sfântul Duh, savârseste toate”. Întreaga Sfânta Treime a creat lumea si a facut omul, si iarasi întreaga Sfânta Treime a re-creat omul si lumea. „Tatal a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Si S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a facut „din vointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem ca mântuirea omului si dobândirea darurilor dumnezeiesti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Asculta ce spun Sfintii Parinti despre aceasta.

Sfântul Simeon Noul Teolog scrie ca Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu este usa

mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, si va intra si va iesi si pasune va afla” (Ioan 10, 9). Daca Hristos este Usa, Tatal este casa. „În casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2). Asa ca intram la Tatal prin Hristos. Si pentru a deschide usa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, caci cunoastem Adevarul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatal a trimis pe Fiul în lume, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu îl descopera pe Tatal si Sfântul Duh, care purcede din Tatal si este trimis prin Fiul, zamisleste pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoastem deci, pe Tatal „prin Fiul în Sfântul Duh”.

 

Sfântul Maxim vorbeste adeseori în operele sale despre întruparile mistice ale Cuvântului. El scrie ca, precum cuvintele Legii si ale profetilor au fost înaintemergatorii venirii în trup a Cuvântului, în acelasi fel Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergatorul „prezentei lui în Duh”, „învatând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele sa fie în stare sa primeasca prezenta Lui dumnezeiasca”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie sa se întrupeze înlauntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinita prin bunavointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh.

Vezi cum este exprimata împreuna lucrarea Sfintei Treimi, cum primim si marturisim marea taina ca Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care dupa toate acestea neaga si nu primeste rugaciunea lui Iisus face o mare greseala.

El neaga Sfânta Treime. Nu se supune Tatalui si nu primeste luminarea Sfântului Duh, asadar nu are adevarata împartasire cu Hristos. Deci trebuie sa se întrebe daca este cu adevarat crestin sau nu.

http://www.librariasophia.ro/carti-O-noapte-in-pustia-Sfantului-Munte-Convorbire-cu-un-pustnic-despre-rugaciunea-lui-Iisus-Hierotheos-Vlachos-mitrop-so-2358.html

Parintele Arsenie Boca: Astazi, Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc

de Ierom. Arsenie Boca

---

Nici frică nimicitoare, nici răzvrătire; nici prăvălire apocaliptică, nici explozie necumpănită, ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, bucurie senină, a unei intimităţi negrăite.

Iată îngerii cerului vestesc făpturii minunea : astăzi Dumnezeu S-a pogorât pe pământ.

Nu în vijelie distrugătoare, nici în tunetul nimicitor al mâniei Sale. Nu în prezenţa atotputerniciei, nici în focul mistuitor care topeşte zidirea. Astăzi cerul se uneşte cu pământul, nemărginirea se toarnă în mărginire, veşnicia se îmbracă cu vremelnicia, atotputernicia se îmbracă cu neputinţa, Cel nevăzut e purtat în braţe de o fecioară.

Astăzi, Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, se învăluie întru smerenie. Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc, Cel ce împodobeşte cerul cu stele, se culcă într-o iesle de dobitoace.

-          Locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ.

Din Betleem, spunea profetul, trebuia "să vină Acela a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele veşniciei, e dintru început, în zilele veşniciei" (Miheia 5,1)

A lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd.

- Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.

Astăzi s-a despicat istoria omenirii în două şi se începe cu 1 numărătoarea timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Încă de la nasştere Iisus e începutul şi sfârşitul istoriei.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte timpul între început şi sfârşit.

Naşterea lui Iisus a produs în Ierusalim tulburarea lui Irod şi a tot Ierusalimul.. Deci cei ce erau datori să-L primească s-au arătat ostili chiar şi numai naşterii Sale. Drept aceea Irod pune gând să-L omoare.

Aceştia erau ai Săi, între care a venit.

Păgânii se poartă cu totul altfel. Cei trei înţelepţi magi ai răsăritului, vin ca la un împărat şi-şi aduc darurile, dar la Betleem găsesc că Pruncul e mai mult decât un împărat, e şi Dumnezeu totodată. De aceea îşi schimbă planul darurilor.

Principii răsăritului îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui împărat peste ei. În calitate de preoţi Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a înspăimântat şi cutremurat Naşterea Mântuitorului şi I S-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, nu numai că se bucură de Naşterea Lui, dar I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.

Principii aceia au călătorit depărtări mari şi cu primejdii ca să-L vadă pe Iisus; astăzi creştinii nu mai ostenesc nici până la Biserică.

Sursa: Vestitorul Ortodox

RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE

    “Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi pământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au deschis pentru cei pământeşti care însetau după viaţă şi n-o puteau gusta”.   (Sfântul Efrem Sirul)

 „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”

                                                                                               ( Troparul Crăciunului)

       CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.    

       Întruparea CUVÂNTULUI  este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.

        Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.

            Tradiţia Naţiunii noastre sfinte ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor, iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează, din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele pune din borangicul său surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă Martirilor. Luna adună steluţele lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales. 

         Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca  împlinire a religiozităţii sale.

        De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte, s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii  psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.

         Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.

          În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.      

          Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.

  “Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).

            Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).

             Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în propria inimă, înţelegându-L. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.      

        “Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The  Way of  the  Ascetics, London, 1960, p.79).

          Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.

           Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionar, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor  (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.

           Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe.

           Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor.

             Ei, în Numele lui Hristos, s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).

           În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).

              Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor:  vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi îndurate.

              Vrednici de toată preţuirea şi binecuvântarea cerească, aceşti Ucenici creştini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinţa ideală a Ortodoxiei.

              Cu inimile lor curate deţinuţii politici creştini au lăudat şi cu lacrimi sfinte au cântat şi au brodat în slavă Naşterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi creştini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin  Rugul aprins al Rezistenţei creştine.

                 Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemniţată, prin care s-au cuminecat poeţii creştini întemniţaţi. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentraţionar, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Naşterea Mântuitorului şi flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.

                Una din Tradiţii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Bunul  Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. 

                 Rugăciunile, Poeziile şi Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor şi tipologiilor încarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferinţei, înscrisă într-o amplă meditaţie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.

              Imnele lor martirice sunt un comentariu creştin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităţi atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeţi mistici din toate timpurile şi cei mai profunzi teologi ai suferinţei.

             Ei au intuit actul fundamental al creaţiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelaţia şi dragostea lor întru Domnul. Creştinismul lor ortodox a atins un stil de viaţă divin. Recunoaşterea puterii spiritului lor constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi, descendenţii lor în lumină.

           Imnele lor au izvorât din propria viaţă de creaţie, din eroismul spiritual şi din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruinţei creştine.

  

  VIRGIL MAXIM, POET MISTIC

         Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judeţul Prahova. După şcoala generală, urmează cursurile Şcolii Normale la Ploieşti şi Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică şi religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frăţiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos şi iubirea de Neam.

       Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcuşul duhovnicesc prin suferinţă şi rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgşor, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Galda, Gherla şi iarăşi Aiud. Cele văzute şi trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor şi al duhovniciei, Părintele Arsenie Papacioc, afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48).

         Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntaşul cerului”, părintele Liviu Brânzaş, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează:

        “Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul  lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă- un mare sacerdot.

        Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

   „ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfinţit un pustnic blând…/ Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând/ şi-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ şi luna-i săruta sfinţit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă şuviţă/ în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”/ De funia nădejdii viu s-agaţă/ şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simţirilor descuie/ şi îngerilor iată-l…faţă-n faţă!.../ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Înţelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip şi măsură!.../ Un înger…a făcut un semn în cer!.../ El vede Faţa-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeşte vămi de ger!.../ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuţi, mereu în nehodină?!.../ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ şi ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeşte jertfa, Ardere-de-tot!.../ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furişându-se-n chilie/ de-asupra frunţii, nimb subţire-i ninge!.../ Vrăjmaşii gem la pragul lui, pe coarne!.../ Movilă-i stă nisipul lângă uşă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…/ Pe-o laviţă, alături, rânduite/ mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfinţitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog/ C-având puţină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ şi v-am lăsat, cenuşa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste veşminte…/ Se risipi cenuşa lui fierbinte/ şi sărutând-o…am plans îngândurat?... (Ardere-de-tot).

   Poetul isihast Virgil Maxim şi-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire şi de mulţumire.

Ganduri calugaresti de Craciun ale Parintelui ARSENIE BOCA

I. Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I

II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.

Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.

Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.

Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.

Cu omul, lucrurile stau aşa:

Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?

Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.

Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.

Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.

Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.

Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.

Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.



Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea. Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată.

Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile.
Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi.

Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei, căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi. Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu.

Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem da la tăiere.

Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo piedică.

De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana. Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui. De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci potrivnicul nu mai are nimic în noi.

Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină.
Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată mizeria şi nedumnezeirea sa.

Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început până la sfârşit.