“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan în reeducarea de la Aiud

Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Nu ştiu din ce străfunduri de revoltă a tâşnit această voce cu care Trifan făcea afirmaţia de mai sus. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şi desfăşurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simţea fiinţa care întrevedea dispariţia sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a apocalipsului. Nu exista nici în ea şi nici în afirmaţiile făcute nimic de bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste aproape două decenii cineva va spune că  "numai mie (şi nu mai ştiu cui) nu mi-e frică de securitate!". Era recunoaşterea umilă şi disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Şi chestionarea, înfruntarea prin care ţi se cerea să te angajezi adresându-ţi-se direct, scoţându-te din anonimat, a încetat. Cel care oficia cu mult patos această slujbă de reeducare era Busuioc. Insistenţa cu care el îl presa pe Traian să-şi ia angajamentul era mai nimicitoare decât o flagelare adevărată. Toţi simţeam harapnicile brăzdându-ne faţa. Răspunsul bătrânului deţinut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că sub aparenţa noastră de robi eram totuşi liberi. Mai liberi decât paznicii şi torţionarii noştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-şi în fire, s-a dezlănţuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân. Acesta stătea drept, nemişcat, cu capul din nou înclinat puţin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc ? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist! Ofiţerul cu reeducarea, locotenentul major Dorobanţu, asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale deţinuţilor. Ii lăsa să-şi desfăşoare ei procesul de lămurire sufletească şi de găsire a drumului nou. Lui Busuioc i s-au alăturat alţi “iluminaţi”, cel puţin patru, cinci (Pascaru, Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). Toţi aceştia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-şi seama că şedinţa este ratată, locotenentul major şi-a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ în sus. Atunci, pe uşa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stânga şi-n dreapta şi să urle ca nişte ieşiţi din minţi: toată lumea la celulă, în celulă, bandiţilor!

Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniştii.

Trifan a fost pus în lanţuri.

- fragment din lucrarea fostului deţinut politic Bucur Stănescu -  “Spicuiri dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii asupra închisorilor comuniste”

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Sursa : http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto : „Nimic mai plăcut și mai reconfortant decât demascarea prostiei pretențioase și a nesincerității”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936.

Privitor la  Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniş a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1)  nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.  Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru (2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (Între Dumnezeu şi neamul meu).

În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen  asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (3)  păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii. În acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studii româneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezenţa unui Nastratin înduioşează până la urmă si pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus intr-un context din care nu face parte” (p.231).

Un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago” (4), aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Arges”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei:  frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(5).

In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si  Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (6). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR si nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol - aşa cum observase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari.

Asa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei româneşti. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va indepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni  “kantieni”, însuşi Noica a ironizat “adevărul”  HIMEREI. In plus se pare că s-a apucat şi el să scrie  Jurnalul său de la Păltinis (cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate). 

Mladiţele alese ale Sfantului Mare Mucenic Gheorghe (Sfantul Gherman, Gheorghe Lazar, Gheorghe Manu, Gheorghe Cantacuzino, Gheorghe Jimboiu, Gheorghe Bratianu, Gheorghe Furdui, Gheorghe Arsanescu, Parintele Gheorghe Calciu).

de Gheorghe Constantin Nistoroiu
 
† Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ales de Dumnezeu să-I poarte în lume Biruinţa Fiului.
* Întru cinstirea lui trăim sub binecuvântarea Biruinţei.
* Smerit în mugurul divin de floare, April în fiecare an îşi mărturiseşte mireasma Învierii şi mucenicia biruinţei lui Gheorghe.
* În hăulitul codrului şi-n fiecare zbor de rândunea, în fiecare frunză urzită şi-n ramul care urcă domol, în fiecare cămaşe brodată şi-n fiecare fuior doinit, în fiecare adiere-baladă şi-n florile gingaşe de câmp, în fiecare ciripit de păsărele şi-n unduirile năstrujnice de ape, în brocardul firului de iarbă şi-n zâmbetul grăuntelui de rouă, în orbitele cerbilor şi-n neaua încreţită a mieilor, în cutezanţa razelor de soare şi-n fascinanta mândrie-cezară de păun, în cerdacul sufletului creştin şi-n braţele necuprinse ale Crucii, stăruie cinstirea Purtătorului de Biruinţă.
* În chipurile daco-românilor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a zugrăvit Eroi şi-a făurit catapetesme de Sfinţi şi Martiri.

Sfântul Gherman
“Christianae philosophiae viros” (Collationes)

Gherman s-a născut în jurul anului 368, în părţile Casimcei (lângă Histria) din nordul Dobrogei, ca şi Ioan Casian, cu care a fost coleg şi prieten toată viaţa, coleg de şcoală, de studii, de armată, de pelerinaje, de călătorii, de monahism, de sfinţenie. Ajunge un profund teolog al Tradiţiei şi Scripturii şi un isihast de mare profunzime, abordând preocupări similare din filosofia veche şi cea creştină anterioară şi contemporană lui. A dobândind un loc excelent în arta conversaţiei, semănând în jurul lui stupoare, admiraţie şi minunare. A insistat întotdeauna asupra problemelor mai subtile şi asupra nuanţelor care delimitează în gândire virtutea de păcat. Îl interesa cum se poate păstra liniştea şi sănătatea inimii. Împreună cu prietenul său Casian a fost între cei mai aderenţi credincioşi ai Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care l-au sprijinit şi apărat împotriva autorităţilor ce l-au prigonit şi exilat, ducând la Roma la papa Inocenţiu, scrisoarea clerului şi a poporului din Constantinopol. 

Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, a cercetat şi a delimitat opera Sfântului Gherman din opera Sfântului Casian, Collationes, propunându-l pentru canonizare. Tomosul Patriarhal şi Sinodal de canonizare a fost consfinţit la 12 Iunie 1992, rezervându-i-se cinstirea la 29 Februarie deodată cu Sfântul Ioan Casian, iar în anii nebisecţi în 28 Februarie. (Jean Cassian, Conferences, 3 vol. “Sources Chretiennes” 42, Paris, 1955; H. J. Marrou, La patrie de Jean Casien, în vol. “Patristique et humanisme”, Paris, 1976; Collationes, IV-XXIV, în Patrologia Latină, t. 49; Antonie Plămădeală, De la Gherman din Dacia Pontică…, la Ion Creangă, Sibiu 1997).

Gheorghe Lazăr
“Arhidiaconul culturii româneşti”
( Mitropolitul Antonie Plămădeală)

Gheorghe Lazăr, studiază la Cluj şi Viena cursuri strălucite de drept, teologie, filosofie şi limbi străine, dovedindu-se de timpuriu un spirit enciclopedic. La Viena şi-a desăvârşit catalogul calificărilor: filosofie, teologie, pedagogie, literatură, drept, inginerie, nuzică, medicină, ştiinţe militare, matematică.
Dorinţa lui de a se face preot, i-a fost curmată de mitropolitul sârb Vladimir Stratimirovici, care susţinea vehement o campanie de serbizare a românilor ardeleni. Cultura lui vastă şi ştiinţa pregătirii profesionale l-a împiedicat de asemenea să ajungă pe scaunul episcopal de la Arad. A rămas doar pe treapta de arhidiacon, dar nu unul oarecare ci, un ilustru arhislujitor, cum la numit cu cinste mitropolitul Antonie Plămădeală, marele nostru cărturar. (Antonie Plămădeală, op. cit. p. 99). Intrând în conflict cu autoritatea bisericească, care era obedientă sârbilor, marele pedagog Lazăr este îndepărtat din învăţământ. În 1816, trece munţii în Ţara Românească. A fost o trecere inspirată. “A doua descălecare după Negru Vodă!”(ibid. p. 103). La Bucureşti îşi afirmă imediat ideea genială de a înlocui învăţământul grecesc, cu unul românesc. La Sfântul Sava devine profesorul pe româneşte al unor discipline socotite până atunci inaccesibile limbii române, făcând demonstraţia că toate ştiinţele şi filosofia se pot preda şi în româneşte şi chiar excelent. Prin calificarea de inginer militar, Lazăr devine consilierul Domnului Tudor, instalat la Cotroceni, apropiindu-se totodată şi de episcopul Ilarion al Argeşului.
Gheorghe Lazăr a devenit astfel, ctitorul învăţământului universal românesc, în Ţara Românească. “Opera culturală, ştiinţifică, mai mult orală decât scrisă, reformatoare, a lui Gh. Lazăr îl aşează în rândul ctitorilor de cultură românească, înconjurându-i capul frumos şi ochii vii, pătrunzători ca de profet, cu aureola nemuriri”. (ibid. p. 104) 

Gheorghe Manu

“A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei”  .(preot Liviu Brânzaş)

Gheorghe Manu, descendent din familia Cantacuzinilor şi nepot al generalului Gheorghe Manu eroul luptelor pentru Independenţă, profesor universitar de fizică atomică, român, savant şi creştin şi-a reprezentat în chip ilustru blazonul boieresc al familiei. Bun vorbitor al limbilor engleză, franceză şi germană, un profund cunoscător al istoriei naţionale şi universale. A studiat şi lucrat la Paris la Institutul Curie. Coleg de celulă cu părintele Nicolae Grebenea, i-a spus: ”Descoperirea colegului meu Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării, face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu”. (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p.307).
Avea studii temeinice umaniste: teologia, filosofia, dreptul, istoria, filologia.
Încă  din 1945 s-a angajat în Mişcarea de Rezistenţă Anticomunistă, alături de generalul Aldea. Profesorul i-a reproşat lui Nicolae Petraşcu (care angajase Mişcarea Legionară într-o convenţie-armistiţiu cu liderii comunişti), că face absentă Mişcarea Legionară de la o luptă naţională. (Gheorghe Jijie, Vică Negulescu-monografie- 2009, p. 132).
La Congresul de Pace din 1946, a prezentat în 14 capitole manuscrisul ”În dosul cortinei de fier, cu o puternică documentaţie economico-financiară  în limbile engleză şi franceză. Într-unul din capitole, savantul Manu arată că România este “placa turnantă a Europei” şi cine stăpâneşte România şi Carpaţii are un avantaj strategic enorm faţă de cealată parte. El arăta eforturile enorme ale statelor române Moldova şi Ţara Românească în apărarea Europei de invazia turcească şi împingerea ei spre occident. Ce jertfe enorme au trebuit să facă românii! Timp de 500 de ani, cam la 8 ani ei au avut o invazie. Cine ar fi putut avansa în aceste condiţii ? ” (ibid. p. 307).
Arestat la 20 Martie 1948, a suportat detenţia cu răbdare, împăcare, cu multă demnitate, ca pe o condiţie dată, inexorabilă. “Legionar, caracter ferm, cu ţinută rectilinie în viaţă, cu respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta reeducarea.” (Părinte N. Grebenea, op. cit. p.308). Se spune că la Aiud, după condamnare a fost vizitat de un consilier sovietic care iar fi propus ca în schimbul eliberării să lucreze pentru ei alături de atomistul rus, colegul său de la Paris. A refuzat demn această ofertă, neacceptând să lucreze pentru cei pe care îi considera duşmanii istorici ai neamului românesc. (Demonstene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p.144). Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit pe marele om de cultură ni chiar în închisoare. El a transmis sute de conferinţe şi prelegeri din toate domeniile, pe cioburi de sticlă, pe pereţi, pe tălpile bocancilor, pe bucăţi de săpun, etc. A refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole al Constituţiei americane. Între 1954-1961 a fost considerat “Rectorul” “Universităţii Aiud”. Cu toate presiunile exercitate asupra lui, a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis, murind demn ca un atlet a lui Hristos în închisoarea de la Aiud. 

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

  Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor,
neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător,
purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe,
roagă pe Hristos Dumnezeu să mîntuiască sufletele noastre
(Troparul Sfîntului)   Iubiţi credincioşi,   Astăzi facem pomenirea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, preaslăvitul ostaş al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
Acest preaviteaz ostaş al Împăratului ceresc, s-a născut în Capadocia dintr-o familie creştină aleasă. Încă din fragedă copilărie s-a deprins pe sine la toată fapta cea bună, fiind crescut în frică de Dumnezeu de către mama sa, care era din Cezareea Palestinei, unde ea avea multă avere.
După ce tînărul Gheorghe a ajuns în vîrstă, a fost luat la oaste, iar fiindcă era viteaz şi iscusit în rînduiala sa, a fost ridicat la gradul de tribun şi i s-a încredinţat un corp de armată, spre a-l conduce. Arătîndu-se, apoi, a fi mare luptător şi biruitor în războaie, a fost cinstit de împăratul Diocleţian cu rangul de comite şi în sfîrşit a fost numit comandant al armatei romane de răsărit.
Dar, hotărîndu-se o mare persecuţie a creştinilor, el s-a împotrivit planurilor împăratului, mărturisind cu mare îndrăzneală pe Iisus Hristos. Împăratul s-a tulburat mult pentru vitejeasca împotrivire a sfîntului, încît nu putea nici vorbi şi a făcut semn antipatului să-i răspundă lui Gheorghe. Acesta, chemîndu-l mai aproape, i-a zis: "Cine te-a îndemnat să vorbeşti cu atîta îndrăzneală?" Iar Sfîntul i-a răspuns: "Adevărul!"
Din întrebările şi răspunsurile ce au urmat, s-a constatat că este creştin şi gata a pătimi pentru Hristos. Atunci, însuşi Diocleţian încearcă prin cuvinte măgulitoare a-l atrage pe sfîntul, dar el a rămas hotărît în mărturisirea sa. După aceea a fost dus în temniţă şi supus torturilor celor mai grele, punîndu-i-se o piatră mare pe piept, încît aproape l-a strivit. A doua zi, înfăţişîndu-se înaintea împăratului cu pieptul turtit, abia putea să mai vorbească. Apoi, mărturisind că rămîne nestrămutat în hotărîrea sa, a fost legat de o roată şi sfîşiat de fiarele ascuţite prin care trecea corpul său.
Aceste chinuri le suferea Sfîntul cu multă răbdare, lăudînd pe Dumnezeu din adîncul inimii. Împăratul, crezînd că a murit, a plecat plin de bucurie, iar Sfîntul Gheorghe a fost dezlegat şi vindecat de rănile sale, prin puterea lui Dumnezeu. Apoi un înger luminos a venit să-l îmbărbăteze.
Ostaşii, mirîndu-se de cel întîmplate, au spus toate acestea împăratului. Şi iată, însuşi Sfîntul Gheorghe a venit în mijlocul lor sănătos ca mai înainte, încît mulţi s-au minunat şi au crezut în Iisus Hristos, Care preamăreşte pe sfinţii Săi. Însăşi împărăteasa Alexandra, văzînd pe mucenic tămăduit prin puterea lui Dumnezeu şi auzind de arătarea îngerească, a crezut în Dumnezeu, cunoscînd adevărul. Împăratul a poruncit apoi ca Sfîntul Gheorghe să fie îngropat într-o groapă cu var nestins, dar şi de aici a ieşit nevătămat. Apoi a fost încălţat cu încălţăminte de fier, cu piroane înroşite în foc, care l-au rănit greu la picioare, dar în chip minunat s-a vindecat. A doua zi, împăratul a îndemnat pe Sfîntul Gheorghe să jertfească idolilor, dar el cu multă îndrăzneală mărturisind credinţa în Hristos a fost bătut cu curele de piele, pînă ce trupul său s-a umplut de răni.
Dar, văzînd Diocleţian că s-a făcut din nou sănătos şi crezînd că este fermecător, a poruncit unui vrăjitor renumit, Atanasie, să-l omoare cu otravă. Dar nici otrava nu l-a vătămat. După aceasta, Sfîntul sculînd pe un mort, mulţi au crezut în Iisus Hristos, între care şi vrăjitorul Atanasie. Peste noapte i s-a arătat Domnul în vis şi l-a îmbărbătat vestindu-i că în curînd va primi cununa muceniciei. A doua zi, Diocleţian încercă din nou să înduplece pe Sfîntul Gheorghe cu cuvinte blînde, dar el s-a dus în templul lui Apolon şi prin rugăciunile sale a risipit toţi idolii la pămînt.
Auzind aceasta, împărăteasa Alexandra n-a mai putut tăinui credinţa sa şi, alergînd la locul unde se afla marele mucenic Gheorghe, a început a striga: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi, că numai tu eşti atotputernic". După ce s-a potolit mînia poporului, împăratul văzînd că toate încercările lui sînt zadarnice, a poruncit să-i taie capul, atît Sfîntului, cît şi împărătesei Alexandra, soţia sa. Ostaşii ducîndu-i la locul de tăiere, Sfînta împărăteasă Alexandra a murit pe cale, iar ostaşul lui Hristos, Sfîntul Gheorghe, după ce s-a rugat cu căldură lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru binefacerile primite, şi-a plecat capul cu bucurie şi a primit cununa cea nevestejită a măririi, în ziua de 23 aprilie.

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI MARE MUCENIC GHEORGHE

Astăzi este sărbătoarea unuia din cei mai mari mucenici ai credinţei noastre, a Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Sărbătoarea aceasta coincide cu cel mai frumos anotimp. Şi precum cântă Biserica noastră, să alergăm astăzi pe câmpuri să culegem flori şi să împletim cununi pentru a încununa pe eroul credinţei noastre creştine.


Dar să culegem flori este cel mai uşor lucru. Altceva însă se cuvine să facem astăzi, ceva mult mai înalt. Ce anume? Să cunoaştem cine este Sfântul Gheorghe. Şi la aceasta voi încerca să vă dau un scurt răspuns. 

* * *

Patria Sfântului Gheorghe este Asia Mică. S-a născut în părţile Cezareei şi a fost compatriot cu Sfântul Vasile cel Mare. Părinţii lui erau bogaţi şi nobili. Tatăl lui a fost martirizat pentu Hristos atunci când Sfântul Gheorghe era mic, în leagăn. Mama lui, doar de 20 de ani, era dintre acele mame care cred în Dumnezeu. De aceea nu s-a recăsătorit cum fac astăzi multe, care deşi trupul bărbatului lor nu a putrezit încă în mormânt, ele îşi caută un alt bărbat! În Asia Mică, o singură Cununie exista, una, nu mai multe. Ca şi turturelele: dacă una este omorâtă, perechea ei, nu se înjugă cu altcineva, rămâne singură până la sfârşit şi plânge pe ramuri. Aşa şi atunci. Nu zic că cei care vin la a doua Nuntă păcătuiesc, dar îndeosebi nunta este una, cea pe care o binecuvintează Dumnezeu, Sfânta Treime şi Prea Sfântul Duh.

Sfântul Gheorghe împreună cu părinţii săi

Aşadar, mama lui atît de tânără a rămas văduvă. Auziţi voi, femei, auziţi voi, bărbaţi? Nu s-au făcut aceste sărbători ca să mâncăm şi să ne distrăm, ci s-au făcut ca să trăim şi noi ca sfinţii. Atunci Sfântul Gheorghe ne va binecuvânta şi va fi cu noi.


Tânăra văduvă îl avea pe Gheorghe mic. Şi cu laptele ei l-a plămădit şi plăsmuit. Aşadar, binecuvântată mamă. În spatele oricărui sfânt e o mamă. Şi în spatele Sfântului Gheorghe este mama care l-a aplecat la piept, şi pe lângă lapte, l-a alăptat şi cu credinţă, credinţa în Hristos.


Gheorghe, unicul şi iubitul fiu al văduvei, a crescut şi s-a distins prin calităţile sale. De foarte devreme şi-a manifestat înclinaţia de a deveni militar. Aşadar, s-a înrolat în armată. S-a distins ca militar şi ca ofiţer. Era primul în lupte. Avea o inimă de leu. În felul acesta a ajuns în rang general şi apoi chiar conte.


Sfântul Gheorghe mai presus de grade, Îl avea însă pe Dumnezeu. Apoi vin toate celelalte. Şi dacă credinţa în Dumnezeu este în primejdie, se cuvine să fii gata să jertfeşti şi gradele şi funcţiile şi tronurile şi cârjele şi mitrele şi toate. De mii de ori e mai bine să mori călugăr în Sfântul Munte, decât trădător al Ortodoxiei! De mii de ori militar cinstit, decât general care nu crede; de mii de ori ţăran care-l are înlăuntrul său pe Dumnezeu, decât om de ştiinţă ateu; de mii de ori gropar sau cioban care-l are înlăuntru pe Dumnezeu, decât bogăţiile lumii. Aceasta este sfânta noastră religie. Biserica noastră nu depinde de cei mari şi tari ai zilei. Ea se întemeiază pe credinţa celor smeriţi şi dispreţuiţi.


A venit deci momentul încercării Sfântului Gheorghe. Era perioada ultimei persecuţii din primele secole. Pe tronul Romei se afla una din cele mai sălbatice fiare, împăratul Diocleţian (284-304). Acesta nutrea o ură sălbatică faţă de creştini. De aceea a poruncit: Câţi sunt creştini, îşi pierd funcţiile; şi dacă persistă în credinţă, vor fi daţi morţii.


Când s-a emis porunca, venise de acum ceasul şi pentru Gheorghe. Înaintea tuturor a mărturisit şi a spus: Sunt creştin şi mai presus de împărat Îl am pe Hristos!


Diocleţian porunceşte şi îl arestează. Îi descoase gradele, îi iau armura, îl aruncă de îndată în închisoare. Din înălţime, în adânc! Dar el simţea bucurie şi veselie.


Să povestesc acum chinurile lui muceniceşti? Sunt multe. Care vreţi, citiţi sinaxarul ca să vedeţi. Pe scurt vă zic. I-au străpuns pântecele cu o suliţă de fier. Apoi l-au pus pe o roată de fier – care de jur împrejur, pe coroană, avea unghii ascuţite -, au lăsat roata să se rostogolească într-un loc povârnit, iar trupul Sfântului se tăia; i se sfâşiau cărnurile şi adăpau pământul. După aceea, l-au încălţat cu încălţăminte de fier cu cuie şi l-au obligat să păşească. Apoi l-au aruncat întro groapă cu var, ca să se topească. Dar şi varul l-a biruit şi încălţămintele de fier le-a biruit şi toate. Nu este un lucru de mirare acesta. A spus Hristos: „Nu vă temeţi! Veţi călca peste şerpi şi peste scorpii şi nici un fir de păr din capul vostru nu va cădea, dacă nu vrea Dumnezeu” (vezi Luca 10, 19; 21, 18; Matei 10, 29).

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica

Sursa: http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica

Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, C-tin Noica, iulie 1978

Horia Stamatu credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Dar pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-MEANDRE.htm ), hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele”. Mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează şi Mircea Eliade în romanul Pe strada Mântuleasa (1). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţă la nesfârşit. El iese din timpul istoric şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice, si, prin tematica povestirilor sale, chiar în Marele Timp al sacralităţii.

Intr-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (Noica in arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind acela care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate(2), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata4.htm ). Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniş care-l sfătuise să-l lase pe Heidegger spre a-l citi pe Kant, căci la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (Noica), G. Liiceanu pare a se simti implinit ca traducător al lui Heidegger (3), deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc printre heideggerieni. De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât G. Liiceanu, şi decât toţi bursierii post-decembrişti pe care i-a implicat în traducerea lui Heidegger, au fost cu siguranţă mulţi. Pentru că în comunism generaţia lui Noica (şi generaţia imediat următoare) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22). Filozofii marginalizaţi de teroarea ideologică a statului poliţienesc n-au fost numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iabob Bohme). La modul cel mai general, mai buni decât cei şcoliţi după distrugerea Academiei Române si a învăţământului în 1948 au fost toţi cei formaţi înainte de “ocupaţia comunistă” (Vasile Băncilă). Rezultatele muncii lor de traducere au fost de-a dreptul impresionante, atât cantitativ, cît şi calitativ, căci ei (D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, C-tin Floru, Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, C. Rădulescu-Motru, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, C. Noica, L. Blaga, etc.,) au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani.

Cineva îmi spunea că l-a întâlnit pe Noica pe stradă după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş, când filozoful i-a părut complet răvăsit, văzându-şi terfelită viaţa privată, intimitatea sa, foarte impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltinis. Cam după o lună de la apariţia (4) acestei  cărţi pe care Ion Ianoşi (fost sef al cenzurii)  “o scosese la lumină” (v. dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea apartamentul “microfonizat”, ca şi camera de cca opt metri pătraţi în care locuia Noica la Păltiniş) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în Jurnalul de la Păltiniş, observând că G. Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (Noica şi Securitatea, II,  2010, p.94). Si la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, Noica şi Securitatea, II, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui Liiceanu de a-şi face sieşi reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (mai 1984, p.250), la vremea când ideologii din structurile de vârf nu-i publicau decât cu mare dificultate scrierile (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui C. Noica, rev. “Plumb”, V, 34, ian. 2010, p.4). Filozoful marginalizat spunea în 1984  “pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes] şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (ibid., p.153). Desigur Noica a remarcat si că Jurnalul de la Păltiniş  a fost tipărit nu doar ca “model paideic”, ci si spre a-l “înfunda” prin nepotrivite comentarii politice în marginea cărţilor sale de filozofie (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista  neagră cu cărţi scrise de Noica, în rev. “Origini/Romanian Roots”, XIV,  9-10 (146-147), 2009, p. 22-24; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_lista_neagra5.htm ). După apariţia Epistolarului, pe 4 sept. 1987 Noica este înregistrat de Securitate spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot.

Extrem de interesante mai sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe  Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora:  Liiceanu poate veni din RFG în ţară,  soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că A. Pleşu şi G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un tratament de excepţie. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor autorităţile comuniste le-a prelungit bursa la Heidelberg (5) dându-le posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier. Cu alt prilej este înregistrată remarca după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii comunişti trimit unul sau doi, restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare  în RFG cu bursă Humbold (Noica şi Securitatea II, p.123).

Lipsit întreaga viaţă de o catedră universitară, C-tin Noica nu a “produs” niciun filozof, în ciuda repetatelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu (6) că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (v. Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în rev. “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803);  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-Humanitas3.htm ). La modul cel mai ciudat, I.P. Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj similar: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (v. I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în rev. Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm ). 

Doamna Aspazia Oțel-Petrescu despre cum a cunoscut-o, în închisoare, pe Maica Mihaela și despre discuțiile pe care le-a avut cu aceasta despre Mișcarea Legionară. Testamentul muceniței de la Miercurea Ciuc.

- Aţi cunoscut-o pe Maica Mihaela în închisoare?

- Da, am cunoscut-o într-un mod foarte ciudat, fără s-o văd, fără s-o fi văzut vreodată, fără să ştiu cum arată. Nu ştiam cum arată în carne şi oase, dar am vorbit un an, un an şi jumătate chiar, în fiecare zi, cel puţin două ore, la perete, prin Morse. La început m-a confundat. Cele din cameră i-au spus că sunt o prietenă a Zoricăi Laţcu. Şi i-au spus că mă cheamă Pazi. Iar ea m-a confundat cu Paia, o profesoară de filosofie, care a dus-o pe Zorica la Părintele Arsenie Boca. Ea îmi vorbea despre teze creştine, despre probleme creştine, despre inadvertenţe între ortodoxia care se practica şi cea pe care o înţelegea ea.

   Spre exemplu, ce fel de iubire e aia dacă tu insulţi şi acoperi cu invective pe aproapele tău? O problemă pe care o punea Maica Mihaela era: este actul de credinţă mintal, este pur afectiv, în ce măsură mintea filosofică (judecata lucidă) poate să explice ce se petrece în actul de credinţă, care este pur afectiv? Era veşnica problemă a coborârii minţii în inimă, problemă isihastă. Ea era de partea isihaştilor. Cum spunea Părintele Cleopa, în minte-i bâlci. 

- Cum privea Mişcarea Legionară, după atâţia ani?

- Ea înţelegea, ca şi mine, că Mişcarea Legionară a avut două componente: una creştin-misionară, era o mişcare spirituală, şi alta, o componentă politică, de luptă pentru drepturile de existenţă ale poporului român. Pe linia creştină s-au făcut greşeli. Pe linia politică s-au făcut greşeli creştine, s-au luat vieţi pe care noi nu aveam dreptul să le luăm. Şi avea şi ea aceeaşi problemă, pe care o am şi eu. N-am să înţeleg niciodată de ce s-a dat un cult atât de înalt Nicadorilor. De ce s-a spus că ei sunt mai martiri decât alţii? Pentru că ei şi-au jertfit nu numai viaţa, ci și-au jerfit și mântuirea? Erau conștienți în momentul când au pus mâna pe armă că ei se dau diavolului. Noi n-avem dreptul să dispunem de viaţa noastră în felul acesta. N-avem voie să ucidem. Nimic nu justifică luarea altei vieţi.

- Dar în război, când eşti atacat?

- Eşti iertat când omori dacă eşti în legitimă apărare. Războiul se justifică numai atunci când eşti în legitimă apărare. Şi atunci, într-adevăr, devii erou. Pentru că aperi viaţa. Că pentru asta trebuie să iei viaţa altcuiva, în creştinism este o problemă nerezolvată.

- fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas

Testamentul Maicii Mihaela

„Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Ei ne-au scos din fundul unei adanci prapastii de intuneric, dezmat si necredinta. Au aprins o faclie si am mers cu totii tinta spre ea.

Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi prin ea si este adevarat ca au curmat vieti de oameni pe care nu aveam dreptul sa le frangem. Dar astazi, ridicati pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost calauze, vedem cararea cea adevarata si suntem siguri de lumina. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui.

Acum suntem total ai lui Hristos si, alaturi de El, drumul nostru inseamna dragoste si lasarea tuturor celorlalte, inclusiv a razbunarii, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai”.