S-au împlinit 49 de ani de la înveşnicirea Martirului Ilarion Felea. Mărturia Părintelui Bărdaş despre înmormântarea Părintelui Felea la Aiud

Era prin anii 1960-61 (n.n. - mai precis, 18 septembrie 1961), in celularul din Aiud. Intr-o zi se anunta, prin formele de mass-media, din puscarie, morse la perete si calorifer:
- a murit Parintele Ilarion Felea!

Cine nu-l cunostea pe parintele Felea in Aiud? Toti stiam, unul de la altul ca a fost profesor la Academia Teologica Ortodoxa din Arad, si mie mi-a fost profesor si mai ales pedagog. Il cunosteam noi bihorenii si aradenii, il cunosteau si bucurestenii si mai ales Academia Romana care i-a premiat cartile. A fost un predicator de performanta la catedrala din Arad si oriunde il chemau rosturile Bisericii. La catedrala credinciosii si studentii ar fi fost in stare sa reproduca predica lui din ziua aceea.

La Academia Teologica, catedra lui se transformase in amvon; avea si o voce baritonala care te cucerea. Douazeci de stilouri asterneau pe caiet toata lectia din ziua aceea. Fizic era o figura impunatoare de barbat, fata incadrata de barba, arata ca un cap de efigie, era generos si comunicativ, de aceea era simpatizat de toti.

Era mot, de la radacina, de pe valea Crisului Alb, poate ca si aceasta i-a dat destinul inalt pe care l-a avut. La manifestari si diferite ocazii, il invitau unii si altii:
- Parinte, canta-ne ceva din ale Iancului!

Si canta taraganat si duios si te ducea pe meleagurile Iancului si ale lui Horea in vremile de vrednicie ale motilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte a lui Dumnezeu si despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc in viata mea de preot si pastor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era asa de cunoscut de multi si in lumea ortodoxa si la celelalte confesiuni. In Aiud si in cellelalte inchisori era cunoscut pentru expunerile si textele biblice pe care le transmitea pe banda mintii mai ales la cei tineri. In Aiud eru fete inalte din alte confesiuni dar nimeni nu avea popularitatea: parintelui Staniloae, a ieromonahului Anania si a parintelui Ilarion Felea, toti fiind in Aiud la ora aceea.

Cand moare cineva afara, vin toti cei dragi si-l petrec dupa toata randuiala crestineasca. Pe parintele Felea l-am petrecut, cu sufletele noi “fratii si rudeniile lui” de idealuri si suferinta. N-a fost batran dar a murit pentru ca nu I s-a dat asistenta medicala, asa “se planifica” in puscariile comuniste.

Oamenii, respective noi detinutii, am urmarit mersul bolnavului pana a inchis ochii.
Afland vestea mutarii sale la Domnul, am sta de veghe doua seri, pana l-au dus la groapa la “trei plopi”, cimitirul detinutilor politici. A doua seara au si dat alarma cei de jos de langa morga, unde era mortul:
- Acuma il duce la groapa pe parintele Felea!

Intr-adevar, se auzea o caruta, o drosca brasoveana, trasa de un cal cu doi gardieni pe capra ducandu-I sicriul. Erau trei porti pana la poarta principala si in linistea noptii se auzea mersul carului. Noi stateam sub patura, era dupa ora 10, ora stingerii, nu ne miscam. Acuma incepea “prohodul”. Toti cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistati de cei 400 de preoti ortodocsi se rugau dupa randuiala: “Cu sfintii odihneste Doamne sufletul adormitului robului tau Ilarion preotul, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin ci viata fara de sfarsit”. Acestea le rosteau toti chiar daca in celula nu era preot, daca era si preot se facea o randuiala mai dezvoltata, tot sub patura.

Cei de jos ne comunicau ca s-a ajuns la poarta principala, unde se petrecea scena cea mai sinistra: venea ofiterul de serviciu cu o bara ascutita de fier si o infigea in inima mortului sa se convinga “stapanirea” de moartea omului. Ce scena sinistra si lugubra, demna de evul mediu si ea se petrecea in evul modern in era comunista.

Carul funebru se ducea la “Trei plopi”, la cap i se punea un stalp de lemn pe care se batea o tinichea cu numarul matricol din dosarul detinutului. Dupa codurile comuniste, atata mai ramanea din viata omului.

Cand se incheia prohodul cu cuvintele Amin!- se mai auzeau morsele la perete si calorifer:
- Dumnezeu sa-l ierte, in veci sa fie pomenirea lui!

(Telegraful roman nr. 31-34/1994, p. 4, Marturie a pr. IOAN BARDAS, fost detinut politic la Inchisoarea din AIUD).

Sursa: Laurentiu Dumitru

Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre sofismele raţionaliştilor atei, dictatura comunistă şi dictatura biometrică. Rugăciunea şi darul lacrimilor.

Strigat-am către Tine: Doamne! Nu mă lăsa! O minune petrecută în închisoarea Miercurea Ciuc, relatată de doamna Aspazia Oţel Petrescu

Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

“- Doamne! Nu mă lăsa!”

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

“- Greu vă înţeleg pe voi, – mi-a spus E. – te-a pedepsit, noi vă pândim şi vă pedepsim că aşa sunt ordinele şi asta e pâinea noastră şi voi, în loc să ne urâţi, suportaţi chinuri ca să ne scăpaţi de necazuri. O, nici nu s-a terminat încă! Securitatea a cerut procuror de la Bucureşti. Va fi o anchetă grea.”

“- Nu va fi – i-am răspuns – Sunt sigură că fetele se roagă pentru noi şi va fi bine pentru L. şi pentru Antonia.”

- fragment din cartea doamnei Aspazia Oţel Petrescu - STRIGAT-AM CĂTRE TINE, DOAMNE...

Cuvânt cu putere de la Avva Dorotei: Pentru frica de Dumnezeu. Să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri!

Sã luam aminte, dar, fratilor! sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea noastrã ca si de a fratilor nostri; sã ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã rusine unul în obrazul altuia. Cã si acesta (precum au zis din sfintii cei bãtrâni) este un chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi pe fratele tãu pãcãtuind, nici sã nu-l treci cu vederea tãcând si lãsându-l sã se piardã, dar nici sã nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare si cu fricã de Dumnezeu sã o spui celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însusi cu dragoste si cu smerenie sã-i zici: iartã-mã frate, precum vãd nu umblãm cu bunã rânduialã si cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care stii, cã fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca dupã gresealã sã-l îndrepteze. Însã cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci aceasta – si nu cu ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l rusinezi, nu ca sã-l osândesti. Nu cumva cu pricinã de îndreptare sã ai în inimã vreuna din cele de mai sus; cã în adevãr îti spun, chiar si duhovnicului tãu de vei spune o gresealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defãimare si înfruntare, mozavirie faci si este pãcat. Cerceteazã-ti, de aceea, bine inima. Şi de vezi într-însa vreo miscare de patima, mai bine sã taci si sã nu zici nimic. Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tãu cât si greseala fratelui zicând: stiinta mea mãrturiseste cã pentru îndreptarea fratelui vreau sã-ti spun, dar simt înlãuntru un gând amestecat, poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la vrãjmasul sã mã opreascã, sã nu se facã îndreptare, nu stiu. Iar egumenul îi va spune cã este de trebuintã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. Sã stii însa si aceasta. Se întâmplã uneori de greseste cineva, nu pentru folosul fratelui si nici pentru stricãciune sau vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele aflând cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face scârbã si se adaugã si altã stricãciune. Asadar, la ce foloseste bârfirea? Cãci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se atâte tulburare sau smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo stricãciune.

(…) De aceea, sã ne sârguim fratilor, a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele nostru, nici sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sã nu fim lesne porniti la orice; ba chiar si când se va întâmpla sã auzim pe cineva grãind de rãu pe fratele nostru, sã nu ne însotim si noi la cuvântul lui, nici sã nu ne unim la grãirea de rãu, si nici sã nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã se mântuiascã, nici ale celor ce se sârguiesc sã-si câstige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne întâmpinãm unii pe altii cu evlavie si smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinãciune cât si pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci si fatã de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supusi voii noastre.

(…) Cu acest cuvânt de pricinã, nu veti face nici o ascultare, nici nu veti putea împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va sârguiti si sã depuneti toatã silinta ca sã faceti orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu dragoste, plecându-vã unul altuia, cinstind si smerindu-vã unul altuia, cã nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu mâhnit, sau însusi se va simti tulburat, atunci sã rãmânã jos acea slujbã care aduce poticnire. De asemenea, vã zic sã va smeriti unul altuia, nelãsând sã ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este, precum am zis de mai multe ori, sã nu se facã slujba precum voiti, ci dupã întâmplarea trebuintei, decât sã vã tulburati pe voi ti pe fratele vostru, unul pe altul sã vã smintiti si sã vã pãgubiti mult pentru putin, din neîntelegere de cuvinte. Cãci, cu gâlcevirea se pãgubeste omul dintr-amândouã pãrtile si nimic nu câstigã. Toate lucrurile sã le facem ca sã ne folosim. Dar ce folos putem câstiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivã ne vom si tulbura si sminti unul pe altul? Nu stiti ce zic bãtrânii cã de la vecin este si viata si moartea?

(…) Acestea se cuvine, fratilor sã le socotiti pururi între voi si sã vã aduceti aminte de cuvintele sfintilor bãtrâni. Sã vã nevoiti cu dragoste si cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmati folosul si al vostru si al fratilor vostri. Astfel vã veti putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla si veti spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã dãruiascã frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-ti fie fricã si poruncile Lui sã le pãzesti, pe care, amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu milostiv se cuvine toatã slava si închinãciunea în veci. Amin!

Fragmente din Avva Dorotei: ÎNVÃŢÃTURI ŞI SCRISORI de suflet folositoare, Pentru frica de Dumnezeu

Trei principii de viaţă ale Cuviosului Seraphim Rose

Pr. Alexei îşi aminteşte trei principii de viaţă simple, învăţate de la Părin­te Le Serafim. „Le-am învăţat", spune el, „nu atât din cărţile Părintelui Serafim, cât mai ales stând de vorbă cu el de-a lungul anilor.

Iată primul dintre principii: «Noi suntem peregrini pe acest pământ şi nu avem nimic care să dăinuiască». Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem că­lători. Viaţa aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârşi niciodată. Suntem înclinaţi să o tratăm ca pe un lucru permanent şi grozav de important, înclinaţie ce se traduce în termeni de carieră, educaţie, întâietate etc. Insă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.

Părintele Serafim dorea să ne înveţe principii care să ne fie de mare folos de-a lungul vieţii şi să ne susţină în situaţii, împrejurări şi probleme noi şi dife­rite. De aceea, dacă mergeai la el să-1 întrebi despre un lucru anume, se putea întâmpla să nu-ţi răspundă exact la acea problemă, ci îţi dădea un principiu după care să poţi evalua singur problema şi să ajungi la concluzia cea mai po­trivită. Iată deci ce voia să ne sugereze când ne aducea aminte că suntem pere­grini pe acest pământ. Acesta este un principiu, o premisă. Haideţi să ne gân­dim la toate problemele de care ne-am izbit în cursul ultimei săptămâni sau luni, la toate acele lucruri din viaţa noastră particulară ce par a fi foarte impor­tante şi, ca atare, ne exasperează, ne enervează, ne îngrijorează sau ne amenin­ţă; iar apoi să ne gândim că, dacă ne-am fi adus aminte că suntem doar pere­grini aici şi că majoritatea «problemelor» noastre sunt lipsite de importanţă, calitatea zilelor, săptămânilor sau lunilor noastre ar fi fost cu totul alta.

Al doilea principiu pe care l-am învăţat de la Părintele Serafim a fost acela că credinţa noastră ortodoxă nu este o «chestiune» academică. Această afirma­ţie poate să pară ciudată, de vreme ce avem o grămadă de cărţi ale Sfinţilor Pă­rinţi, cărţi de slujbe bisericeşti sau cu vieţi de sfinţi... Există, fireşte, şi un nivel academic al acestor lucruri - dar nu este esenţial. Părintele Serafim mi-a scris odată: «Nu lăsa pe nimeni să-ţi ia vreodată cărţile; dar nu confunda citirea cărţilor cu realitatea, care este trăirea Ortodoxiei». „ Ortodoxia” imi spunea el, „ nu este ceva ce tine de cap; este ceva viu, ţinând de inimă.»

Odată, pe cand ne plimbam pe terenurile mănăstirii, l-am întrebat: «Părin­tele Serafim, pe care dintre icoanele Maicii Domnului o iubiţi mai mult?» (Este exact genul de întrebare pe care obişnuiesc să o pună convertiţii.) S-a oprit şi mi-a spus: «Nu am una anume». «Imposibil!» - am spus eu. «Fiecare om are o icoană preferată a Maicii Domnului. Dvs. pe care o preferaţi?» S-a oprit din nou şi m-a privit puţin contrariat, apoi mi-a spus: «Dar nu înţelegi? Este un în­treg!» Era un răspuns foarte profund: nu poţi alege un anume lucru şi să spui că acela este cel mai bun dintre toate sau că acela este preferatul meu. Ci oricare lucru este astfel!

Cu asemenea prilejuri Părintele Serafim era în stare să-mi aducă aminte mereu că Ortodoxia trebuie trăită, nu doar citită, studiată sau povestită. [...]

Cel de-al treilea principiu este, probabil, cel mai important dintre toate. Părintele Serafim mi-a spus: «Dacă nu-L afli pe Hristos în viaţa aceasta, nu-L vei afla nici în cea viitoare». Pentru un occidental această afirmaţie este uimitoare. Ce în­seamnă ea, din punct de vedere practic? Părintele nu vorbea despre experienţe mistice, despre vedenii sau lucruri de genul acesta. Oricine îl cunoaşte pe Părin­tele Serafim ştie că s-ar fi ţinut departe de discuţii de acest fel.

Iată ce înţelegea el prin «a-L afla pe Hristos în viaţa aceasta»: faptul că tre­buie în primul rând să avem gândul la Hristos tot timpul, zi de zi. Iar aceasta nu însemnă doar a avea o pravilă de rugăciune, nu doar a ne închina la icoane când ieşim pe uşă, ci a-L avea în cuget pe Hristos de-a lungul întregii zile, în orice împrejurare, cu orice prilej, a ne înălţa inima şi cugetul către El.

„Părintele Serafim obişnuia să-mi spună, citând din Noul Testament, că Dumnezeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru el. [...] Dragostea cea desăvârşită scoate frica afară (1 In. 4, 16, 18). Vedeţi, eu am fost un om foarte temător şi de aceea îmi spunea astfel de lucruri. Iar apoi îmi explica: «Ei bine, noi nu putem avea dra­goste desăvârşită faţă de Dumnezeu sau faţă de ceilalţi, pentru că suntem nede­săvârşiţi. Dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Dar dacă sălăşluim în dra­goste, iar Dumnezeu dragoste este, atunci Dumnezeu sălăşluieşte întru noi. Iar aceasta este una dintre căile prin care ne apropiem tot mai mult de Hristos în lumea aceasta». Şi astfel ajungem să ne temem mai puţin de viaţă şi de alti oameni, de provocări şi de greutăţi.

Alte stihuri pe care-i făcea plăcere să le citeze erau acestea: Copilaşilor, ceasul de apoi este (1 In. 2, 18). Şi încă: Nu te teme, turmă mică, că au binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia (Lc. 12, 32). In anii din urmă mi l-am amintit adeseori pe Părintele Serafim repetându-mi stihuri ca acestea; ele îmi vin în minte în clipele de teamă şi de supărare. Sunt stihuri ce mi-au adus mân­gâiere şi alinare mai ales atunci când Matuşka mea a răposat pe neaşteptate, fapt ce a avut loc la câţiva ani după ce Părintele Serafim a părăsit lumea. însă, desigur, la moartea ei, cel mai mult m-a mângâiat faptul că ştiam că de acum era împreună cu el.

In concluzie, aş dori să spun cu cea mai mare convingere că Părintele Sera­fim L-a aflat pe Hristos în această viaţă. Nu poţi să dai altora ceea ce tu însuţi nu ai, iar el avea de dat atât de mult. Iată de unde ştim că Hristos S-a sălăşluit cu adevărat înlăuntrul lui".

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mântuiesc )

Cuvântul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mântuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfânta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat în chip văzut cu mâinile Sale pe copii: Şi luându-i în braţe i-a binecuvântat punîndu-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvântarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvântarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mâinilor preoţiei". Tot prin rugăciune şi punerea mâinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfântul Mir, numită "Pecetea Darului Sfântului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cât priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mântuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfârşit acela se va mântui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

Cuviosul Seraphim Rose, un om al inimii...

Ca păstor de suflete, Părintele Serafim îi asculta pe oameni cu foarte multă răbdare şi, totodata, ezita mult să-şi expună învăţătura. Spunea întotdeauna numai ce era necesar. Adeseori, când cineva venea după sfat duhovnicesc, rămânea tăcut răstimpuri îndelungate, aşteptând ca omul să pună întrebări.

In viaţa Stareţului Iosif de la Optina se spune cum un anume călugăr cârtea împotriva Stareţului pentru că era scump la vorbă şi nu spunea nimic fară a fi întrebat. „De ce face aşa?", gândea călugărul. „Stareţul cunoaşte aşa de bine scrierile patristice şi el însuşi este plin de înţelepciune duhovnicească, astfel că ar putea să spună mai multe - însă iată că trebuie să-1 sileşti cu tot felul de în­trebări", însă, mai târziu, Stareţul i-a explicat aceasta folosind cuvintele Sfân­tului Petru Damaschin, care scria: „Nimic de folos să nu grăieşti^fară întrebare din partea fraţilor, pentru ca binele să poată veni prin voia slobodă, precum invaţă Apostolul: Nici ca şi cum aţi stăpâni preste cei căzuţi la sorţi, ci pilde făcându-vă turmei (1 Pt. 5, 3). Că nici Părinţii cei din vechime, fară de întrebare nu grăiau cele de mântuire, socotind a fi aceasta vorbire deşartă".

Unui alt călugăr, care probabil că era frământat de acelaşi gând, Stareţul Iosif i-a spus: „Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mangaia un suflet necajit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fară a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne de­cât să-i spui câte cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate".

Tocmai aşa făcea şi Pr. Serafim în lucrarea sa pastorală şi era cât se poate de firesc. Una din membrele misiunii din Etna, Barbara Murray, îşi aminteşte:

„Oricând aş fi venit la mănăstire cu vreo problemă, Părintele Serafim mă ducea în tipografie şi mă întreba ce mai fac, cum îmi merge, iar eu îi spuneam, după care urma o tăcere totală. Oricine a cerut sfat de la Părintele Serafim ştie că acest lucru putea dura foarte mult. [...] Apoi, în sfârşit, spunea câteva cu­vinte, mângâindu-mă în necazul meu, după care mergeam la biserică. [...]

Veneam la Platina cu mintea plină de tot felul de lucruri care mă tulburau. Apoi, mergand la slujbe, acele lucruri începeau sa-mi pară lipsite de importanţă şî câ nu mai am nici o problemă"2!

Parintele Semfim nu era un Stareţ văzător cu duhul, asemeni Stareţului Iosif de la Optina şi, totuşi, cuvintele următoare, scrise despre Stareţul Iosif, i se po­trivesc la fel de bine şi Părintelui Serafim: „Răspunsurile sale scurte şi îndrumările precise erau mult mai puternice şi mai de folos decât cele mai amănun­ţite şi mai lungi convorbiri. Două sau trei cuvinte erau de ajuns pentru ca totul să îţi fie de îndată limpede şi pe înţeles. Cele mai convingătoare argumente izvorâte din iubirea de sine şi din trufaşa îndreptăţire de sine se sfărâmau în bucăţi la un singur cuvânt de-al său"1.

In legătură cu această ultimă afirmaţie, putem menţiona aici o istorisire de mult folos, spusă de un închinător care a venit pentru prima oară la mănăstire cu un an înainte de adormirea Părintelui Serafim:

„Nu voi uita niciodată cum m-am dus să mă spovedesc la Părintele Serafim. Pe vremea aceea eram proaspăt convertit la Ortodoxie şi eram foarte plin de mine însumi. Socoteam că am sporit enorm în viaţa mea duhovnicească. Când Părintele Serafim m-a întrebat ce am de mărturisit, am menţionat câteva păcate despre care eu credeam că sunt «minore», iar apoi am încercat să mă îndreptă­ţesc chiar şi pentru acelea, arătând câteva din «virtuţile» mele care ar contraba­lansa păcatele. Atitudinea mea nerostită era următoarea: Desigur, sunt păcătos, la fel ca toată lumea, dar, în definitiv, nu sunt băiat chiar aşa de rău - de fapt sunt chiar mai bun decât mulţi alţii.

Când mi-am terminat «mărturisirea», Părintele Serafim m-a întrebat: «Asta-i tot?» «Da», am răspuns eu. «O, frate», a suspinat el. La care eu m-am gândit: «Ia uite, sunt într-adevăr bun - zice că sunt fratele lui!» Dar el a continuat: «Mult mai ai de mers».

Cuvintele acestea m-au lovit drept în inimă, cu mai multă putere decât orice predică sau mustrare aspră. în anii ce au urmat, prin toate căderile mele, aveam să dau o dureroasă mărturie despre adevărul cuvintelor lui. Chiar şi acum, ori de câte ori încep să gândesc lucruri înalte despre mine, când vreau să stau deoparte şi «să mă bucur de viaţa dufiovnicească», îmi amintesc aproape involuntar de spusele lui: «O, frate, mult mai ai de mers». A fost o neuitată lecţie de smerenie şi totodată o îmbărbătare de a-mi continua nevoinţa".

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Serafim spun că s-au folosit duhovniceşţe doar fiindcă s-au aflat în prezenţa lui, găsind binecuvântare atât în tăcerea, cât şi în cuvintele lui. „Părintele Serafim avea înlăuntrul său un adânc centru de linişte", spune Părintele Vladimir Anderson, „ca şi cum s-ar fi aflat mereu aproape de Dumnezeu. [...] A fost, în cel mai înalt sens, omul cel mai adevărat pe care l-am cunoscut vreodată". Părintele Alexei Young îşi aduce şi el aminte: „Părintele Serafim era foarte, foarte tăcut şi liniştit; nu obişnuia să facă mişcări bruşte sau să vorbească tare; în jurul lui era un «eleşteu de linişte», iar când intrai în acel «eleşteu», liniştea îţi pătrundea inima şi aveai parte şi tu de acel har. Lu­cruri care mai înainte păreau grozav de importante, nu mai erau deloc aşa".

- fragment din lucrarea "Din viaţa şi lucrările părintelui Seraphim Rose"