Ovidiu Nacu (revista Isvod): Calea Invierii. Sa aflam cine suntem pe pielea noastra, nu din poantele si povestioarele domnului Puric.

Dintotdeauna au fost două tabere pe lume: fiii lui Cain şi urmaşii lui Abel. Primii au făcut cetatea, cultura, ştiinţa; ultimii s-au suit (fizic ori metafizic) pe un vârf de munte, ca să fie pe deplin întru Dumnezeu, ori ca să se ascundă de prigoana confraţilor cainiţi. Şi asta pentru că mereu, în istorie, Cain îl va prigoni pe Abel şi va căuta să-l ucidă. Care-i vina lui Abel? Prin modul său de a fi, nelumesc şi eshatologic, el emană o putere care-l tulbură grozav pe Cain, îi răvăşeşte fiinţa şi viaţa… Cain, ce aduce jertfă lui Dumnezeu din formalitatea religiei, este judecat de Dumnezeu prin tăcerea blajină a lui Abel, căruia îi este primită jertfa duhului său ardent. Tocmai această deplinătate a vieţii o observă Cain prezentă în fratele său şi absentă întru sine şi de aici tulburarea neînchipuită ce-l mână la crimă. Oricum am privi lucrurile, Abel trebuie să moară!… Pentru că aparţine mai mult eshatonului decât istoriei, pentru că bunătatea şi lumina lui opreşte lumea din mersu-i prestabilit, pentru că el însuşi doreşte, în tainiţele sufletului, stihial şi mistuitor, să aducă jertfa supremă lui Dumnezeu: propria-i viaţă…

Tăcut în vremelnica existenţă pământească, Abel începe să grăiască după desăvârşirea sa întru jertfă; Cain ascunde crima, dar glasul sângelui strigă din pământ (Facere 4, 10), Cain caută izbăvire din căderea sa prin cetate, prin cultură, prin ştiinţă, trâmbiţând pretutindeni succesele sale faustice, dar în tot ceea ce face se simte bântuit de absenţa omniprezentă a fratelui său, arhetip pur al omului îndumnezeit.

În secolul XX fiii lui Cain au ucis mulţi urmaşi de-ai lui Abel… Răsăritul Europei a dat o nenumărare de Sfinţi Martiri şi Mărturisitori, mitraliaţi, decapitaţi, torturaţi, arşi de vii, întemniţaţi şi alungaţi din cainica cetate – ei, de care lumea nu era vrednică (Evrei 11, 38)…. Neamul românesc se înscrie cu cinste printre neamurile martirizate pentru Hristos de către fiara comunistă, prin mulţimea de cărturari, înţelepţi, monahi, preoţi, credincioşi – chiar şi episcopi, ortodocşi în duh dacă nu în confesiune – care au ales să aibă zile infernale dar nopţi liniştite (Steinhardt), în vremea când cetatea întreagă, posedată de-ai comunismului demoni, alegea să aibă zile liniştite urmate de nopţile infernale ale conştiinţei… Aceşti urmaşi ai lui Abel, care şi-au lăsat oasele prin temniţe, prin ocne, prin munţi, prin tranşee, prin păduri, prin râpe şi văi, îngrăşând pământul românesc cu mirul jerfei lor, zac până astăzi uitaţi de cetate şi Biserică, zac în neştiutul lor loc de hodină pământească. Părintele Iustin Pârvu a afirmat că păşeşte cu teamă peste glia Aiudului, că-i toată plină de sfinte moaşte… Însă măcar de-ar fi singura…

Chestiunea Martirilor e cheia de boltă a concepţiei despre sine a unui popor creştin – această afirmaţie sintetizează problema fundamentală cu care ne este dat să ne confruntăm la început de veac XXI. În lumina acestor Abeli blajini, ce odihnesc tăcuţi în pământurile patriei, ne putem judeca şi noi, mai degrabă fii ai Cainului comunist, după aproape jumătate de secol de formatare ideologic-existenţială; şi lumea contemporană, cu mirajele şi capcanele ei, dar şi trecutul nostru recent sau îndepărtat, acele epoci nevirusate încă de morbul apostaziei. De ce e necesar acest proces de reevaluare a identităţii noastre, de români şi ortodocşi? Ca să aflăm cine suntem pe pielea noastră, din fapte, dovezi şi mărturii veridice, nu din poantele şi povestioarele domnului Dan Puric, de la tribunele neocomunist-europene ale Parlamentului, ori de la amvonul ideologizat al Patriarhiei Române.

Aşadar, cine suntem? Mai suntem creştini, mai vrem să fiinţăm ca români şi în mileniul trei, mai râvnim la fericirile Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, ori la dragostea de neam a lui Ştefan cel Mare?… Iată întrebările la care fiecare dintre noi, dar şi poporul român, în dubla sa ipostază: profan-civică şi religios-eclesială, este chemat să răspundă. Nu că l-ar întreba vreun publicist de provincială revistă, ci că glasul sângelui strigă din pământ (Facere 4, 10) şi ne cheamă la judecată, aici şi acum. Înaintea Martirilor, de al căror sânge s-a muiat pământul românesc în ultimul secol şi de trupurile cărora, neputrezite şi izvorâtoare de mir, e plină ţara – înaintea lor avem de dat socoteală frăţească despre cum ne ştim purta destinul, azi şi mâine. Socoteala frăţească pe care ne-o cer vine din faptul că ei au dat socoteală pentru noi, înaintea judecătorilor nedrepţi, a torţionarilor şi a ucigaşilor, – unelte ale comunismului ateu şi apatrid.

„Pe biroul lui Mircea Vulcănescu, se afla fotografia unui ţăran, baciul Vasile din Bârsana Maramureşului, în casa căruia a stat un timp, în perioada cercetărilor sociologice. Întrebat cine este, Vulcănescu a răspuns: un ţăran cu care stau şi mă sfătuiesc la cumpănă. Nu era doar o figură de stil. Acelaşi lucru Vulcănescu 1-a spus şi la tribunal, în pledoariile sale, dovedind că economia României [sub guvernul din care făcea parte, n.m.] nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci, dimpotrivă, prospera. Dar aceste justificări nu erau destinate numai tribunalului. Spunea el: <<Ţie, baciule, şi mai presus de această curte, îţi dau socoteală>>”[1].

De îi vom readuce înapoi în agora cetăţii şi pe altarele bisericilor, unde şi este sălaşul lor de drept, avem şanse să renaştem ca Neam şi Biserică, precum şi ei s-au născut din nou în cer; şi ne vom mira de paradoxul actual care ne leagă firea: neputrezite, trupurile lor zac uitate de români, în timp ce trupul României tot putrezeşte…

Ca să ieşim din putrefacţie şi impostură, ca să ne liberăm din robia babiloniană a Apusului şi să deschidem cartea Culturii acolo unde vom pofti; ca să însemnăm pe pagini Adevărul, şi să lăsăm copiilor noştri moştenire dreptatea celor ucişi pentru Hristos; ca să ne arătăm vrednici a mai fiinţa pe lume şi a ne însemna cu semnul crucii – trebuie să-i cinstim pe Martirii noştri, să-i iubim, să ne lăsăm călăuziţi de lumina şi bunătatea lor. Ei să fie conştiinţa noastră şi din izvoarele lor să ne adăpăm. Ei n-au nevoie de răzbunare („Să nu ne răzbunaţi” au fost ultimele cuvinte ale Înţeleptului Mucenic Mircea Vulcănescu), ori de vreo adulaţie idolatră, ci, dacă se poate spune că mai au nevoie de ceva, acel lucru este Învierea noastră.

- fragment dintr-un articol preluat din revista Isvod, via oranta.ro

Dragoş Martinian Iancu (revista Isvod): Hristos, Martirii şi Biserica. Cetatea se adună în/ca Biserică în jurul mormintelor Martirilor.

Hristos, Martirii şi Biserica

Această intimitate maximă a lui Dumnezeu cu făptura Sa a fost vestită de Iisus în Palestina de acum 2000 de ani ca „Împărăţie a lui Dumnezeu”, vestire ce se prelungeşte prin Biserică în toate secolele şi ariile geografice ale lumii, provocând tulburare mare (F.A. 19, 23) acolo unde ea se face în Duh şi Adevăr (Ioan 4, 23). De ce tulburare? Pentru că vestirea în sine cuprinde sămânţa acestei Împărăţii, fapt ce răvăşeşte puterea răului statornicită peste lume (1 In 5,19). Apostolul Pavel arată că toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (2 Tim 1, 12), eshatologicul modus vivendi nefiind compatibil cu ontologia pervertită a lumii actuale. Despre prigoana şi persecuţiile repetate asupra creştinilor în istorie vorbeşte şi Hristos Domnul, fericindu-i pe cei care Îl mărturisesc înaintea dregătorilor de stat, a sinagogii (adică, în sens larg, a instituţiei religioase, oricare ar fi ea) şi în arena întregii lumi, cu preţul vieţii lor:

Iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate (Matei 23, 34).

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei 10, 32-33).

…Vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu (Matei 24,9).…Vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor. (Marcu 13, 9).

Eu vă voi da gură şi înţelepciune căreia nu vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca 21, 15).

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 10-12).

În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea ( Ioan 16, 33).

Din cele de mai sus putem desprinde faptul că a fi creştin, în sensul cel mai autentic al cuvântului, înseamnă a-L mărturisi pe Iisus Hristos Mântuitorul, prin viaţă (iradiere existenţială) şi cuvânt (epfanie discursivă). A mărturisi înseamnă, pe lângă redarea fidelă a unor fapte, şi comunicarea intimă şi personală a unui eros tulburător. Să ascultăm mărturisirea pe care Sfântului Ignatie Teoforul (†107), episcop al Antiohiei, o face despre Hristos creştinilor din cetăţile prin care avea să treacă spre Roma, loc al martiriului său:

Fără El să nu doriţi vreodată nici măcar să respiraţi; căci El este nădejdea mea. El este lauda mea, El este bogăţia mea neştirbită, întru care îmi port din Siria până la Roma lanţurile, mărgăritarele duhovniceşti, în care fie să fiu desăvârşit prin rugăciunea voastră şi să mă fac părtaş al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al morţii Lui, al învierii Lui din morţi şi al vieţii Lui neştirbite. […]

Scriu tuturor Bisericilor şi le poruncesc tuturor, că eu de bunăvoie mor pentru Dumnezeu, dacă nu mă veţi împiedica. Vă rog nu-mi faceţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu de mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Grâu al lui Dumnezeu sunt şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Dumnezeu. Mai degrabă linguşiţi fiarele, ca să mi se facă mormânt şi să nu mai rămână nimic din trupul meu, ca nu cumva adormind să fiu găsit povară cuiva. Atunci voi fi adevărat învăţăcel al lui Iisus Hristos, când lumea nu va mai vedea nici trupul meu. Rugaţi pe Domnul pentru mine ca prin aceste instrumente să fiu găsit jertfă lui Dumnezeu. […]

Dacă voi pătimi, voi ajunge un dezrobit al lui Iisus Hristos şi voi învia în El liber. Fiind legat în lanţuri în El învăţ acum să nu mai poftesc nimic lumesc sau deşert[1].

Erosul mărturisirii, deopotrivă mistic şi realist, aparţine prin excelenţă Martirilor/Martorilor lui Iisus Hristos. De aceea Biserica şi-a iubit mereu Mirele în cei ce reiterează în al lor trup patimile Mântuitorului din dragoste pentru El, Adevărul întrupat…

Constituţiile Apostolice expun cu fidelitate statutul de care Martirii se bucurau în Biserica primară: …Cel condamnat pentru numele Domnului Dumnezeu este un sfânt, un frate al Domnului, un fiu al Celui Preaînalt, un receptacol al Duhului Sfânt, prin Care fiecare din cei credincioşi a primit luminarea slavei Evangheliei, întrucât s-a învrednicit de cununa nestricăcioasă, de mărturia dată pătimirilor Lui şi de comuniunea cu Sângele Lui şi s-a conformat morţii lui Hristos spre înfiere.

De aceea, toţi credincioşii prin episcopul vostru slujiţi acestor sfinţi din averile şi din osteneala voastră; dacă cineva nu are ceva, să postească o zi şi hrana zilei să o pună de-o parte pentru cuvioşi, dar dacă cineva are de prisos, să le slujească cu ceva mai mult, proporţional cu puterea lui. Iar dacă îi este cu putinţă să-şi dea toată averea şi să-i scape din închisoare, fericit va fi şi prieten al lui Hristos. […]

Şi dacă atunci când stă cu ei cineva e reţinut şi e supus la maltratări, fericit este că s-a făcut părtaş al martirilor şi imitator al pătimirilor Domnului Iisus Hristos. Căci şi noi [apostolii], primind pentru Hristos lovituri de la Caiafa, Alexandru şi Ana, am ieşit de la ei bucurându-ne că ne-am învrednicit să pătimim unele ca acestea pentru Numele Mântuitorului nostru.

Iar pe cei prigoniţi pentru credinţă şi care fug din oraş în oraş primiţi-i pentru porunca Domnului, ajutându-i şi primindu-i ca pe nişte martiri, bucuraţi-vă că v-aţi făcut părtaşi ai prigoanei lor, ştiind că ei au fost numiţi fericiţi de către Domnul.[2]

Cu privire la aceeaşi epocă, sunt dese relatările despre creştini cucernici care, asemeni lui Iosif cel cu bun chip, preiau trupurile Martirilor de prin arene, de la dregători sau direct de pe cruce pentru a le îngropa creştineşte, arătându-le cinstire. În Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Policarp, episcopul Smirnei (†143) descoperim comuniunea strânsă între Hristos, Martiri şi Biserică. Martirii sunt cinstiţi pentru că întru ei S-a preaslăvit puterea lui Hristos, Care i-a trecut de la moarte la viaţă, cu „moartea pre moarte călcând”. Taina Învierii – nucleul eshatologic al creştinismului – se manifestă cu putere în moartea mucenicească, trupurile Martirilor devenind temple ale Duhului Sfânt, făcătoare de minuni, izvorâtoare de bună mireasmă ori de mir, neputrezite şi iradiind nepământescul har al Împărăţiei. Cinstirea adusă lor, totuşi nu se confundă cu închinarea adusă lui unicului Dumnezeu: Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru dragostea lor mare pentru El au pătimit pentru Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă (sublinierile ne aparţin)[3].

Într-o perioadă mai târzie, această cinstire se înteţeşte şi universalizează în toate Bisericile locale. Pentru că adevărata cinstire a Martirilor înseamnă imitarea lor[4], imitare care poate fi făcută oriunde, oricând, Sfântul Ioan Hrisostom (†407) se adresează, într-o strălucită omilie, mulţimilor adunate la mormântul unor Martiri, întrebând: pentru ce s-au adunat toţi laolaltă? Încât aproape întreaga cetate s-a îmbulzit aici şi nici pe rob nu l-a ţinut frica de stăpân, nici pe sărac nu l-a ţinut strâmtorarea sărăciei, nici pe bătrân neputinţa bătrâneţii, nici pe femeie slăbiciunea firii, nici pe bogat înfumurarea bogăţiei, nici pe dregător grija puterii, ci dorul de Mucenici, înlăturând orice altă neputinţă şi orice altă slăbiciune a firii sau strâmtorarea sărăciei, a atras ca un lanţ atâta mulţime aici. Şi ne-a înaripat dorul de Mucenici, pentru ca în cer să petrecem ca nişte cetăţeni[5].

Văzând dragostea şi evlavia creştinilor strânşi în jurul Martirilor, …cine nu ar petrece astăzi în adunarea/Biserica noastră, în priveliştea aceasta strălucitoare, în dragostea noastră fierbinte?[6]

Nota bene. Cetatea se adună în/ca Biserică în jurul mormintelor Martirilor, unde de regulă s-au construit biserici. Aceeaşi cetate, care odinioară s-a strâns să privească cu plăcere pătimirile Martririlor fără să ia aminte la cuvintele mărturiei lor, se adună şi acum, pentru a-i cinsti liturgic, pentru a venera trupurile lor neputrezite, şi pentru a căpăta dezlegare minunată din boli sau necazuri. Şi de data aceasta, mărturia mucenicească este luată în seamă, ca una ce izvorăşte din Evanghelie şi o reactualizează concret în viaţa credincioşilor-cetăţeni. Metanoia cetăţii în faţa Martirilor proprii e garanţia cea mai sigură a încreştinării ei veritabile. Învierea lui Hristos, de care se pătrund trupurile muceniceşti, începe să fie râvnită şi în cetate, care se îmbulzeşte să-i cinstească în numele lui Hristos pe cei pe care odinioară i-a torturat şi ucis pentru numele aceluiaşi Hristos…

de Dragoş Martinian Iancu

- fragment dintr-un articol apărut în revista Isvod, via oranta.ro

Sfantul Dionisie Areopagitul- despre cele ce se savarsesc pentru cei adormiti

Capitolul VII ( din Sf. Dionisie Areopagitul: „ Opere complete; despre ierarhia bisericeasca” ) – cu note de Parintele Dumitru Staniloae

/. Despre cele ce se săvârşesc pentru cei adormiţi

§1

Acestea fiind lămurite, e de trebuinţă, socotesc, să vorbim şi despre cele ce se săvârşesc de noi cu sfinţenie pentru cei adormiţi. Căci nici acestea nu sunt comune celor sfinţiţi şi nesfinţiţi, ci precum e altfel modul fiecăreia din aceste două vieţi, tot aşa. plecând spre moarte cei ce au avut o viaţă sfântă, privind spre făgăduinţele adevărate ale dumnezeierii, de vreme ce au văzut adevărul lor în înviere, merg cu nădejdea sigură şi adevărată şi cu veselie dumnezeiasca

.spre ţinta morţii, ca spre sfârşitul sfintelor lupte (nevoinţe) în viaţă şi mântuirea desăvârşită şi fără sfârşit. Căci cunosc cele ce vor fi cu ei prin învierea întreagă, de care vor avea parte. Pentru că sufletele sfinte deşi pot cădea în viaţa de aici în schimbarea spre cele mai rele, vor avea prin naşterea din nou strămutarea la cea mai mare asemănare neschimbată cu Dumnezeu. Iar puterile cu­rate ale sufletelor sfinte vor lua cu ele trupu­rile însoţitoare şi împreună călătoare - care s-au înrolat şi au luptat împreună prin dum-nezeieştile lor sudori - în starea neschimbată a sufletelor, întemeiată în viaţa dumnezeiască. Căci vor fi unite cu sufletele sfinte cu care au devenit membre ale lui Hristos şi vor lua şi ele viaţa nestricăcioasă, nemuritoare ji fericită asemenea celei dumnezeieşti. In această veselie a unor astfel de nădejdi neclin­tite are loc adormirea celor sfinţi, venită la capătul luptelor¹¹¹.

111. Credinţa în învierea lui Hristos îi dă celui ce trece din viaţa aceasta nădejdea sigură nu numai că nu va muri cu sufletul, ci că va învia şi cu trupul. Sfârşitul vieţii pamânteşti îi produce aceluia chiar o bucurie că a terminat luptele cu ispitele inferioare, prin care şi-a ridicat chiar trupul la o anumită sfinţenie. Dacă n-ar exista şi o inviere cu trupul, rostul luptei pentru înfrânarea pornirilor spre plăcerile inferioare trupeşti ar apărea fără rost. Trupul primeşte şi el pentru creştin o semnificaţie pozitiva, o valoare eternă. Nevoinţele pentru întărirea lui in curăţie se susţin prin nădejdea învierii lui şi această nadejde este întemeiată pe învierea lui Hristos. Deci şi ele sunt o mărturie a învierii lui Hristos.

§2

Iar dintre cei nesfinţiţi, unii susţin în chip neraţional că vor ajunge în nonexistenţă (ne­fiinţă), iar alţii că trupurile se vor despărţi pentru totdeauna din unirea cu sufletele lor, ca nefiindu-le potrivită lor, pentru că n-au înţeles viaţa (aceasta) asemenea celei dum­nezeieşti şi putinţa sfârşitului fericit, nici n-au avut cât trebuie cunoştinţa dumnezeiască, a vieţii în Hristos, asemănătoare celei dum­nezeieşti, care începe încă de aici. Iar alţii dau sufletelor ca însoţitoare alte trupuri, revăzând, în ei, ostenelile trupurilor lor unite cu sufletele îndumnezeite şi de aceea socotesc lipsite în mod cuvenit de sfintele răsplătiri trupurile ce n-au ajuns împreună la capătul drumului atotdumnezeiesc. In sfârşit, alţii, aplecându-se nu ştiu cum, spre gânduri mate­riale, au spus că veşnica, preasfânta şi prea­fericita lor cuvioşie e de acelaşi fel cu viaţa de aici şi au respins în mod necuvenit hrana proprie unei alte vieţi deopotrivă cu îngerii. Dar nu va cădea niciodată vreunul din bărbaţii preasfinţi în astfel de rătăciri. Ci ştiind că toţi vor primi o veşnicie asemănătoare lui Hristos cand vor ajunge la sfârşitul vieţii acesteia, vor vedea în mod clar calea lor spre nestricăciune, devenită de pe acum apropiată. Şi de aceea laudă darurile dumnezeierii şi se umplu de plăcerea dumnezeiască, netemându-se de o schimbare spre cele rele, ci ştiind că vor avea în mod sigur şi veşnic bunătăţile dobândite.

Iar cei plini de întinăciune şi de pete păcătoase, chiar de s-au învrednicit de iniţierea în ceva sfânt, dar au respins-o în chip vătămător din mintea lor şi s-au năpustit spre poftele aducătoare de stricăciune, venind la sfârşitul vieţii de aici, deşi nu li s-a arătat vrednică de crezare dumnezeiasca lege a Scripturii, vor privi cu alţi ochi pierzătoarele plăceri ale pa­timilor proprii pe care le-au socotit pricini de fericire; ei vor vedea că sfinţita vieţuire din care au căzut în chip jalnic şi fără minte e despărţită de viaţa de veci; şi pentru viaţa lor cea rea de aici nu vor fi însoţiţi de nici o speranţă¹¹².

112. Autorul înşiră patru opinii după care oamenii nu se duc de aici cu nădejdea că vor învia cu trupul:

a. omul întreg se duce în nefiinţă; e o opinie care nu vede nici un sens în existenţa omului;

b. numai sufletul va persista, iar trupul se va destrăma definitiv; nu vede pe om ca o existenţă întreagă, ce constă din suflet şi trup; pentru ce ar mai avea în acest caz omul un trup? Nu vede capacitatea şi rostul spiritului uman de-a sfinţi şi materia, de-a o face un mediu tot mai strâveziu al sufletului, ceea ce dă materiei o frumuseţe spirituală şi un anumit rost; după credinţa creştină, sufletul, prin virtuţile bunătăţii, se uneşte şi se aseamănă tot mai mult cu Dumnezeu; de aceea va fi unit cu El în veşnicie; dar Dumnezeu Cuvântul şi-a reflectat bunătatea Lui veşnică în trup; sufletul fiind la fel unit cu trupul său, si-o va reflecta şi el în trup;

c. sufletul va lua mereu alte trupuri în existenţele lui viitoare; e opinia origenistă, susţinută şi de teoria reîncarnârilor; nici ea nu vede capacitatea spiritului de-a spiritualiza sau înfrumuseţa materia, nici identitatea veşnicâ a fiecărei persoane; autorul aduce, ca temei, pentru învierea în acelaşi trup, pentru veşnicie, a fiecărui suflet, argumentul că e cu dreptate ca trupul să primească impreună cu sufletul cu care s-a ostenit, răsplătirea vesnică; sufletul s-a luptat pentru înfrumuseţarea spirituala unui trup, pentru a se defini în identitatea lui veşnică prin trup;

d. viaţa viitoare în trup va fi ca şi cea de acum, având nevoie de hrană - opinie apropiată de cea origenistă;autorul spune că viaţa viitoare va fi deopotrivă cu a ingerilor; trupurile vor fi copleşite de spirit, neavând nevoie de hrana materială.

Aceste opinii sunt susţinute de cei ce n-au depus efortul de a-şi stăpâni trupul de la pornirile lui inferioare.

Sfantul Ignatie Briancianinov -Studierea cuvantului lui Dumnezeu este mai presus decat vedeniile

Rogu-te, dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu, că am cinci fraţi: să le mărturisească lor, ca să nu vie si ei la acest loc de muncă. Această cerere dă în vileag lip­sa lui de cercare în viaţa de nevoinţă duhovnicească. Un lipsit de cercare cere pentru alţi lipsiţi de cercare cea mai mare dintre ispite: arătarea unei fiinţe din lu­mea duhurilor, care a fost închisă pentru noi de către Dumnezeu pentru a ne păzi de amăgirea duhurilor că­zute şi viclene, care iau chipul îngerilor de lumină pentru a-i înşela şi pierde mai uşor pe oameni. Patriarhul îi arată nefericitului calea dreaptă, calea cercetării legii lui Dumnezeu şi a urmării ei. Patriarhul îi împărtăşeşte celui căzut în iad o cunoştinţă care l-ar fi putut feri de iad de ar fi dobândit-o şi folosit-o la bună vreme. Au pre Moisi şi pre proroci, a zis Avraam, sa-i asculte pre dânşii. Cunoştinţele date de Cuvântul lui Dumnezeu sunt mai de nădejde decât cunoştinţele pe care le aduc vedeniile, chiar dacă sunt sfinte şi adevărate. Asta se vede limpede din a doua epistolă a Sfântului Apostol Petru. Pomenind de preaslăvita schimbare la faţă a Domnului de pe muntele Taborului, al cărei însuşi văzător a fost chiar Apostolul, el spune: Avem mai adevă­rat (mai vrednic de crezare) cuvântul prorocesc, la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până ce ziua va lumina şi luceafărul va ră­sări în inimile voastre (2 Pt. 1, 19).

Adânca neştiinţă a întemniţatului din iad n-a price­put adâncul adevăr vestit lui. El se împotriveşte Patri­arhului, răspunde: Nu, părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Dacă nu ascultă pre Moisi şi pre proroci, a fost răspunsul lui Avraam, mă­car de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede. Celor care nu vor să facă cunoştinţă cu legea lui Dumnezeu în chipul cuvenit, care îşi cheltuie viaţa pământească slujind păcatului şi lumii, celor ce cercetează legea lui Dumnezeu numai după slovă, nesocotind cercetarea ei lucrătoare, care o calcă în picioare prin purtarea lor, arătarea unui suflet fericit din sălaşurile raiului nu le va aduce nici un folos. Insăşi învierea din mormântul pecetluit, păzit de strajă, nu a trezit puterea de a crede ce a fost omorâtă prin viaţa păcătoasă şi prin voia viclea­nă. A înviat Domnul, iar arhiereii şi bătrânii iudeilor ce fac ? Ii cumpără pe ostaşii romani puşi la mormânt tot de către ei, care aduseseră vestea vrednică de crezare a învierii, ca aceştia să ascundă învierea Domnului şi sa mintă cu privire la ea. Ce fac ostaşii, ce se învrednicise­ră de vedenie mai presus de vrednicia lor văzând înge­rul purtător de lumină care s-a pogorât din cer, a pră­vălit piatra de la intrarea în mormântul unde era închis trupul Domnului, care i-a lovit cu groază, încât au că­zut cu faţa la pământ şi s-au făcut ca morţi ? Ei primesc bani şi, sub înrâurirea lor, în ciuda înfricoşatei minuni ai căror martori fuseseră, o acoperă cu întunericul min­ciunii (Mt. 29, 11-15). Nici cele mai uluitoare semne, nici vedeniile înspăimântătoare, nici vedeniile cele mai desfătătoare nu lasă o urmă binefăcătoare în inimă, nu-i aduc mântuire, dacă ea nu e îndreptată pe calea mân­tuirii prin legea lui Dumnezeu. Iar dacă ea este luminată de acest luminător, care e dat de sus spre îndrumarea tuturor celor care doresc să primească mântuirea în veş­nicie (Ps. 118, 105), ea va ajunge la această fericire fară ajutorul vedeniilor şi minunilor. Numeroase fapte din istoria nevoinţei creştine slujesc drept mărturie.

Sfantul Ignatie Briancianinov - despre placerile vietii, moarte si judecata de apoi.

Iubiţi fraţi! Lumea numeşte „nevinovate” distracţiile şi plăcerile sale. Fiecare dintre noi are neapărată ne­voie să ştie cum priveşte şi cum judecă Dumnezeu aceste distracţii şi plăceri. Fiecare dintre noi trebuie, trebuie negreşit să părăsească la un soroc necunoscut de el stadia vremelnicei noastre pribegii, să intre în tăramul veşniciei, la hotarul lui să dea seama de întrebu­inţarea vremii date spre căutarea mântuirii şi, în fine, sa se înalţe în locaşurile fericirii veşnice ca plată pentru dreapta întrebuinţare a vieţii pământeşti ori să se coboare în iad pentru reaua ei întrebuinţare. La această problemă se dă răspuns în Evanghelia citită astăzi. Judecata lui Dumnezeu a fost vestită din timp. Să ne gră­bim a ne însuşi felul de a gândi pe care ni-1 predaniseste Dumnezeu, aşa încât concepţiile strâmbe, amăgi­toare, să nu ne abată de la lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu, să nu slujească în ce ne priveşte drept pricina începătoare pentru nenorociri cât se poate de mari si veşnice. Să nu fim uşuratici în hotărârea sorţii noastre veşnice! Să dăm toată luarea-aminte cu putinţă acestui lucru nespus de însemnat: el cere asemenea lua­re-aminte ! El merită asemenea luare-aminte! Să cer­cetăm hotărârea judecăţii lui Dumnezeu cu privire la desfătările trupeşti ale omului, hotărâre care a fost ves­tită ca preîntâmpinare şi povăţuire; să îndreptăm lucra­rea noastră după voia Dumnezeului nostru, şi hotărâ­rea cea din urmă a lui Dumnezeu în privinţa noastră nu ne va lovi cu osânda la moartea veşnică. Ea nu ne va lovi cu această osândă atunci când, la neaşteptata poruncă şi cerere a lui Dumnezeu, vom părăsi această lume, vom părăsi în ea chiar trupurile noastre şi vom intra numai cu sufletele în lumea duhurilor ca să fim număraţi acolo ori cu sufletele fericite, ori cu sufletele lepădate.

Intunecat de ne­ştiinţă, bogatul din pilda , întunecat de starea de cădere, de pilda altora, de obiceiurile societăţii omeneşti, el socotea drept viaţă doar viaţa trupului, lăsând nebăgată în seamă viaţa su­fletului; el a vrut să dezvolte numai şi numai viaţa tru­pului, aducându-i toate plăcerile cu putinţă, folosind toate puterile sufleteşti spre slujirea trupului. Cum a făcut cu propriul suflet, aşa a făcut şi cu aproapele: nu 1-a băgat în seamă. Ii băga în seamă doar pe aceia din­tre semeni pe care-i întrebuinţa ca unelte ale voii sale şi care erau ajutoare ale acestei voi. Scriptura judecă însă altfel. Ea îi numeşte pe cei avuţi doar iconomi ai avu­ţiei, care e a lui Dumnezeu, este încredinţată iconomilor pentru o vreme, ca să o iconomisească după voia lui Dumnezeu. Bogatul şi-a folosit şi avuţia, şi viaţa pământească numai spre placul trupului. Aceste daruri vremelnice ale lui Dumnezeu, prin care ar fi putut ago­nisi darurile Lui veşnice, el le-a aruncat întru strică­ciune. Benchetuia şi se răsfaţă ! Benchetuia şi se răsfaţă nu rareori, nu la soroace anume, ci în fiecare zi, me­reu: se veselea în toate zilele luminat. El trecea de la o plăcere la alta, distrându-se şi răspândindu-se mereu, nedând loc vederii de sine ca să nu i se descopere vreo privelişte jalnică, să nu învie vreo amintire tristă, să nu îi strice bucuria. Cu o asemenea viaţă, Dumnezeu, veş­nicia, fericirea şi suferinţele din aceasta se uită atât de adânc că par cu totul a nu fiinţa - şi mulţi, îmbătaţi de viaţa cea pentru trup, nu doar că au uitat de lucrurile duhovniceşti, ci din beţia lor au început să tăgăduiască fiinţarea lui Dumnezeu, a lumii nevăzute, a însuşi su­fletului lor. Chiar aşa! Pentru simţirea lor, fiinţarea acestora a încetat. Ei ar tăgădui, de le-ar sta în putinţă, chiar şi moartea văzută. Ei tăgăduiesc însemnătatea ei, numind-o „nimicire a omului". O astfel de concepţie îl împacă pe om cu viaţa trupească, încuviinţează viaţa trupească. Insuşindu-şi această concepţie, omul poate fara împiedicare să se veselească în toate zilele luminat, sa-şi împlinească toate poftele, să calce în picioare toate îndatoririle cele mai sfinte, toate faptele bune, neavând grijă decât ca buna înfăţişare şi cuviinţa să fie păstrate în ochii oamenilor. Omul care şi-a dus în acest chip viaţa de pe pământ, care s-a înstrăinat de Dumnezeu în timp, care a dobândit toate însuşirile potrivnice lui Dumnezeu, care a lepădat de bună voie înfierea de ca­tre Dumnezeu, după sfârşitul său pleacă în chip firesc pe tărâmul sortit ca locuinţă fiinţelor lepădate de Dumnezeu: pleacă acolo pentru lepădarea lui Dumne­zeu. Cel străin de Dumnezeu este aruncat în temniţa iadului, chiar dacă nu a fost răufăcător pe faţă.

Parintele Profesor Ilie Moldovan: Rezistenta Sfintilor Ardeleni la actiunile vremii trebuie sa fie pentru noi o lectie!

Pr. Ilie Moldovan: - Sfinţii Ardeleni sunt scrişi cu roşu la modul cel mai intim al cuvântului. Sunt scrişi cu roşu pentru că şi petrec cu roşu în sufletele noastre. Să ştiţi că nu exagerez! Dacă exagerez, într-un fel oarecare, nu voi avea nici crezământ şi nici nu mă înscriu în ceea ce însemnează evlavia faţă de sfinţi. Nu doar noi trebuie să vorbim despre sfinţii noştri, fiindcă de data aceasta e vorba despre sfinţii români, ci trebuie sfinţii însăşi să fie de acord să vorbim despre ei; şi nu trăiesc, mai ales fiind vorba că sunt ai noştri, decât prin evlavia noastră şi, poate totuşi am spus prea puţin, şi prin evlavia îngerilor din cer, că sunt însoţiţi de îngerii Domnului, precum sunt însoţiţi de ceilalţi sfinţi ai Bisericii noastre strămoşeşti şi ortodoxe. Să pornim la drum. Azi, 21 octombrie, este cinstirea Sfinţilor Români Ardeleni. Frumoasă vorbă, înălţătoare vorbă, Sfinţii Români Ardeleni. Pe cine luăm în socoteală la început? Pe cei pe care îi observăm că sunt trecuţi în calendar: Sfântul Visarion Sarai, Sfântul Sofronie de la Cioara, Sfântul Moise Măcinic de la Sibiel, Sfântul Nicolae Oprea de la Sălişte şi aşa mai departe. Dacă pornim după înscrisul din calendar, fără îndoială că ne raportăm la anumite evenimente istorice. Dar care? După cum veţi constata, va trebui să-i împlinim cu ceea ce le revine, pentru că în sfinţenia lor ne regăsim şi noi. Sfântul Visarion, pe care îl înregistrăm mai întâi, îi zice Sarai. Multă vreme s-a crezut că este de origine sârbească. Cercetările din urmă au venit să ne convingă că el, de fapt, a fost român originar din Bosnia. Ce se cuvine să remarcăm? Că l-a trimis Dumnezeu pe pământul nostru într-un moment de răscruce şi răscrucea este descoperită şi de cei care au fost poate înaintea Sfântului Visarion Sarai, şi sigur şi după, mărturisitorii adevăratei credinţe. Vedeţi ce cuvânt: mărturisitori! Cine au fost aceşti mărturisitori? Păi sunt unii din aceia pe care nici nu i-a înregistrat istoria, sunt aceia care, într-un fel oarecare, ne-au transmis credinţa noastră strămoşească prin sângele harismatic pe care îl purtăm în vine. Folosesc un cuvânt greu, foarte greu, cu altă ocazie chiar aş vrea să mă explic. De data aceasta este vorba despre noi care suntem români şi nu suntem români de ieri, de alaltăieri, suntem români din etnogeneză, de când ne-am plămădit, fie prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei sau poate prin umbrirea Sfântului Duh peste strămoşii noştri. În orice caz, ceea ce a însemnat credinţa strămoşească, ce ne face pe noi să avem convingerea că în cer suntem cuprinşi în neamul care se numeşte românesc şi că ne poartă îngerii Domnului de grijă, prin faptul că înaintaşii noştri au ţinut o tradiţie sfântă prin sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu, dar şi prin sfinţenia strămoşilor noştri. Sunt lucruri puţin însemnate pentru cei mai mulţi. Să ştiţi, credinţa aceasta românească, credinţa aceasta strămoşească, credinţa aceasta ortodoxă, care pune acceptul principal, superior, absolut, pe ceea ce se întâmplă pe masa Sfântului Altar, că dintr-o bucată de pâine şi din vin Duhul Sfânt face Trupul şi Sângele Domnului. Cum e Trupul şi Sângele Domnului? Aşa cum acest Trup şi Sânge al Domnului se găseşte în ceruri, sau mai precis la jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Acesta este un lucru mare, credinţa aceasta este supremă, altceva mai bun în tot ceea ce există pe pământ nu avem. Cine a ţinut-o la noi? Au ţinut-o ţăranii. Vedeţi, Sfântul sărbătorit Visarion Sarai este numai acel care a făcut ca acest glas care străjuie în adâncul fiinţei noastre să iasă ca o flacără la lumină şi a ieşit prin persecuţiile îndreptate asupra poporului român dreptcredincios din perioada aceea, adică după anul 1700 până la 1760 şi în continuare încă multă vreme de la această dezrobire, i-am zis religioasă, pe care a înregistrat-o istoria neamului românesc. Despre această idee aş vrea să vă subliniez un lucru care ar fi bine să rămână scris în minte şi anume că aproape nu există pagină în toată istoria neamului românesc, care să nu ne descopere vrednicia sufletească şi să nu subscrie la virtuţile pe care poporul român a ţinut să şi le imprime într-o istorie zbuciumată.

După cum veţi vedea în legătură cu ceilalţi sfinţi, pe care poporul român i-a avut în istoria sa, nici nu se găseşte doar în cine ştie ce documente ale vremii. De prea multe ori s-a spus că nu prea avem documente, dar nici nu avem nevoie de documentele acestea dacă documentele le păstrăm în noi, dacă credinţa noastră, dacă dragostea noastră pentru cele sfinte a mers până la martiriu, şi a dovedit-o nu numai Sfântul Visarion, dar şi Sfântul pomenit aici, şi anume Sofronie de la Cioara, sau Oprea Nicolae din Sălişte sau popa Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş.

Pr. Nicolae: - Cum se găsesc, cum de se regăsesc în aceiaşi icoană luminoasă a Bisericii, Părinte, doi călugări, iar între ei un ţăran îmbrăcat în straie româneşti şi doi preoţi de mir din două sătuleţe româneşti.

Pr. Ilie Moldovan: - Interesantă este şi icoana. În legătură cu icoana iarăşi trebuie să vă spun că există o foarte strânsă legătură între icoană şi sărbătoare. Ce le leagă pe acestea două? Mai pe viu, să mă refer la icoană. Icoana este o realitate dumnezeiască, prin ea transpare, cum zicem noi, teologii, transcedenţa divină, dumnezeirea, dă să se descopere. Poate că mă puteţi înţelege dacă vă duc cu gândul la cele petrecute pe Muntele Taborului, acolo unde Apostolii au văzut faţa Domnului strălucind mai luminos decât soarele de pe cer. Adevărata icoană este aceasta care descoperă prezenţa divină. În treacăt fie spus, parcă în zilele noastre avem nevoie şi mai mult să accentuăm ideea că într-o icoană avem de a face cu o prezenţă divină, până acolo încât avem şi o icoană, îi zice icoană junghiată de la Argeş, în care istoria ne spune că cineva cu junghierul în mână a vrut să o lovească pe Maica Domnului şi atunci a ţâşnit sânge. Asta este icoana. Este icoană pentru că prezenţa aceasta divină este o mare realitate. Aveţi dumneavoastră, care mă ascultaţi pe mine, pe pereţi icoane, numai să fie icoane adevărate, dacă le aveţi, să ştiţi că e mare lucru. Ăsta nu e un tablou, acesta nu e un semn religios.

(...) Iată ce însemnează un autentic ţăran care apără credinţa în momentele acelea zguduitoare, de la 1700 încoace. Au putut să îşi verse sângele pentru credinţă şi ei au fost neconteniţii preoţi ai paradisului etnic românesc. Ei au ştiut că de acolo de unde se taie grâul şi se face prescura este prezent Hristos, care ajunge pe Sfântul Altar şi acolo ni se descoperă la modul dumnezeiesc al cuvântului. Despre Sfinţii Ardeleni am putea încă multe vorbi, dar trebuie să ştiţi că rezistenţa aceasta la acţiunile vremii trebuie să fie pentru noi, pentru toţi, o lecţie, şi nu o lecţie oarecare, ci lecţia zilelor noastre. Inspiraţi de Dumnezeu nu au fost deci numai preoţi.

Pr. Nicolae: - Dacă ar fi să spunem pe cea bună, icoana are şi o rezonanţă istorică, un ţăran înre doi călugări, căci până la urmă ţăranii şi călugării au ţinut ortodoxia.

Pr. Ilie Moldovan: - Da, căci călugării aceştia totdeauna la noi au fost fii de ţărani, că au fost şi călugări de aceia care au urmărit câte ceva şi s-au călugărit. Aceştia nu, aceştia s-au călugărit pentru că au trăit realmente pe acest pământ pe care l-au declarat paradis etnic românesc.

Iata ”ortodoxia universala” pe care ne-o va aduce Rusia, in persoana patriarhului Kiril! Diaconul Andrei Kuraev ii da ultima sansa Parintelui Savatie

Protodiaconul Andrei Kuraev mă învinuiește pe blogul său de acțiuni îndreptate împotriva Patriarhului Moscovei și a întregii Rusii Kiril și de instigare la ură națională între popoarele ortodoxe. Motivul este publicarea de către mine pe blogul personal a unui material video în care sînt redate momente de la întrunirea religiilor de la Kanbera din 1991 sub auspiciul Consiliului Mondial al Bisericilor, în care apare discursul Patriarhului Kiril, pe atunci mitropolit al Smolenskului. Diaconul moscovit îmi mai reproșează faptul că am numit acțiunile sale de la Chișinău și Tiraspol ”Cruciada diaconului Andrei Kuraev împotriva Moldovei”.

Deasemenea, diaconul Andrei Kuraev mă întreabă din ce grupare schismatică fac parte, sugerînd că aș fi un schizmatic, de vreme ce atît Patriarhia Moscovei, cît și Patriarhia Română susțin ecumenismul.

Singura mea șansă, pe care mi-o mai oferă diaconul Andrei, este aceea de a mă lepăda de a vorbi despre poporul meu și de a aduce pocăință în fața Patriarhului Kiril și a Moscovei.

Răspunsul meu, pe care mă simt obligat să-l dau, va urma cel mai probabil la începutul săptămînii viitoare, dacă Dumnezeu îmi va da zile și sănătate.