Sfantul Ioan Gura de Aur despre rugaciunile pentru preoti

„In sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi" (II Tesaloniceni 3, 1). Apostolul s-a rugat pentru dânşii mai înainte, ca Dumnezeu să-i întărească, iar aici cere de la dânşii ca şi ei să se roage lui Dumnezeu pentru el, nu ca să nu se primejduiască în predica evangheliei, căci spre aceasta era pus, ci „ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească", zice „ca şi la voi", - ba încă cererea sa o însoţeşte de laude la adresa lor, căci zice: „ca şi la voi".

„Şi ca să ne izbăvim de oamenii cei nesocotiţi şi vicleni. Căci credinţa nu este a tuturor" (II Tesaloniceni 3,2). Aici arată şi primejdiile sale, însă mai cu seamă pe dânşii îi încurajează. „De oamenii cei nesocotiţi şi vicleni. Căci credinţa nu este a tuturor". Nu mi se pare, deci, că el face aluzie la primejdii, ci la acei ce-1 contraziceau şi-1 împiedicau in predica cuvântului, ca de pildă Alexandru făurarul, despre care spune: „Căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre" (II Timotei 4, 15). Adică, că sunt şi din aceia cărora nu le aparţine credinţa, ca şi cum vorbind cineva de moştenirea părintească, ar zice că nu fiecăruia dintre fiii împăratului este dat de a se urca pe tronul împărătesc. Tot aici Apostolul le înalţă cugetele şi inimile lor, căci atâta curaj aveau ei către Dumnezeu, încât puteau şi pe dascălul lor să-1 scape de primejdii, şi în acelaşi timp să-i înlesnească şi predica cuvântului.

Deci şi noi, iubiţilor, aceleaşi zicem. Nimeni dintre voi să nu mă judece de uşurinţă, şi nici dintr-o umilinţă nemăsurată să mă lipsească de un ajutor atât de mare. Şi nici nu o spunem aceasta cu acelaşi gând, £u care a spus Pavel, căci el voind a încuraja pe ucenici, le spunea ca să se roage pentru dânsul, pe când noi facem aceasta voind a ne folosi mult, şi a câştiga ceva mare şi bun prin rugăciunile voastre! Şi suntem deplini încredinţaţi, că dacă toţi voi într-un cuget, veţi întinde mâinile către Dumnezeu pentru smerenia noastră, veţi câştiga totul.

Astfel atacăm noi pe vrăjmaşi: cu rugăciunile şi cu binecuvântările. Dacă cei vechi atacau astfel pe duşmanii lor înarmaţi, apoi cu atât mai mult noi trebuie de a război pe duşmanii noştri fără arme, adică numai cu rugăciunile şi binecuvântările. Astfel a pus pe fugă Iezechia pe Asirian, astfel Moise pe Amalic, astfel Samuel pe Ascaloniţi, astfel Iisus al lui Navi pe cei treizeci şi doi de împăraţi. Deci, dacă acolo unde era nevoie de arme şi de luptă, lăsau armele la o parte şi se apărau prin rugăciuni, dar încă unde urmează de a săvârşi toate lucrurile numai prin rugăciuni, cu cât mai mult încă trebuie de a alerga la ajutorul lor? «Dar acolo, zici tu, cei mai mari, adică povăţuitorii poporului, se rugau pentru popor, pe când tu ceri ca poporul să se roage pentru cel mai mare, adică pentru povăţuitorul şi conducătorul său». Ştiu şi eu, iubitule, că atunci mulţi dintre cei stăpâniţi erau nesupuşi, fară rânduială şi oameni de nimic, şi de aceea de multe ori se mântuiau numai prin curajul şi destoinicia conducătorului lor, - dar astăzi când prin harul lui Dumnezeu ni s-a dat de a găsi mulţi, şi poate pe cei mai mulţi, cu mult mai buni şi mai superiori conducătorului, astăzi, zic, s-au schimbat lucrurile. Deci, nu ne lipsiţi de ajutorul acesta, ci ridicaţi sus mâinile noastre, ca nu cumva să se moleşească, deschideţi gura noastră, ca nu cumva să se închidă cu totul, rugaţi pe Dumnezeu pentru aceasta, şi rugaţi-L cu căldură. Rugăciunile voastre sunt îndreptate lui Dumnezeu pentru noi, însă răsplata vi se dă cu totul vouă, căci noi stăm aici spre binele vostru, şi ne îngrijim de ale voastre. Aşadar rugaţi pe Dumnezeu fiecare din voi, şi în particular, şi în public. Priveşte ce spune Pavel: „aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi" (II Corinteni 1, 11), adică ca harul să se dea multora. Dacă publicul reuşeşte de multe ori de a scăpă pe cei condamnaţi şi târâţi la moarte, căci împăratul milostivindu-se de rugăciunile mulţimii îşi schimbă părerea, şi iartă pe cel condamnat la moarte, cu atât mai mult se va milostivi Dumnezeu la rugăciunile voastre, nu atât la mulţimea, pe cât la virtutea voastră.

"Cetăţenia română înseamnă trădare de stat în Ucraina"

Este un act de curaj să fii român în Ucraina şi să ceri cetăţenia română. Sergiu Dan (25 de ani) a făcut acest gest, a scăpat de Ucraina, dar plăteşte un preţ: Kievul îl vede acum ca pe un trădător şi când se duce acasă se declară turist de frica repercursiunilor asupra părinţilor.

Sergiu spune că nu vrea să se întoarcă în Ucraina, deşi a trăit în Maramureşul istoric (foto jos) primii 17 ani din viaţă. Spune că Kievul este puternic orientat spre Moscova şi că etnicii români din sudul Basarabiei şi din Cernăuţi trăiesc sub atenta supraveghere a securităţii ucrainene.

În prima parte a interviului, in format video, Sergiu vorbeşte (13 minute) despre obţinerea dublei cetăţenii, lucru interzis în Ucraina.


Sergiu susţine în a doua parte ( 10 minute) că ucrainenii nu au o părere foarte bună despre români şi că autorităţile de la Kiev şi o parte a presei promovează ideea că România vrea să anexeze teritorii.

In ultima parte, Dan Sergiu spune că există o lipsă de informare corectă a ucrainenilor si a rusilor privind istoria românilor şi de aici resentimentele lor.


TRANSCRIPTUL INTEGRAL AL INTERVIULUI:

Sergiu, cum ai ajuns în România?
Vin din Maramureşul istoric, Ucraina, Transcarpatia. Este o regiune cu foarte multe localităţi româneşti, care de-a lungul timpului au fost când în Austro-Ungaria, când în Cehoslovacia, dar după destrămarea Cehoslovaciei au rămas în Uniunea Sovietică. Am stat în această regiune 17 ani cu familia, apoi am făcut studiile la Bucureşti şi am ales să rămân aici pentru că sunt mult mai multe oportunităţi.

Se vede timpul petrecut în URSS în ceea ce priveste limba maternă în şcoli, biserici?
În localitatea din care vin eu pot sa spun că nu prea, pentru că sunt doar români. In schimb, sunt alte localităţi în care mai sunt unguri, ruşi şi ucraineni, acolo mai găseşti inscripţii în ucraineană sau chiar în rusă. Şi în maghiară. De exemplu, într-un orăsel aflat la frontiera cu România, se numeşte Slatina, în ucraineana se numeşte Solotvino, e singura localitate în care pe primărie poţi să vezi drapelurile României, Ucrainei, Ungariei.

De ce ai ales să vii în Bucureşti şi nu te-ai dus la Kiev?
Mi-ar fi fost mai greu să îmi termin studiile în Kiev, pentru cî eu am avut şansa să fac şcoala în limba romană, ceea ce acum este mai greu în Ucraina pentru minoritatea românească. Ucraineana am făcut-o aşa...ca limbă de stat, cum învaţă maghiarii limba romana în România, şi cunoştinţele mele despre România au fost mult mai mari decât cele despre Ucraina. Am vorbit acasă româneşte, am citit cărţi în limba română şi dintotdeauna am vrut să vin aici să devin român şi cu acte în regulă.

Părinţii te-au sfătuit să alegi Ucraina?
Nu.

Ai fost vreodată evaziv când ai spus că eşti român?
Nu, dimpotrivă, părinţii m-au susţinut, dar au fost unele situaţii în care existau unele semne de întrebare. Se ştie că ucrainenii. în relaţia cu România, sunt cam...au nişte dubii, pe care nici eu nu pot să le înţeleg. Vorbim despre zona Maramureşului, care a fost dintotdeauna locuită de români.

Deci au început să se facă verificări, asta prin 2003-2005, erau trimişi de la Kiev, voiau să afle dacă îmi este bine în România, ce vreau să fac după ce o să îmi termin studiile, dacă o sa mă întorc în Ucraina, de ce vreau să rămân la Bucureşti.

În celelalte regiuni din Ucraina în care sunt români, situaţia este chiar dramatică, de exemplu în sudul Basarabiei, la Odessa, sau la Cernăuţi. Securitatea ucraineană este pe urmele românilor zilnic.

De unde ştii asta?
Din ce am citit, de la prietenii mei veniţi la studii în Bucureşti, ne-am întâlnit şi cunosc foarte bine situaţia de acolo. Iar bunica mea din partea mamei este originară din sudul Basarabiei. S-a căsătorit cu bunicul meu care este din Maramureş şi pe vremea aia, acum 40-50 de ani, îşi spuneau români, nu moldoveni. Acum, bunica, în 2011, este mirata când îi povestesc că acolo se vorbeşte în moldovenească şi nu în română.

Viorel Patrichi: Ucraina vrea să ne ia şi Putna

La Bucureşti şi la Chişinău – două capitale care, vor-nu vor, au destinul să meargă împreună – a trecut aproape neobservat un eveniment semniticativ din Ucraina.
 
Pe 24 ianuarie, adică exact de ziua Unirii lui Alexandru Ioan Cuza, la Liov  (Livov în rusă, Lviv în ucraineană, Lemberg în germană), a avut loc un mare miting dedicat zilei de… 22 ianuarie 1919. La 21 ianuarie 1999, preşedintele ucrainean Leonid Kucima a dat decretul nr. 42, prin care, în ziua de 22 ianuarie, se marchează “Sobornosti”, ziua unităţii naţionale a poporului ucrainean.

Chiar dacă nici Gogol nu i-a recunoscut ca pe-o naţiune, ucrainenii au tot încercat să se detaşeze fără succes de ruşi. În ianuarie 1918, a fost creată Republica Populară Ucraineană, iar pe teritoriile fostului Imperiu Austro-Ungar, s-a format Republica Populară Ucraineană de Vest.

În decembrie 1918, conducătorii celor două state au semnat la Fastov un acord de unificare.
La 22 ianuarie 1919, tratatul, numit de ucraineni Velika Zluka, a fost prezentat în Piaţa Sofia din Kiev ca document al unirii.

Şi cam aici se termină tentativele cele mai importante de a crea un stat autentic.

Românii din toată Bucovina şi din Basarabia deja se uniseră cu România.

Chiar dacă ucrainenii ridicaseră steagul Ucrainei pe palatul Sfatului Ţării de la Chişinău. Polonia a ocupat Galiţia de est, iar Cehoslovacia a luat Transcarpatia. La 22 ianuarie 1990, ucrainenii au făcut un lanţ viu prin Ucraina Sovietică, de la Kiev la Liov, revenind astfel la Ziua Unităţii, pretinzând şi teritorii care nu le-au aparţinut niciodată. Unele moştenite de la Uniunea Sovietică, altele aflându-se pe teritoriile unor state suverane.

Prin urmare, nu există nicio legătură cu 24 ianuarie, ziua Unirii lui Cuza din 1859, când sudul Basarabiei era în componenţa Principatelor Române Unite.

Mii de extremişti ucraineni purtau făclii aprinse şi strigau pe străzi: “Vine Bandera! Moarte duşmanilor!”. Evident, pentru ei, duşmanii ar fi românii, ruşii şi polonezii.

Dacă ar fi fost acolo numai nişte zănatici, nu le-aş fi acordat atenţie. Grav este că asemenea manifestări şovine au loc după vestita declaraţie a preşedintelui Viktor Ianukovici: “România şi R. Moldova trebuie de-acum să perceapă Ucraina ca pe o ţară mare, puternică, înfloritoare, cu care este preferabil să te împrieteneşti!” Ameninţarea este străvezie printre aceste cuvinte.

Protest fata de Raportul Tismaneanu. In Memoriam Vasile Paraschiv

 

La lansarea expozitiei “Epoca de aur – intre realitate si propaganda”, aflata la Muzeul National de Istorie a Romaniei, s-a dat citire urmatorului
Protest fata de Raportul Tismaneanu
In numele Centrului Rezistentei Anticomuniste coordonat la nivel international de scriitorul Vladimir Bukovski suntem imputerniciti sa va aducem la cunostinta urmatoarele:
Autenticii militanti anticomunisti ai Romaniei, reprezentati de Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista, prin doamna Zoea Radulescu si supravietuitori ai inchisorilor comuniste, domnul Nicolae Purcarea si dr Teofil Mija, de sustinatorul activ al actiunilor lui Paul Goma si al primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din Romania fondat de dr. Ionel Cana, Vasile Paraschiv, de liderul minerilor grevisti ai anului 1977 din Valea Jiului, Constantin Dobre, de presedintele Asociatiei 15 Noiembrie 1987 a muncitorilor brasoveni anticomunisti, Florin Postolachi, cu totii aici de fata; ne insusim Protestul initiat de disidentii reali ai Romaniei Ionel Cana si Victor Frunza si sustinem criticile formulate de Biserica Orotodoxa Romana si Societatea Academica pentru Adevarul Istoric la adresa Raportului Tismaneanu, drept pentru care protestam fata de acesta si contestam public documentul aflat in acest moment pe site-ul Presedintiei Romaniei.
Desi apreciem in mod deosebit gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul, ne exprimam nemultumirea pentru ca, pana la aceasta ora, avem de a face doar cu o condamnare teoretica, care nu are o consecinta practica si juridica pentru a se sustine in mod real dezideratele campaniei electorale a presedintelui tarii: Dreptate si Adevar.
Mai mult, asa-zisul «Raport Final», elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismaneanu, are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista prezentand numeroase omisiuni, interpretari eronate ale faptelor si mistificari crase ale adevarului istoric.
Avem un pacient inca grav bolnav: Romania. Diagnosticul nestiintific formulat de echipa Tismaneanu nu este satisfacator pentru tara noastra. Ca sa eliminam boala de la radacina se impune categoric o a doua opinie, specializata. Propunem si oferim: elaborarea unui Raport realizat – fara cheltuieli din banul public de 100.000 de euro – de catre o Comisie aflata sub autoritatea profesionala si morala a lui Paul Goma, din care sa faca parte istorici cu prestigiu international si profesori universitari, supervizati de Academia Romana. Raportul Goma va beneficia de colaborarea directa a victimelor regimului comunist.
Numai astfel vor fi satisfacute cerintele opiniei publice si respectate normele democratiei la care am tanjit sub teroarea comunista, ca si spiritul de Dreptate si Adevar pentru care s-a luptat si s-a murit, incepand de la invadarea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii, in sangerosul an 1940, si pana la jertfa tinerilor anticomunisti din iarna anului 1989.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
26 ianuarie 2007

Jurnalul National: Omagiu – Anticomunismul pe mai multe voci
CONTESTARI. Evenimentul a strans deopotriva batrani ce inca mai jinduiesc dupa comunism si fosti dizidenti ai regimului. Zoea Radulescu (Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista), Vasile Paraschiv (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania), Nicolae Purcarea, Paul Goma, Teofil Mija si Constantin Dobre (liderul minerilor grevisti ai anului 1977) au contestat raportul Tismaneau de condamnare a comunismului.
Cronica Romana: Expozitia “Epoca de aur. Intre propaganda si realitate”
Expozitia temporara intitulata “Epoca de aur. Intre propaganda si realitate” a fost vernisata, ieri, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, chiar in ziua in care dictatorul Nicolae Ceausescu ar fi implinit 89 de ani. Expozitia reprezinta segmentul initial al proiectului propus de Asociatia Civic Media impreuna cu Ministerul Culturii si Cultelor – infiintarea unui Muzeu al Comunismului – si are rolul de a marturisi si de a atrage atentia asupra contextului politic si social care a alterat mentalul si memoria generatiilor trecute. La acest proiect au fost invitate sa colaboreze Agentia Nationala de Presa ROMPRES, Asociatia “Brasov 15 noiembrie”, Muzeul National Filatelic, Ordinul Arhitectilor din Romania, Serviciul Roman de Informatii, Institutul Polonez si Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Urmarind doua coordonate, cum ar fi cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu si distrugerea identitatii romanesti si a mentalului colectiv, expozitia trateaza perioada 1965-1989.
Citeste mai mult
ATAC: Comunism – Anticomunism
Astazi, de ziua lui Nicolae Ceausescu, la Muzeul National de Istorie va fi lansata o expozitie inedita ce va reprezenta debutul proiectului Muzeului Comunismului initiat de CivicMedia. Expozitia va arata generatiilor tinere de astazi ororile care au deformat mentalul generatiilor trecute sau care, dimpotriva, le-au intarit credinta si au repus natiunea in drepturile sale firesti prin insurectia din decembrie 1989. In cadrul acestei expozitii va fi prezentat aparatul de propaganda comunist, folosind tehnici multi-media: audio, video, presa scrisa, odele intelectualilor vremii. De asemenea, se vor expune mijloacele de represiune si control utilizate de securisti.
Adevarul: Incursiune în comunism la expoziţia “Ceauşescu”
Ceausescu ne ranjeste iarasi din fotografiile de pe perete. Ne priveste “cu drag” din tablouri care il infaţiseaza tanar si in putere. Expoziţia “Epoca de Aur: intre propaganda si realitate” se deschide vineri, pe 26 ianuarie, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucuresti (MNIR), tocmai in ziua in care Ceausescu ar fi implinit 89 de ani. Centrele de interes ale expoziţiei sunt cadourile primite de dictator de la “admiratorii” din Romania, inregistrari audio si video de la discursuri, obiecte de arta plastica si decorativa, fotografii-document si mici reconstituiri de interior de locuinţa din perioada comunista, pentru a ilustra starea naţiunii din acea perioada (planul de alimentaţie stiinţifica, raţionalizarea energiei termice si electrice). Expoziţia organizată de Ministerul Culturii şi Cultelor, MNIR şi Asociaţia Civic Media va fi deschisă până pe 1 martie.
Citeste mai mult

Actualitatea lui Eminescu: Sansa de a fi reactionar

 
La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu „reacţionar” răspunsurile s-au dat de multă vreme, încă din timpul vieţii scriitorului, când presa ostilă gândirii sale a hotărât că publicistul are toate păcatele unui gânditor potrivnic „progresului” etc. De atunci încoace, destui antieminescieni i-au pus poetului fel de fel de etichete prăpăstioase. Fireşte, una dintre cele mai culpabilizante este aceea de reacţionar. După moartea poetului, acuzaţia pare să fi culminat în anii proletcultismului, dar mai cu seamă în perioada postdecembristă, când bătălia ideologică s-a încins din nou împotriva curentului naţional din cultura română. În anii ’50, un Ovid. S. Crhomălniceanu, de pildă, în vremea ferventei îndoctrinări comuniste, vedea o nenorocire a culturii româneşti în faptul că „poetul naţional” s-a întâmplat să fie „pesimist” şi „reacţionar”. Acuzele au fost perpetuate, după 1989, de către Z. Ornea şi de comilitoni, de astă dată fiind antrenaţi în dispută şi o parte a tinerilor intelectuali, îndoctrinaţi pe diverse căi. Să nu ne mire faptul, fiindcă imitatorii noştri au putut găsi fapte similare în culturi de prestigiu. La Universitatea Stanford, nu cu mulţi ani în urmă, au fost excluşi din programa anului întâi Dante, Shakespeare, Montaigne, Cervantes sub pretextul că sunt… reacţionari, adică „incorecţi politic”! Jean-François Revel observa că în locul acestora au fost preferaţi Franz Fanon, Che Guevara „şi alţi farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”[1]. În faţa postmodernistei political correctness, nu poţi decât să te bucuri că Eminescu se găseşte printre „reacţionari” de talia lui Shakespeare şi Cervantes.
De regulă, cei care s-au ridicat în „apărarea” lui Eminescu au căutat să demonstreze contrariul, anume că poetul n-a fost „reacţionar”. Fireşte, textele ziaristului sunt probatoare în acest sens şi a relua polemica mi se pare a ne bate gura degeaba. De aceea, mai profitabil ne este a transforma „defectul” în supremă calitate, de o actualitate stringentă, acum şi pentru viitor. Şi nu e vorba de a ne hazarda în cine ştie ce speculaţii. Eminescu ne-a îndrumat el însuşi către o asemenea soluţie, „reacţionând”, la rându-i, la acuzaţiile din paginile Românului. Poetul confirmă cu mândrie că este un reacţionar şi că menirea unui adevărat intelectual în faţa politicii oficiale şi a realităţilor crude din ţară este să reacţioneze împotriva „progresului” dezastruos asumat de liberalismul roşu, considerându-se el însuşi un liberal, dar unul deopotrivă „conservator”, în sensul viziunii organice despre lume spre care l-a condus ontologia arheului (Vezi, în acest sens, cartea mea Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992)..”Progresiştii” sans rivages pariază pe o accelerare a ritmului de „dezvoltare”. Cu cât acesta este mai intens, cu atât se crede că e spre binele omenirii, iar politicienii îşi fac un titlu de glorie în a fi „ultra-progresişti”, precum Caţavencu. Dar atât Caragiale, cât şi Eminescu au văzut, unul dezastrul şi celălalt comicul grotesc, din optimismul lui Caţavencu.
„Progresiştii” cu orice preţ – iarăşi vorba lui Caragiale – sunt negustorii de „trufandale”, cele care par să aducă nişte câştiguri imediate, dar cu marfă proastă, contrafăcută. Eminescu dă exemplul grădinarului care sileşte cireşele să se coacă răsucindu-le cozile. Într-adevăr, cireşele par coapte şi grădinarul îi poate înşela pe cumpărători. Dar, atrage atenţia poetul, acele cireşe sunt pierdute pentru viaţă, sâmburii lor nu vor mai putea încolţi şi rodi, căci şi-au pierdut arheul. Iată nenorocirea adusă de „progresul cu orice preţ”. Recent, într-o emisiune televizată, Dan Puric, unul dintre cei mai lucizi artişti-intelectuali pe care-i avem, în pofida structurii sale de mim, atrăgea atenţia că omul „progresist” va voi să accelereze în aşa fel evoluţia, încât va dori ca perioada de dezvoltare a copilului în burta mamei să fie scurtată de la nouă luni la trei! Atunci, desigur, vom păşi în era avortonilor!
„Progresiştii” nu văd decât „ruşinea de a fi reacţionar”, dar nu şi geniul de a fi reacţionar, spre binele umanităţii. Observ la unii dintre aceştia o dedublare schizofrenică a gândirii, chiar la inteligenţe cu totul remarcabile. Mă gândesc, în primul rând, la Virgil Nemoianu, care a ţinut morţiş să se prenumere printre cei ce văd în Eminescu un „reacţionar”, în sensul cel mai rău al cuvântului, de unde şi somaţia că a sosit vremea să ne despărţim de Eminescu! Dar miezul gândirii sale cu privire la ritmurile progresului coincide cu poziţia lui Eminescu!

Cuvinte profetice despre criza de azi ale Cuviosului Seraphim Rose

Primul stadiu al nihilismului, spunea Parintele Serafim, este „liberalismul”, intelegand prin aceasta incercarea de a realiza un compromis intre Vechea Ordine („civilizatia crestina”) si Noua Ordine a omenirii, fara de Dumnezeu. Al doilea stadiu este realismul, in care credinta in lumea cealalta si in Adevarul transcendent este abandonata si toata grija este acordata asupra lumii materiale, bunastarii trupesti, progresului tehnic etc. Realismul, totusi, refuza nevoile neplanuite, irationale ale omului, si prin urmare trebuie sa determine o reactie impotriva, care este al treilea stagiu: „vitalismul”. In perioada vitalista, criteriul Adevarului este subtituit de un standard nou: „datatorul de viata”, „vitalul”. Acesta poate lua forma unor experiente pseudo-duhovnicesti, invocarea unor „puteri” si „prezente”, sau unei alte forme a „cultului naturii” cu elementele sale fundamentale, pamantul, trupul si sexul. Vitalismul, spunea parintele Serafim, este „un simptom inconfundabil al oboselii lumii. Este rodul, nu al „prospetimii”, al „vietii” si al „imediatului” pe care discipolii sai le cauta cu atata disperare (tocmai din din cauza ca le lipsesc), ci al stricaciunii si necredintei, ce sunt ultima faza a civilizatiei muribunde pe care ei o urasc.”

Astfel, credea parintele Serafim, dincolo de vitalism mai poate fi doar inca un stadiu, final, prin care ar putea trece nihilismul: Nihilismul Distrugerii. „Aici, in cele din urma”, scria el, „gasim un nihilism aproape „pur”, o ura impotriva creatiei si impotriva civilizatiei, care nu va fi multumita pana ce nu le va distruge pe deplin”.

De cand parintele Serafim a scris despre acestea in 1962, miscarile de tineret au tins sa corespunda cu stadiile pe care l-a indicat el. Miscarea hippie a anilor `60 si inceputurilor de `70 a fost un exemplu de vitalism reactionand impotriva liberalismului mort si realismului sec al anilor `50 (cand stiinta era asteptata sa aibă grija de toate, conformismul era regula, iar cautarea spirituala privea de sus). In anii `80 si `90, idealurile hippie-lor s-au dovedit naive si simpliste, si vitalismul lor a deschis calea manifestarilor nihilismului distrugerii, intr-o cultura de tineret mult mai fragmentata acum. Aici ne gasim astazi. Si dincolo de aceasta, spunea parintele Serafim, este Anarhia.

„Nihilismul timpurilor noastre se gaseste in toate”, scria parintele, „si cei ce nu aleg, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa lupte impotriva lui, in numele deplinatatii Fiintei Dumnezeului celui viu, sunt inghititi deja de catre el. Am fost adusi la marginea prapastiei neantului si, fie ca ii recunosteam ori nu natura, vom fi inghititi de catre ea fara nadejde de scapare, prin afinitatea fata de neantul atot-prezent din noi – doar daca nu ne agatam prin credinta deplina si sigura (care, indoindu-se, nu se indoieste) in Hristos, fara de Care nu suntem nimic…”

„Interpretarile facile ale „crizei”, ale „alegerii” ce ne sta dinainte, abunda; a tine parte oricaror dintre aceste interpretari iluzorii este osandire. Adevarata criza este acum, precum a fost mereu, in launtrul nostru; este acceptarea sau negarea de catre noi a lui Hristos. Hristos este criza noastra; El cere de la noi totul sau nimic, si aceasta „problema” care ne-o infatiseaza este singura care are trebuinta de raspuns… Il alegem pe Dumnezeu, Care singur ESTE, sau pe noi, neantul, abisul, Iadul? Vremea noastra este intemeiata asupra neantului; dar acest neant, inexplicabil noua, infatiseaza, celor ce il pot inca percepe, criza tuturor oamenilor din toate vremurile, cu deplina claritate si inconfundabil. Vremea noastra spune, daca putem a o asculta, sa il alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Fragment din lucrarea ULTIMA RAZVRATIRE

Sursa: blog Cristi Serban

Testamentul Mitropolitului Bartolomeu Anania

Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de călugăr BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului Albei, Crişanei şi Maramureşului, domiciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, nesilit de nimeni, din voinţa mea liberă şi neviciată, dar cu sănătatea trupului din ce în ce mai şubredă şi cu sentimentul că nu mai e mult până când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamentare, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară:

Las toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale.

Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, să revină Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopuri de către nimeni.

Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani, am renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le copiilor şi nepoţilor lor. Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens.

Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţă niculeană vor rămâne pe loc.

Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp.

Să nu mi se acorde distincţii post mortem, de nici un fel.

La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea:

1.      Pictarea catedralei în tehnica mozaic.

2.      Radio Renaşterea

3.      Revista TABOR

4.      Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”

5.      Policlinica „Sfântul Pantelimon”

6.      Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik.

7.      Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin

8.      Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni

9.      Grădiniţa „Sfântul Stelian”

Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau altul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, mi-au greşit.

Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi.

Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia îi încredinţez spre executare acest testament.

Orice Testament anterior acestuia devine nul şi neavenit.

† BARTOLOMEU  VALERIU  ANANIA