Curgerea veacului al XX-lea n-a fost una leneşă, nici pur şi simplu vijelioasă, ci rostogolitoare şi în cascade teribile, de-ar fi să ne referim şi numai la cele două războaie mondiale ori la modul în care a ieşit din istorie imperiul bolşevicilor, măturând în surparea lui industrii, corpuri profesionale, stabilităţi adeseori rezonabile etc. Sfârşitul mileniului al II-lea d.H. se va fixa în memoria colectivă, însă, şi printr-un fenomen curios, o bizară mutaţie sufletească în profilul spiritual al elitelor politice şi intelectuale ale Europei. Viaţa sufletească a elitelor poate fi evaluată prin gradaţia sentimentelor inteligente în manifestările lor zilnice, în cele obişnuite şi în cele excepţionale. Într-un număr anterior din „Clipa” am dezvoltat tema făcând trimitere la o carte celebră. Este vorba despre cartea lui Daniel Goleman,
Inteligenţa emoţională (
Emotional Intelligence, Why it Can Matter More than IQ, 1995). Ideea sa este că impulsurile mârşave, negative, în genere, produc o „dezintegrare a civilizaţiei şi a siguranţei, induc atacuri violente” etc., totul sub „influenţa furiei ucigaşe”. „Nimeni, mai adaugă el, nu este ferit de acest val imprevizibil de ieşiri necontrolate şi regrete; valul acesta pătrunde în viaţa noastră într-un fel sau altul”. Exemplele lui Goleman sunt preluate dintr-o societate cu cea mai înaltă performanţă instrumentală, adică una care a creat ultima faţetă a unei mari civilizaţii, în cuprinsul căreia apar însă şi cazuri care ilustrează o emoţionalitate subanimalică. Analiza şi exemplificările lui Goleman induc nedumeriri şi anumite întrebări. Care este rădăcina impulsului mârşav răbufnit chiar şi în starturile cele mai înalte ale societăţii urbane civilizate? Dacă există o inteligenţă emoţională, cum se explică faptul că în anumite situaţii emoţiile sunt inteligente, în altele sunt neinteligente? În viziunea noologiei, pe care ne-am străduit s-o configurăm într-o lucrarea amplă, există în lume energii necreate, latenţe sufleteşti, care pot fi actualizate numai prin anumite tipuri de trăiri şi anume prin trăirile curate, înălţătoare. Acesta sunt, la rândul lor fixate în latenţe sufleteşti care pot fi asimilate la ceea ce am putea desemna printr-o noţiune înrudită cu cea a lui Goleman şi anume prin conceptul de
sentimente inteligente. Numai aşa putem înţelege de ce același individ poate fi emoţional inteligent şi tot el poate fi şi emoţional neinteligent. Fiindcă, într-un caz el s-a lăsat călăuzit de
sentimente inteligente, în altul de
impulsuri viclene. Cel ce stăruie în trăiri dominate de sentimente inteligente va fi ferit de valul impulsurilor mârşave.
Sentimentul familial, de pildă, este un sentiment inteligent.
Sentimentul religios, derivat din religia iubirii (cel mai inteligent sentiment dintre toate), este un sentiment capabil să dezvolte o inteligenţă de tip „planetar” sau holistic.
Sentimentul prieteniei curate, al amiciţiei spirituale, ca şi
sentimentul apartenenţei la o echipă, la o lucrare bună, etc. sunt sentimente inteligente.
Sentimentul apartenenţei la neamul din care faci parte este un alt sentiment inteligent. Copilul care a fost format în mediul unor astfel de sentimente, în frunte cu sentimentul religios, va fi ferit de alunecări spre emoţii distructive. Asupra acestor chestiuni am stăruit în numărul tocmai amintit din „Clipa”. Ne vom referi în cadrul acestui serial dedicat patologiei politice la efectele catastrofale ale declinului acestor sentimente inteligente în compoziţia sufletească a elitelor ciclului postmodern. Acest declin este factorul care explică multe dintre relele veacului de acum, dar mai ales poate furniza o cale spre explicarea
patologiei politice şi deci a
maladiilor spirituale ale întregii epoci. Cum spune românul, „peştele de la cap se-mpute”, adică răul începe de la cei de sus spre cei de jos. Ne vom referi, deocamdată, la unul dintre sentimentele inteligente ale omenirii, dezvoltat puternic în Europa veacului al XX-lea, dar aflat într-un declin, o contracţie şi deopotrivă o deviere patologică tot aşa de puternice la startul acestui secol şi mileniu în care am intrat. Triumful european al acestui sentiment este legat de veacul al XIX-lea. Toţi istoricii mari ai Europei au evidenţiat noutatea spirituală a veacului aceluia numindu-l „secol al revoluţiilor naţionale” şi deopotrivă al unui triumf spiritual deplin în dinamica sufletească a elitelor lumii, triumful unui sentiment inteligent:
sentimentul iubirii de popor (iubirea de neam) sau, cu un termen înscris în toate dicţionarele naţiunilor,
sentimentul patriotic, patriotismul. Poporanismele care se propagau de la nord-vest spre sud-estul continentului, narodnicismul Rusiei Mari, sămănătorismul, emergenţa paradigmei psihologiei popoarelor, elanul fantastic al studiilor etnografice, naşterea etnomuzicologiei prin fapta spirituală a lui Constantin Brăiloiu etc. sunt numai câteva dintre mărturiile puterii stilistice ale unui asemenea
sentiment inteligent, care devenise nucleul sufletesc al multor manifestări spirituale ale elitelor europene. Acest sentiment a modelat faţa lumii mai mult decât orice fenomen economic ori politic sau militar. Un asemenea sentiment a furnizat şi energia medicinii sufleteşti colective în vremuri de criză. Cel ce poate iubi un popor îşi atestă, prin aceasta, şi puterea de a-şi iubi semenii din comunitatea cea mică, sat ori mic orăşel, se poate jertfi pentru familia lui, poate iubi un străin dacă acela nu se ivea în zarea de viaţă a unui popor cu gânduri viclene. Pentru elitele europene, sentimentul acesta era încă mai înalt şi mai cuprinzător, căci europenii iubeau popoarele cu
iubirea creştină a predicii de pe munte, care ne îndrumă să iubim şi pe vrăjmaşii noştri nu doar pe cei care ne iubesc pe noi. Altfel spus, în iubirea neamului tău este pusă iubirea generică de neam, adică a oricărui alt neam. Chiar şi în riposta la venirea cotropitoare a altor neamuri asupra propriului popor se pune un sentiment de respingere bărbătească, de demnitate, nu însă de ură. Un etnic creştin n-ar spune că urăşte pe careva pentru că este de alt neam decât dacă se va fi des-creştinat între timp, dacă-l va fi pierdut pe Dumnezeul iubirii. Aceasta în cazul în care L-a avut pe Dumnezeu în inimă nu doar în declaraţia de pe foaia de botez. În iubirea creştină de neam este con-ţesută iubirea de neamuri, un tip special de sentiment, un
patriotism care include, nu unul care exclude. Cel ce se cultivă sufleteşte la şcoala iubirii de neam nu are cum să regreseze în ura de neam, decât dacă a fost din start format în sentimentul de ură faţă de neamul acela, ori dacă sentimentul său este doar unul de faţadă, afişat, adică este deja îmbolnăvit de intersecţia cu un impuls mârşav, cu minciuna şi cu declaraţia falsă pentru care avem un termen adecvat: demagogie. În atari cazuri ne confruntăm cu cele două forme patologice ale afirmării unui sentiment: demagogia şi şovinismul. Demagogia este produsul minciunii nu al sentimentului patriotic, iar şovinismul este produsul urii de neam nu al sentimentului inteligent al iubirii de neam. Escrocii ştiu să exploateze această simbioză atribuind sentimentului iubirii de neam ceea ce nu decurge din esenţa sa, ci, cum s-a arătat din cele două impulsuri mârşave: minciuna iubirii de popor şi ura faţă de neam, chiar dacă este ura faţă de un alt neam decât cel de apartenenţă. Dacă ungurul a fost educat în sentimentul urii faţă de valah atunci el poate urî ceea ce este valah. Dacă românul este educat în ura faţă de rus, el va urî ceea ce este rusesc etc. Dar, într-un atare caz, patriotismul ar fi mincinos, n-ar fi iubire, ci ură; iubirea de popor se numeşte în atari situaţii demagogie şi şovinism, precum s-a precizat. De aceea cel ce declamă iubire faţă de propriul popor fiind în stare să urască un alt popor este un mincinos patologic. Minoritarul care i-a scos ochii cu briceagul unui maior român comunist, pe nume Agachi, sub privirea îngrozită a copiilor aceluia şi ai soţiei, forţaţi să asiste la actul de cruzime patologică, punându-i în orbitele golite doi şobolani şi aplicându-i apoi alte acte de inumană, demonică profanare a trupului şi a sufletului, nu poate fi iubitor nici faţă de cei din acelaşi neam; el a căzut din sentimentul universal al iubirii de neam, care este deopotrivă un sentiment inteligent şi o punte a frăţietăţii universale. Lucrul cel mai grav este că totul s-a săvârşit sub privirea acelei comunităţi, care n-a tresărit, fiindcă nu s-a găsit nici măcar unul să spună
nu acelei groaznice masacrări. Un român care ar urî un ungur n-ar fi capabil să-şi iubească nici propriul popor fiindcă ura nu poate uni oamenii, indiferent de apartenenţa lor. Într-o atare duplicitate, care este
esenţa demagogiei şi a şovinismului, se ascunde un suflet bolnav. Demagogia este una dintre exprimările simptomatice ale patologiei politice, un simptom al maladiei elitelor, adică este un sentiment duplicitar, trădând un amestec de viclenie şi mediocritate sufletească, ascunsă de accentul isteric. Într-un cuvânt, demagogul este un tip de personalitate accentuată, cu termenul unui psihiatru austriac, K Leonard. Iubirea de popor este verificabilă prin mila de popor şi de suferinţele lui, prin grija pentru hrana lui când e flămând. Acest tip de iubire este arătat de Iisus Domnul în Betsaida când privind mulţimile flămânde le spune ucenicilor: „Mi-e milă de popor!” şi apoi întăreşte: „Daţi-le să mănânce!”. Acest fel de iubire a dispărut din viaţa sufletească a elitelor lumii postmoderne. Şi aceasta este o mutaţie antropologică de care se leagă seria de nenorociri ale lumii, deflagraţia de ură şi dispreţ cu care sunt înconjurate sufleteşte popoarele de către elitele lor.
Textul patriotic a fost alungat din discursul politic, din manualele de istorie şi de literatură, din subtextul teoriilor despre fenomenul cel mai complex dintre toate fenomenele de viaţă colectivă, fenomenul etnospiritual în expresia lui naţională. Textul patriotic a fost înlocuit de contratextul cinic al dispreţului naţional, al superiorităţii şi trufiei elitelor gonflate de orgolii dar cu suflete mediocre. Golul sufletesc este insuportabil pentru oricine şi atunci este compensat fie de frazeologia mlăştinoasă a cinismului, de ceaţa pastei etno-nihiliste, a gândirii anarho-dogmatice, de cuvântul înveninat al viperei antinaţionale, fie de discursuri gongorice despre gloria închipuită a vreunui neam altfel modest şi oropsit, vai de capul lui. „Inimi bătrâne, urâte!”, aceasta este definiţia profetică a configuraţiei sufleteşti a elitelor antipatriotice ori demagogice. Sindromul acestei patologii politice este sintetizat în acest text eminescian: „inimi bătrâne urâte”. Acest tipar sufletesc este comun, aşadar, elitelor cinismului antipatriotic, la un pol, şi ale demagogiei patriotarde, la celălalt pol. Antipatriotismul şi patriotardismul sunt două feţe ale aceluiaşi fenomen de cădere sufletească şi compun nucleul uneia dintre maladiile sentimentului politic, care, pe o faţă a sa, îmbracă forma demagogiei şi pe alta, forma şovinismului real sau virtual. Cel ce declamă patriotismul fără să-l probeze cu încordarea slujirii poporului în vreun fel ori altul este un nefericit agent al disoluţiei sufleteşti; el poate trece foarte uşor de la fraza patriotică la înjurătura şi blestemul neamului ori la ura de neam, adică la şovinism introiectat ori extravertit (îndreptat contra propriului popor ori contra altor popoare). După decembrie 1989, s-au înmulţit demagogii neamului şi deodată cu ei cei ce-şi fac o meserie din înjurătura de neam, din blestemul neamului, căutători de multiple şi polimorfe defecte etnice, blestemând poporul pentru propria lor nulitate, ca şi cum poporul s-ar fi îndatorat prin vremuri pentru stârpiturile de acum. Sufletul acestui monstru bicefal este treierat de ură şi minciună chiar fără s-o ştie şi cel mai neînsemnat moment îl trădează, îl face să-şi dea arama pe faţă. Elitele lumii par să nu mai poată iubi popoarele peste care supervizează. O dovedeşte textul vârfurilor acestor elite. Mintea lor, forma lor de gândire vântură şi împrăştie multe dar nu adună nimic. Materia gândirii lor este planeta, ei nici nu mai vorbesc de
popoare, ci de
populaţia planetară deasupra căreia croiesc politici demografice, proiecte populaţionale, ca şi cum ar fi sosit rândul omenirii întregi la vânturătoarea veacului.
PS. A plecat la cele veşnice unul dintre marii iubitori de oameni şi de neam, doctorul Pesamosca. A salvat de la moarte zeci de mii de copii într-un veac în care sute de mii de mame şi-au ucis pruncii în pântece. Puneţi alături cele două făpturi, pe omul acesta frumos, iubitor de prunci şi deci de neamul care merge înainte prin pruncii lui, şi pe mama care, într-o deflagraţie patologică a sentimentului antifamilial, se arată cel mai mare duşman al neamului ei, şi dobândiţi vederea a ce poate să aducă contracţia unuia dintre sentimentele inteligente prin care se propagă viaţa curată, luminoasă, sănătoasă în lume, cu veacul lumii şi peste veacul acesta. Vom înţelege uşor că omul acesta frumos, modelat de puterea iubirii dintr-un sentiment inteligent care l-a călăuzit toată viaţa, va avea trecere lină în paradisul divin, moştenind frumuseţea veşniciei, în vreme ce mama ucigaşă de prunc va avea parte de trecere cumplită în iadul veşniciei osândirii, cumplită prin eternitatea chinului şi a teribilei întunecimi. Om frumos, iubitor de prunci şi de neam, Domnul iubirii să te răsplătească primindu-te în iubirea Sa, alături de drepţii Lui! Dumnezeu să te odihnească în pace, mare doctor şi semănător de iubire!
Sursa: Revista Clipa
