Monahul Teodor Stănescu, fost deţinut politic şi vieţuitor al Aiudului: Cuvânt despre vremurile de azi

De Înălţarea Sfintei Cruci, la Aiud a avut loc tradiţionala întâlnire a supravieţuitorilor temutei închisori şi a celor ce cinstesc memoria sfinţilor, martirilor şi mărturisitorilor din acest loc sfânt. S-a oficiat Sfânta Liturghie, s-au făcut parastase, s-au înălţat rugăciuni pentru sufletele morţilor care au trecut prin închisoarea Aiud. Câţiva supravieţuitori au adresat cuvânt de cinstire în memoria celor care nu mai sunt. Monahul Teodor, care a îndurat timp de 8 ani iadul închisorilor din Piteşti, Gherla şi Jilava, unde a căzut şi s-a înalţat, a dorit, în calitatea sa de deţinut politic şi de vieţuitor timp de câţiva ani al Schitului de la Aiud, să adreseze un cuvânt despre problemele cu care se confruntă astăzi creştinii ortodocşi. Considerându-se că discursul său nu are legătură cu scopul întrunirii, cuvântul monahului Teodor (plecat între timp la Baia Sprie, unde s-a sfinţit o troiţă în memoria deţinuţilor trecuţi prin mina Baia Sprie) nu a putut fi citit de către preotul care primise rugămintea să-i dea citire. Ţinând, însă, cont de actualitatea cuvântului său, am hotărât să-l facem public, prin intermediul acestui blog. Mulţumim Părintelui Teodor pentru încredinţarea acestui mesaj. (F.P.)

Prea sfinţiţi părinţi, domnule Primar, domnule Director, dragi camarazi şi camarade, drept măritori creştini,

A intrat în tradiţie ca să ne întrunim la Aiud de Sfânta zi a „Înălţării Sfintei Cruci” pentru a comemora şi a ne ruga pentru sufletele celor care s-au jertfit în blestemata închisoare Aiud, precum şi în toate celelalte închisori şi lagăre de exterminare comuniste, pentru ca la rândul lor să se roage lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii.

Despre Aiud, părintele nostru drag Justin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă spunea pe bună dreptate că este ATHOSUL ROMÂNESC. Aceasta pentru că la Aiud s-a jertfit ceea ce a avut mai bun şi mai sfânt Neamul nostru românesc ca adevărată intelectualitate şi spiritualitate. Am spus şi subliniez ca adevărată intelectualitate şi spiritualitate, pentru că adevăratul rol al intelectualului este acela de a fi far călăuzitor pentru cei din jur spre drumul cel bun al adevărului, dreptăţii şi corectitudinii – spre bine, spre sublim. Dar pentru ca să fii cu adevărat far călăuzitor trebuie să-L ai pe Dumnezeu în suflet. Să ai ca deviză a vieţii tale cuvintele Mântuitorului Iisus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, fără de Mine nu puteţi face nimic”.

Ori în ziua de astăzi, în vremurile cumplite pe care le trăim, foarte puţini intelectuali îndeplinesc aceste condiţii.

Intelectualii, toţi cei pe care-i comemorăm, reprezintă farurile călăuzitoare de iluminare a neamului, prin credinţa noastră străbună ortodoxă şi patriotismul lor nestrămutat. Reprezintă lumina neamului, spre deosebire de comunism, care reprezintă întunericul, minciuna, impostura, oportunismul şi laşitatea.

De aceea, comuniştii i-au decimat fără milă şi, fără dorinţa lor (a comuniştilor), i-au martirizat.

În închisori am supravieţuit numai datorită Ajutorului Divin.

Cu sufletele lor curate au mers voioşi, până la suprema jertfă, pentru credinţa străbună, dragostea de neam şi de ţară.

Jertfa lor a fost măreaţă şi despre ea sunt foarte multe de spus, pe care le voi mărturisi cu altă ocazie pentru cei interesaţi.

Ideologul şi conducătorul acestor tineri spunea încă din 1936: „... de vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?”.

Într-adevăr, astăzi mulţi nu mai cred în Dumnezeu sau cred într-un Dumnezeu conceput după interesele şi năzuinţele lor.

Vremurile pe care le trăim astăzi sunt foarte grele, aproape de nesuportat. Criza economică este pusă la cale de forţele răului, care vor să ne îndepărteze de Dumnezeu, să adâncească şi mai mult criza morală care s-a instaurat pe întreaga planetă, cu foarte mulţi ani în urmă. Eroii pe care-i comemorăm s-au ridicat şi au luptat împotriva acestei crize mondiale şi a tuturor greutăţilor neamului. În 1946-1947 bolşevicii au pus la cale foametea din acele vremuri cumplite, când au murit efectiv de foame câteva sute de mii de români, pentru a îngenunchea neamul ca să accepte comunismul. Să renunţe la spiritualitatea străbună şi să trăiască în materialitate. Mulţi astăzi nu vor să accepte existenţa sufletului.

Criza economică de la noi şi de pe întreaga planetă este pusă la cale de forţele răului, prin slugile sale, pentru a-l accepta pe satana.

Se spune că la noi în ţară se vor schimba buletinele de identitate în anul viitor şi se vor introduce buletinele electronice care conţin simbolul satanei – 666.

Cei care le vor accepta vor renunţa la Dumnezeu şi-l vor accepta de bună voie pe satana. Toată populaţia va fi codificată şi va purta un număr care cuprinde şi simbolul satanei – 666. Astfel ne vom pierde individualitatea, personalitatea şi vom primi un număr, fiind numerotaţi ca la puşcărie. În relaţiile financiare şi administrative nu mai contează numele, ci numărul satanizat, care conţine simbolul satanei – 666.

Prin aceste buletine electronice se face primul pas spre satanizarea populaţiei.

Urmează apoi cel de-al doilea pas, implantarea cipurilor, prin care vom fi slujitorii direcţi ai diavolului.

Prin intrarea în UE ne-am pierdut suveranitatea ca stat. Astăzi suntem conduşi de Guvernul UE, iar guvernanţii şi parlamentarii noştri sunt executanţii acestui guvern. Prin primirea cipurilor se va pierde individualitatea şi personalitatea. Vom deveni nişte numere controlabile până la cele mai mici amănunte ale activităţilor noastre de zi cu zi şi înregistrate în giganticul calculator de la Bruxelles, numit „FIARA”. Se va constitui statul universal poliţist, care va urmări activitatea întregii planete. Purtătorii de cip vor deveni slujitorii diavolului. Cei care vor accepta cipurile nu vor avea nicio scuză în faţa lui Dumnezeu. Putem cere şi impune guvernanţilor şi parlamentarilor – dacă vom fi uniţi – să introducă un amendament în lege ca să circule atât buletinele vechi, cât şi cele electronice.

Următorul pas va fi desfiinţarea banilor de hârtie sau metal şi introducerea monedei universale electronice, astfel că cei care nu au acceptat cipurile nu vor mai putea vinde şi cumpăra nimic, devenind muritori de foame. Din cauza aceasta s-au creat magazinele gigant, în care omul să găsească tot ce are nevoie. Se vor desfiinţa (prin faliment sau alte metode) toate celelalte magazine şi pieţele agro-alimentare, astfel încât omul să fie determinat să cumpere şi să vândă cele necesare vieţii numai prin aceste magazine. Pentru a supravieţui, cei care nu acceptăm cipurile trebuie să ne întoarcem la glia strămoşească şi să ne producem singuri cele necesare vieţii, nefiind nevoiţi să vindem şi să cumpărăm nimic. Dumnezeu ne va avea de grijă. Cei care nu au acceptat cipurile vor fi vânaţi ca iepurii de autorităţi şi de cei care au acceptat cipurile, fiind declaraţi terorişti. Dar Dumnezeu va avea grijă de noi.

Cei care conduc slugile diavolului, vârfurile cele mai înalte, se întrunesc odată pe secol şi stabilesc directivele – protocoalele pe care trebuie să le urmeze toate slugile împieliţatului. În aceste protocoale, pentru secolul 21, este prevăzut ca întreaga populaţie a planetei, de peste 6 miliarde de oameni, să fie redusă doar la 500 de milioane de locuitori. Pentru aceasta au creat:

- virusuri în epubretă: SIDA, gripa aviară, gripa porcină şi altele;

- au pus pe piaţă medicamente dăunătoare sănătăţii organismului uman;

- au creat vaccinuri pentru sterilizarea fetiţelor;

- au creat şi impus plante agricole modificate genetic, care sunt cancerigene;

- prin îngrăşăminte chimice, insecticide şi pesticide poluează solul, apa şi produsele agricole.

Prin poluarea pământului, apei şi solului mergem sigur la dezastru şi viaţa va deveni de nesuportat.

Atunci va apărea antihristul ca persoană şi va guverna planeta. Atunci se va dezlănţui teroarea satanică, apocaliptică, pentru toţi locuitorii planetei (inclusiv pentru cei care au acceptat cipurile), aşa cum a scris Sfântul Ioan în Apocalipsă, şi care va dura trei ani şi jumătate. Despre toate acestea sunt foarte multe de spus, dar acum nu este timp.

Ca fost deţinut politic, care am trecut prin iadul de la Piteşti, Gherla şi Jilava, m-am străduit să fiu pe linia martirilor pe care-i comemorăm şi-ai idealurilor tinereţii noastre, prezentându-vă în linii mari ceea ce ni se pune la cale.

Fie ca să alegem drumul cel bun, drumul adevărului, al credinţei noastre strămoşeşti ortodoxe, al dragostei de neam şi ţară, pentru a ne salva sufletele noastre obidite.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Monah Teodor Stănescu

Vezi şi:TAINA unui fost detinut politic. Parintele Stanescu: La Aiud s-a jertfit ceea ce a avut mai sfânt şi mai bun neamul nostru românesc

Parintele Arsenie Boca - SFANTA CRUCE PE CER

Luminata in slava, mai stralucitoare ca soarele, careia inca i-au stat oamenii impotriva [1] si au injurat-o, se va arata, in ciuda tuturor vrajmasilor ei, semn slavit de biruinta a binelui asupra raului. Atunci, in zilele acelea infricosate, pe pamant si in tot trupul, Insusi Dumnezeu-Cuvantul vine sa cheme pe oameni, pentru cea din urma oara, insa nu la pocainta, ci la judecata. Atunci Dumnezeu si iconomia mantuirii nu mai e pe crezute, ci pe vazute.

Iar pe Antihrist, in care lucra toata puterea satanei:

2 Tesaloniceni 2:

8. Domnul il va ucide cu suflarea gurii Sale,

si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale.

Daniil 12:

12. Fericit va fi cel ce va astepta si va ajunge la 1335 de zile.

E ziua Domnului cea mare si infricosata, zi de fericire pentru cei chemati, alesi si credinciosi [2], zi de bucurie negraita, ziua intoarcerii Acasa, in tara de obarsie [3] si capatul plangerii. Zi de fericire, vazand izbanda rabdarii, vazand invierea cea de obste, vazand mostenirea cea gatita de la intemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si au ramas in dragostea Lui pana in sfarsit. Si taine intre taine, numai de Dumnezeu stiute, atunci se vor vedea.

Ceilalti insa, vor sta sa-si dea sufletul de groaza si de asteptarea celor pornite sa vie peste lume, caci Tariile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au rastignit, venind pe nori, cu putere si cu marire multa [4]; pe Cel ce este dragostea noastra, care noua ne imprastie frica, dar groaza groazelor [5] pentru cei ce L-au prigonit si L-au rastignit pentru iubirea Sa de oameni si trebuind sa-si capete plata vesnica dupa faptele lor.

Si va fi judecata, caci faradelegile au adus potopul si faradelegile striga si grabesc judecata.

Drept aceea, vazand ca s-a luat pacea de pe pamant [6], dar timpul [7] inca nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu [8] chemam pe toti oamenii de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a hotarat o zi in care va sa judece lumea! [9] Iar ziua aceea poate fi oricand.

Iata mai pe inteles graiul rugaciunii Mantuitorului, pentru crestinatatea de peste veacuri si de peste tot pamantul, prinsa pe cat s-a putut, in sunetul acestor sapte surle...

Iar despre Antihrist se mai poate scrie si altfel...

---

[1] Luca 2, 34.

[2] Apocalipsa 17, 14.

[3] Ieremia 22, 10.

[4] Luca 21, 26-28.

[5] Intelepciunea lui Solomon 17, 6.

[6] Apocalipsa 6, 4.

[7] 1 Petru 4, 11.

[8] Apocalipsa 10, 6-7.

[9] Fapte 17, 30-31.

Sursa: http://biblioteca-virtuala.blogspot.com/

Isabela Vasiliu-Scraba: Vila “Constantin Noica” de la Păltiniş. Instantanee inedite cu filosoful român, realizate de Dinu Lazăr

Vila “Constantin Noica” de la Păltiniş

de Isabela Vasiliu-Scraba

In iulie 2010 am vizitat –la ora prânzului, după cum era permis – camera l3 a vilei (cumpărată de dl Gabriel Liiceanu) în care a stat la Păltiniş filozoful Constantin Noica. In micul hol mansardat m-au impresionat bizonii desenaţi pe perete de talentatul pictor Vespasian Lungu din Brăila, poate şi datorită contrastului pe care fresca atât de reuşită o forma cu cele câteva tablouri şcolăreşti cu poze de filozofi germani atârnate de proprietarul vilei în dreptul scării ce urca spre cele două camere de sus, dintre care una fusese închiriată anual de Constantin Noica (iulie 1909-4 dec. 1987). In cei 8 mp ai camerei de la etajul micuţei vile -numită în mod abuziv “vila Noica”, de parcă i-ar fi aparţinut în întregime ca închiriată din pensia lui de 1000 de lei la care Uniunea Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât – încăpeau doua paturi, o sobă si o mică chiuvetă. Grupul sanitar era la parter, unde, coborând scările, filozoful îşi putea rezolva nevoile fiziologice. Pe primul pat se gasea expusă scândura confecţionată de prietenul filozofului, dl. Octavian Nicolae, meteorolog îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica în octombrie 1987 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica). Scândura ţinută în poală îi fusese lui Noica masă de scris. După moartea filozofului în camera sa a fost introdusă o mică masă în dreptul ferestrei, să dea impresia de “confort sporit”. Pe cel de-al doilea pat aflat la vreo treizeci de centimetri de primul se găseau în stânga o serie de publicaţii spaniole, italieneşti, franţuzeşti, germane şi englezeşti. La o rapidă răsfoire le-am presupus venite din partea lui George Uscătescu, a lui Duiliu Sfinţescu şi a lui Mircea Eliade. Fiindcă cele italieneşti şi spaniole publicaseră articolul scris de Noica, El continente mental trazado por Jorge Uscătescu, despre acest faimos universitar spaniol de origine română, şi pentru că în volumul omagial D. Sfinţescu: l’ingenieur et l’homme, 1980 era textul noician La ruse de la raison et le destin d’un homme. Puţinele semne ale prieteniei dintre Noica şi Mircea Eliade erau, desigur, cele mai evidente în ce priveşte provenienţa câtorva publicaţii lăsate în camera 13.

In centru celui de-a doilea pat, foarte la vedere, erau o serie de file scrise de mână cu un scris ce mi-a părut de analfabet. Ştiind scrisul lui Noica, le-am luat să văd mai îndeaproape cui aparţin. Cu mare greutate am descifrat semnătura şefului cenzurii la data arestării lui Noica. In mod aproape neverosimil, acesta folosea interesul vizitatorilor pentru Noica spre a-şi face reclamă. Mai puţin inspirat cu reclama a fost însă când a dat publicităţii dedicaţia lui Noica în termeni doar aparent măgulitori scrisă pe cartea Povestiri despre om pentru care filozoful a ajuns în puşcărie. Desigur rolul său l-a avut atunci, prin 1957-1958, şi referatul instigator la ură proletară scris de Pavel Apostol pentru manuscrisul noician dat pe ascuns Securităţii de către Z. Ornea/Orenstein. Iată dedicaţia compusă de Noica în iulie 1980: “profesorului I. Ianoşi, această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult [în 1957-1958], şi care bate din nou la porţile d-sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de azi” (Estetică şi moralitate, Ed. Crater, Bucureşti, p.594). De unde se vede că “instanţa ultimă” a culturii comuniste din 1980, dăinuind din 1958, mai vrea să dăinuie şi azi, dacă luăm aminte la locul ales de proprietarul vilei spre a-l face prezent pe Ianoşi, cu liceul absolvit în zbor de tânăr comunist la vreme de ocupaţie sovietică (doi ani în loc de şase ani de liceu, op. cit., p.524).

Tot pe ce-l de-al doilea pat, dar în partea dreaptă, erau grămădite una peste alta câteva cărţi de-ale lui Noica, majoritatea subţirele şi scoase după 1990 de Humanitas pe hârtie din cea mai proastă calitate. Presupunerea mea după care opera lui Noica este înmormântată de cei care i-au folosit numele (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura română) spre a-şi spori admiratorii a primit astfel o nouă confirmare. Din toate volumele publicate în condiţii estetice occidentale (care lipsesc atât din librării cât şi din anticariate, în anul centenarului librăriile având abia două-trei scrieri ale filozofului) am găsit în vila “Noica” în iulie 2010 –dintr-o operă de peste douăzeci de volume –doar următoarele şapte cărţi: Platon, Lysis; cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri de C. Noica, 1969, 144 p; Rugaţivă pentru fratele Alexandru, 1990, 128 p.; Lumea de mâine [studii şi articole], Târgu Mureş, 1991, 32.p.; Pagini despre sufletul românesc, 1991, 112 p (ediţia I-a, 1944, 127 p.); De caelo, 1993, 160p. (ediţia I-a, 1937, 191 p.); Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, 1992, 264 p.; Carte de înţelepciune [însemnări şi fragmente din Jurnalul de idei], 1993, 144p;

Din zbaterea lui Noica pentru apariţia integrală a caietelor lui Eminescu nu se afla decât acel vag indiciu oferit de volumul Mihai Eminescu, Lecturi Kantiene, unde este cuprins textul noician: O traducere de care ne-am lipsit un veac [Eminescu traducând din Kant, Critica raţiunii pure], pus să sporească mica grămăjoară ilustrând (în viziunea proprietarului vilei) opera lui Noica demnă de a fi arătată vizitatorilor sosiţi în staţiunea sibiană.

Dar surpriza cea mare a Păltinişului avea să se dezvăluiască abia după cumpărarea de la chioşcul staţiunii a volumului noician Introducere la miracolul eminescian scos anul acesta de Humanitas. Pe pagina a doua am citit o scurtă prezentare a vieţii autorului, fără specificarea nevinovăţiei lui Noica ajuns şase ani deţinut politic fără a face politică şi, tot fără vină, nouă ani cu domiciliu forţat. Directorul editurii, trecut şi îngrijitor al ediţiei, a mai omis să scrie despre lipsa dreptului de semnătură care la Constantin Noica a durat douăzeci de ani după ocuparea ţării de către armata sovietică, perioadă în care au fost închişi pe timp de pace cam două milioane de români, dintre care ucişi după gratii vreo optsute de mii (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu; -în opinia eronată a d-lui Bogdan Mincă, ghidul meu în vila “Noica”, victimele holocaustului roşu abia dacă ar fi fost de vreo zece-cinsprezece mii, “dintre cei mai buni”).

Chiar dacă nu era specificată ca atare, perioada interdicţiei de semnătură ar fi fost indicată de anii apariţiei cărţilor lui Noica în comunism, dovedind fără greş acel hiatus dintre 1945 şi 1965, pe care uneori bibliografii îl mai cârpesc cu menţionarea Povestirilor despre om în varianta din 1962 tipărită la Paris de Virgil Ierunca la vremea când Constantin Noica era în închisoare. Anii de tăcere impusă ar fi apărut şi la menţionarea diferenţei dintre perioada de scriere a unei cărţi şi anul publicării volumului, uneori la distanţă de peste un deceniu de la scriere.

O soluţie cât de cât onestă (şi uzuală în astfel de cazuri) ar fi fost simpla menţionare a anilor primei editări. Ei bine, oricât ar părea de ciudat, dl Gabriel Liiceanu a făcut tabula rassa de prima editare a cărţilor lui Noica aşa cum le-a publicat filozoful de la Păltiniş în timpul vieţii. Pretextând sărbătorirea a două decenii de când editura Politică şi-a schimbat numele, el a decis împrospătarea datei de apariţie a volumelor noiciene. Prin mimetismul caracteristic inculturii, tehnica aducerii la zi omiţând prima publicare s-a lăţit la multe edituri post-decembriste. In cazul lui Noica, pentru că Devenivea întru fiinţă a fost scrisă prin anii cincizeci şi tipărită prima dată în 1981, directorul editurii Humanitas a întinerit-o artificial prin indicarea lui 1998. În plus, drept operă noiciană, dl G. Liiceanu a trecut la grămadă, alături de cele tipărite de filozof şi volumele alcătuite de Humanitas din articolele răspândite prin reviste şi din manuscrisele rămase. Desigur, dacă a respectat textele scrise de Noica şi nu le-a modificat după bunul său plac (cum s-a întâmplat cu prelegerile lui Alexandru Dragomir, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004), punerea laolaltă a acestora e binevenită. Doar tehnica împrospătării prin indicarea în exclusivitate a ultimelor ediţii este semn clar de propagare a inculturii care preţuieşte cărţile după prospeţimea lor, de parcă ele s-ar învechi stricându-se ca ouăle (apud. Schopenhauer).

Oricum, a te proţăpi inaintea lui Noica (pentru că i-ai reprodus fidel cuvintele şi pentru că faci bani din vânzarea cărţilor sale) enumărând scrierile lui Noica după anii de apariţie la Humanitas nu se depărtează de promovarea propriului jurnal în anul centenarului naşterii lui Noica. Pe cine să mai surprindă faptul că în locul oricărui volum noician s-a lansat în 2009 Jurnalul de la Păltiniş în Suedia ? Ignorarea voită a operelor lui Noica, filozof care nu l-a recunoscut pe Liiceanu drept discipol, numindu-l după zece ani de ucenicie “discipol al lui Henry Wald, nu al său” apare pregnant şi în placa din faţa vilei “Noica”. Pe transparenta placă, dl G. Liiceanu a uitat să consemneze esenţialul: Anume că la Păltiniş, în cei 8mp ai camerei închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul cultural românesc scriind opere de mare valoare filozofică precum: Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986) şi ultima sa carte, apărută post-mortem întâi în germană, De dignitate Europa (1988) şi abia la şase ani de la moartea lui Noica în româneşte, limba în care fusese scrisă. Tot în “confortul” de la Păltiniş a scris Noica minunatele sale rânduri despre Lucian Blaga (1895-1962), Mircea Vulcănescu (1904-1952) şi Mircea Eliade (1907-1987), chemându-şi aceşti prieteni “văzuţi şi nevăzuţi” să ridice împreună castele de gândire filozofică autentică.

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Via: http://roncea.ro/

Fotografii: (c) Dinu Lazar – Fotomaniacu

Doamna Aspazia Oţel Petrescu, cu gândul la Aiud: Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie. Noi n-am murit!

"Lumină lină" nesfârşită trebuie să cânte românimea

Îmi amintesc că la primul hram închinat paraclisului nostru inima mi s-a umplut de lacrimi şi o nesfârşită jale pusese stăpânire pe toată fiinţa mea. Mă întrebam câtă „lumină lină” trebuie să cânte românimea pentru ca Dumnezeu să ne apere de capcanele şi de prigonirea celui rău.
Azi răspunsul îmi este mai clar ca atunci: la nesfârşit! Pentru că bietul om este sub vremuri şi pentru că trăim vremuri teribile, când niciun imn, oricât de răsunător, de puternic şi de clocotitor, nu este suficient de clar ca să acopere strigătul prea întârziat al celor ce mor înăbuşiţi de miasmele iadului. Atât de mult şi-au lărgit hotarele dezmăţul şi apostazia, că niciun vechi clarvăzător şi veghetor nu poate lumina ochiul celui ce nu vrea să vadă, şi niciun foc de credinţă şi rugător noapte şi zi nu poate desfunda urechea celui ce nu vrea să audă.
Speranţa mea este în vechile mănăstiri, aşa cum afirmase mai demult un mare martir al neamului. În străvechile, smeritele noastre bisericuţe, în bârnele cărora cântă toţi brazii munţilor, sub cupolele ce pătrund săgetător cerul, acolo încape toată omenirea neamului nostru, a toate veacurile, în frunte cu voevozii, eroii şi martirii mărturisitori, sub binecuvântarea unor preasfinţiţi prelaţi.

Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie

Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi. Unora ca aceştia doresc să le fac cunoscută atenţionarea maicii noastre Teodosia.

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

(cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)

Aiudule, Aiudule, temnita sfanta! (Montaj video cu fotografii inedite)

Părintele Martir Daniil Sandu Tudor, în iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Drd. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA

Blestemul Aiudului

Aiudule, Aiudule,
temniţă cruntă,
fă-te zăludule
piatră măruntă.

Focul manâce-te
că nu te saturi.
Mereu vrei scâncete
şi bei oftaturi.

Vântul destramă-te
că nu-ţi ajunge
- şi'n marea-ţi foamete -
mereu vrei sânge.

Apele facă-te
ape ca ele,
lacrimi din lacăte
plâns de zăbrele.

Grindina 'ndoaie-te
spele-te ploaie,
lanţuri şi geamãte
să ţi le'nmoaie.

Aiudule, Aiudule
fiară năucă,
face-te-ai crudule
scrum şi nălucă.

Radu GYR

(Închisoarea Aiud)