Parintele Justin va fi supus unei interventii chirurgicale. Sa-i fim alaturi si sa priveghem pentru duhovnicul nostru. Inregistrare video cu Parintele Justin la Slujba Invierii Domnului 2013. UPDATE: Părintele Justin a trecut cu bine prin intervenţia chirurgicală.

 

UPDATE (Joi, 9 Mai, ora 18):

Părintele Justin a trecut cu bine prin intervenţia chirurgicală. Momentan starea sa este stabilă şi s-a trezit din anestezie, deşi efectele acesteia vor trece abia peste 24 de ore. În numele sfinţiei sale vă mulţumim pentru rugăciuni, care se cuvine să nu înceteze, pentru uşurarea suferinţei, pînă la stabilizarea completă a sănătăţii părintelui.

Vom reveni cu informaţii privind starea de sănătate a Părintelui Justin. Hristos a înviat!

Mâine dimineaţă, Joi, 9 Mai 2013, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu va trece printr-o intervenţie chirurgicală şi îi roagă pe toţi cei ce i-au trecut pragul să îl pomenească la rugăciune, îndemnându-ne să fim uniţi în rugăciunile noastre către Dumnezeu, cerând mijlocirile Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Arhangheli, ale Sfinţilor închisorilor, ale Sfântului Haralambie şi ale Sfinţilor tămăduitori, doctorii-fără-de-arginţi ai Bisericii Ortodoxe. Părintele Justin le mulţumeşte tuturor credincioşilor pentru dragostea ce i-au arătat în ultimele săptămîni, şi mai ales pentru împărăteasa faptelor bune, rugăciunea cea cu inimă smerită şi zdrobită. Rugămintea sfinţiei sale se adresează în special celor ce vor putea mîine dimineaţă să meargă la Sfînta Liturghie sau vor putea să petreacă în rugăciune cele trei ceasuri.

Vom reveni cu informaţii privind starea de sănătate a Părintelui Justin.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: petruvoda.ro, atitudini.com

Un text exceptional al Parintelui Staniloae: Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce. Acea­sta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului consti­tuie impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua mo­mente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai para­doxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantui­torului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai. Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

Existenta faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.

Video. Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Sarbatoarea Invierii Domnului in inchisorile comuniste. Gheorghe Constantin Nistoroiu: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNESTI

Naţiunea Daco-Română, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre Naţii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în  bocete şi psalmi, în jale şi hori, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii, dar şi sub apoteoza Învierii.

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea,  prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  

   Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor  a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine.   Te vindem iar cu sărutări viclene, /prin nepăsare oarbă şi prin lene. /Te biciuim cu vorbe de ocară, /Te pălmuim cu ură ca de fiară. /Te adăpăm cu suc de-amărăciune, /din pofte rele şi din stricăciune. /Te ţintuim pe cruci de nedreptate, /prin cuiele uciderii de frate. /Iar împletim blestemele de tată, /să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată. /Tu iarăşi zici, în blânda rugăminte: /”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.(Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei. Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ în azurul cântării.

   Înspre tărâmul celălalt, /E loc închis cu gard înalt; /dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci… /Părea tot locul ţintirim, /Păzit cu zbor de Heruvim, /Cu cruci de piatră, albe, mari, /Cu cruci de brad şi de stejar. /Şi cruci de-argint şi de oţel, /Cerneau lumină peste el, /Iar cruci de aur şi de fier /Sclipeau ca semnele pe cer. /Atâtea cruci mi s-au părut /Că toate una s-au  făcut. /O cruce mare strălucea. /Sub gruel ei un Om zăcea. /-Tu cum de poţi să le mai duci, /Atâtea cruci, atâtea cruci?…(Crucile).

   Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş.  Şoaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.

   Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa, /sfârşit de lovituri şi de ocară, /E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a. /S-au revărsat tălăzuiri de ură, /să pună stavilă iubirii sfinte, /Şi i-au stropit şi faţă şi veşminte, /cu vorbe grele, ca o lovitură. /Dar n-au ştiut călăii taina lină, /care-I dădea spre Golgota răbdare: /căci scrisă este taina asta mare. /În Duhul Tău cu raze de lumină. /Ei n-au ştiut că orice lovitură /şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână, /de aceea doar putut-a să rămână /Lumina neclintită-n val de ură. /Durerea toată se-mpărţea în două, /şi asta este tainica răbdare, /de aceea poate-n muta închinare, /un iconar Te arată astfel nouă. /Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte, /şi Ţie spini-Ţiîmpletesc cunună, /mulţimea şi asupra Ta, Prea Bună, /aruncă glodul greu, de vorbe crunte. /Cum stai între femei înlăcrimată /pe Tine Maica celui Răstignit, /Te-a arătat ducând, abia simţit, /spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).

   Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a  mânat  bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii. 

 

   Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine- aduceţi în vasul vechi arome, /De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron? /Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit /Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma /Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma, /Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit? /De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân? /Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale? /Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale /Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân? /Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat. /Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare, /Mai alb decât potirul cu binecuvântare, /El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat. /Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu, /Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină. /Din coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină, /Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu. /Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu /Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece /Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu. /Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome, /De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome, /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii /În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire, /Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire /Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii. /Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc, /În glas de alăute şi-n sunet de chimvale. /Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale, /Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc. /În imn de biruinţă, copile din Sion, gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome, /Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome /Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).  

   Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi  mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

   As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! /Luna a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist. /Mâinile Lui păreau crini pe morminte, /ochii adânci ca nişte păduri. /Luna-L spoia cu argint pe veşminte, /argintându-L pe mâini vechi spărturi. /M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac? /Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac… /A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta. /Pe glezne-avea urme de răni şi rugină, /parcă purtase lanţuri, cândva… /Oftând, Şi-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci. /Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase /se lungeau pe zăpada Lui vărgi. /Părea celula munte, părea căpăţână, /şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani… /Când m-am trezit din grozava genună, /miroseau paiele a trandafiri. /Eram în celulă şi era lună, /numai Iisus nu era nicăiri… /Am întins braţele. Nimeni, tăcere. /Am întrebat zidul. Niciun răspuns. /Doar razele reci ascuţite-n unghere, /cu suliţa lor m-au împuns. /-Unde eşti, Doamne? – am urlar la zăbrele. /Din lună veneau fum de căţui. /M-am pipăit, şi pe mâinile mele /am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…) 

   Tăiş de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâţia care se tot duc…Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini.   Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, /ascult, ascult /cum sângele temniţei, ca un mare tumult, /ca un geamăt abrupt, /curge pe dedesupt, / curge torent de veninuri amare, /ţinut în pământ sub zăvoare. /Sângele temniţei, prizonier, /gâlgâie`n cruntă durere /pe sub piatră şi pe sub fier, /pe sub osândă, pe sub zăcere, /prin subterane artere. /Lipesc urechea jos şi-l aud: / uneori fierbe cu muget fierbinte, /plânge, plânge în fund de morminte… /Alteori ţipă, sălbatec şi crud. /ca o aprigă poftă de viaţă, /sau şuieră-a ispită răzleaţă. /cu brânciul ei aţâţător /la jaf, la omor… /Sub marii amari bolovani, /cineva urlă de o mie de ani, /cineva cantă de-un veac, / cineva n-are geamăt, nici leac, /altul cheamă şi cheamă, /altul blesteamă, /altul cu`ntreg cuţitul /ucide granitul… /Sub marii, amari bolovani, /sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. /Aud, aud, /cu urechea pe piatră plecată, /gârla lui răsculată. /Îi simt, îi simt /smoala aprinsă, fonta lichidă, /otrava toridă. /Şi carnea mea trosneşte deodată, /din zăvoare drăceşti, /prin mădulare să se deschidă /ca nişte uşi, ca nişte fereşti: /-Intră, sânge al temniţei, intră. /vino din funduri nepământeşti, /vino să mă cotropeşti… /Îl chem., îl chem, iar şi iar, /şi sângele temniţei vine, /vine şi urcă în mine, /clocotitor de pojar. /Sângele temniţei urcă în mine /cu neodihnitul lui zvon, /din fier, din iad, din beton… /Şi sângele temniţei sparge belciuge, /şi urcă în mine şi muge, /şi fierbe şi geme şi plânge, - /crâncetul temniţei sânge. /Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, /şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, - /şi cântă, pe urmă, roşul torent /se trage din mine, îndărăt, în ciment, /cu sângele temniţei greu /mă trag din mine şi eu, /şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temniţei)

 Doinele-n cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus. 

   Morminte dragi, lumină vie, /sporite-ntruna an de an, /noi v-auzim curgând sub glie /ca un şuvoi subpământean. /Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, /că ţara arde de morminte /cum arde cerul de făclii. /Ascunse-n lut ca o comoară, /morminte vechi, morminte noi, /de vi se pierde urma-n ţară, /v-o regăsim mereu în noi. /De vi s-a smuls şi flori şi cruce, /şi dacă locul nu vi-l ştim, /tot gândul nostrum-n el v-aduce /îngenuncheri de heruvim. /Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, /morţi sfinţi ăn temniţi şi furtuni, /noi ne-am făcut din voi icoane /şi vă purtăm pe frunţi cununi. /Nu plângem lacrimă de sânge, /ci ne mândrim cu-atâţi eroi. /Nu, Neamul nostru nu vă plânge, /ci se cuminecă prin voi. (Imn morţilor).

   

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus 4 ani de condamnare politică şi interdictţia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum  Canalul Morţii, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmpărat şi a transformat Canalul în Poemul  pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă. 

   Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele-n cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-şi suie peste Carul Mare. Din şuvoiul regal al Danubiului şi-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.     

   O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară /să ne citească sufletul afund, /cel răstignit a nu ştiu câta oară /pentru ăndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestriţate /şi de bordeie-ascunse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate /la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt. /O, de-ar veni Bătrânul din poveste /cu barba Lui de sălcii şi mălini, /ne-am ridica încreştinaţi pe creste /spre Răsăritul hojma de străini. /Şi zornăind cătuşele commune /ce-au ruginit în temniţele lor /ne-am lumina de-o dulce rugăciune /cu care-abia ne-mbujorăm de dor. /Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă /la ceasurile-acestea prea târzii. /În lume poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei seminţii. /Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă, /privim zadarnic înăspritul drum. /Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă /ne sunt de lipsă scuturile-acum. /Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, /s-a răstignit Hristos ca la-nceput, /cu palma stângă sângerând pe Nistru, /cu palma dreaptă înflorind pe Prut. /Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării /îţi mulţumim de codri şi de grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Răstignire).

   A aşteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei tenebros, înfiripând zenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii. 

   Ai noştri dorm în suflet cu genuna, /dar măna cui îi mângâie prin vis, /că-n locul frunţii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais? /Un înger alb-sau liniştea se-aude? /Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister. /Abia sunându-şi lanţurile crude /se-nalţă toată temniţa la cer. /Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă, /ar învia, dar încă n-are semn- /şi crucea-ntinde braţe de osândă /cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).

    Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit  mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.

   Hristos a înviat prin temniţi şi galere /precum peste cărbuni învie para. /De-aici va creşte marea Înviere /ce va cuprinde-mâine toată ţara. /Hristos a înviat peste lopeţi /abia mişcând în mâini însângerate, /a înviat ca în atâtea dăţi /să ne sărute frunşile plecate. /Hristos a înviat peste spinări /înconvoiate aprig sub povară- /acest Hristos care-n atâtea ţări /a fost bătut pe cruce-a doua oară. /Hristos a înviat şi pentru noi, /sau poate numai pentru noi anume, /să ne deschidă drumul înapoi /spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor, /cum biruind vor învia martirii, /când peste zidul închisorii lor /va creşte mâine muşchiul amintirii. /Hristos a înviat, dumnezeiască vrere /să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine, /şi să vestească marea Înviere /ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).

Mesaj de Inviere al Parintelui Justin Parvu (2012) si inregistrare video cu induhovnicitul nostru parinte (2011). Indemn la rugaciune pentru Parinte din partea obstilor Manastirilor Petru Voda si Paltin.

Şi în final, dacă doriți să transmiteți poporului un mesaj pentru Învierea pe care o prăznuim. 

Doresc tutor creştinilor români ca să câştige harul şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos, care pentru a noastră mântuire S-a jertfit şi a înviat a treia zi din mormânt şi Îl rugăm să ia aminte şi acum spre robirea noastră sufletească din patimile în care ne-am afundat, să ne lămurească precum aurul în topitoare, în vâltoarea necazurilor, sărăciei de azi. Hristos să învieze blând şi frumos în inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Învierii Domnului să fie şi spre învierea neamului nostru.

apărut în ATITUDINI, nr. 16

Iubiţi credincioşi,

 

În ultima săptamînă starea de sănătate a părintelui nostru stareţ Justin, care a slujit cu multă osârdie pe credincioşi în fiecare zi a Marelui Post, s-a şubrezit, se pare în urma unei mai vechi afecţiuni căpătate în temniţa suferită pentru dreapta credinţă şi iubirea de neam.
Zilele acestea Cuvioşia Sa primeşte o deosebit de atentă şi de profesionistă asistenţă medicală, însa cea mai de pret purtare de grijă şi tămăduire este harul pe care Dumnezeu îl trimite totdeauna pentru cei ce, unindu-se întru Numele Lui, îl cer pentru aproapele lor, căci scris este: “Orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (Ioann 14:23), şi “Cereţi şi veti lua, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioann 16:24).
Să ne aducem aminte că Părintele Justin ne-a îndemnat cu vreme şi fără de vreme să nu lipsească de la noi citirea Psaltirii, a Paraclisului Maicii Domnului şi a celorlalte Canoane şi Acatiste ale Sfintei Biserici, şi mai ales rugăciunea neîncetată: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Îndreptarea vieţii noastre şi rugăciunea pentru duhovnicul nostru va revărsa degrabă mila dumnezeiască; pentru aceea noi să nu încetăm să strigăm către Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, către Prea-curata Maica Sa şi către toţi Sfinţii Săi pentru dobîndirea cererii noastre, pentru ca Dumnezeu să-i dăruiască sănătate şi zile îndelungate Părintelui Justin, pentru care cea mai mare bucurie şi cel mai mare sprijin este să ne iubim unii pe alţii precum Hristos ne-a iubit pe noi.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Daniela Panioglu: Noua orânduire comunistă europeană. Nu vreau să învăţ lecţia detestării propriului neam. România are chipul curat. Neocomunismul european îmi lipseşte de conţinut mormintele strămoşilor.

Într-o Uniune Europeană întemeiată pe concepte comuniste, nu voi avea niciodată conştiinţa apartenenţei la o comunitate artificial creată, de fapt un monstru hibrid, manevrat din umbră, pus să macine, încet, între fălcile lacome, aceleaşi mereu grămezi de oameni fără voinţă proprie şi fără identitate, aşternute, drept jertfă, la picioarele de lut ale acestui idol fals.
Izbânda comunismului constă în ştergerea deplină a identităţii umane şi pervertirea memoriei naţionale, prin falsificarea trecutului.
Identitatea mea de român are o istorie a demnităţii naţionale, încă nescrisă, şoptită cu frică, are pământul grăniţuit şi păzit, cu bogăţiile ţărânei şi ale cerului, cu tradiţiile satului, de unde, odată, fiecare a pornit.
Nu vreau să învăţ lecţia detestării propriului neam, care ni se tot suflă, bucuros, de atâta vreme. Românii nu sunt trădători şi laşi. Românii mei au fost aruncaţi în temniţele comuniste, cei mai mulţi fără mormânt. Românii mei sunt izgoniţi din propria ţară, muncind pe nimic pe la stăpânii care ne predau lecţia democraţiei şi-şi permit să ne tragă de urechi. Românii mei sunt străbunicii mei, care m-au aşezat în genunchi în faţa icoanei Lui Hristos şi m-au învăţat să-mi fac semnul crucii pe piept, scutul meu nevăzut. Sunt bunicii mei, care m-au învăţat să muncesc, să ascult şi să respect pământul, cu toate vieţuitoarele lui. Românii mei au purtat şi duc pe spate Crucea Lui Hristos, aşa cum pot.
România are chipul curat, de etern copil, al studentului Cornel Niţă, atârnat de un par, în închisoarea de la Piteşti, cu mâinile legate la spate, şi lovit, până când din craniul său nu a mai rămas decât un morman de oase zdrobite şi însângerate, dar cu un fir de viaţă care s-a stins greu. Românii mei sunt preoţii mei din gropile comune, ale căror oase izvorâtoare de mir au fost, batjocoritor, scoase la suprafaţă de către deţinuţii de drept comun de astăzi, invocându-se pauperitatea statului. Românii mei s-au opus comunismului, cu arma, în munţi. Românul meu este Valeriu Gafencu, în care-au încăput, laolaltă, moartea şi Învierea Lui Hristos. Într-un singur om plăpând, dar care a avut forţa de a ne ridica pe toţi, împreună, la dimensiunea la care am fost creaţi. Petre Ţuţea, românul absolut, cât toată ţara, însă izolat şi înstrăinat. Medicul fără de arginţi Dumitru Uţă, la care mă rog pentru sănătate.
Nici unul dintre ei nu se-nvaţă în şcoli. Pentru că în şcoli nu se predă românismul. Acum copiii învaţă să socializeze, să iubească de Valentine’s day şi multe alte asemenea. Românismul este aruncat în nimicnicie umană.
Românismul este, sistematic, distrus în însăşi esenţa sa, în conştiinţa naţională, cu multe dovezi de izbândă, care ne descumpănesc şi ne descurajează. Istoric, materialismul dialectic a eliminat, în mod brutal, fizicul, atunci când spiritul a refuzat să se supună materiei. Noua orânduire comunistă europeană urmăreşte confiscarea spiritului de naţiune de sine-stătătoare şi transformarea popoarelor în gloate nomade şi resemnate de muncitori, care trăiesc doar că să primească o leafă mai bună şi, apoi, să o consume pentru propria bunăstare. Noul eurocomunism, în graniţele lui europene mult mai ample, urmăreşte această golire de conţinut a fiinţei umane, în care nu mai poate trăi nici o valoare. Adică pentru un om scos din rădăcini, în căutare de căştig material, găunos, vid de Dumnezeu, distrus în apartenenţa sa divină şi, la rândul său, distructiv.
Singura traiectorie valabilă a fiinţei umane este către Dumezeu, de care nimeni nu se poate apropia decât cu transparenţa, claritatea şi curăţenia propriei identităţi şi doar în ritualul sacru, rânduit şi urmat, de-a lungul secolelor, de propriii strămoşi. Neocomunismul european îmi lipseşte de conţinut mormintele strămoşilor. O deshumare fără preot, urmată de aruncarea cadavrelor şi a oseminelor pe un câmp pustiu, fără timp şi fără memorie.

Sursa: Cotidianul

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta şi Marea Joi. Despre Sfanta Cina

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
întru Mine petrece şi Eu întru el”
(In. 6, 56)

Despre Sfânta Cină

Noi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.
Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie.

De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare.



Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând.

Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor.

Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii?

Traian Golea: Cum se regizeaza condamnarea unui popor. Petre Roman - Ion Iliescu - Revista 22 - Moses Rosen - Elie Wiesel - New York Times - Congresul American. Doctorul Teofil Mija despre doua suflete de eroi: Traian Golea si Ion Gavrila Ogoranu.

      

        Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Vezi si:

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.