Video. Parintele Sofian Boghiu despre interventia minunata a Maicii Domnului in inchisorile comuniste.

Despre sensul existenţei si dragoste la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părintele Dumitru Stăniloae.

(Notă Părintele Stăniloae la Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cerească, pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistă de existenţă, de viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.

Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii, raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii, dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

 

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

 

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin care şi în care a făcut toate.

224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a

pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.

Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

 

26. Toată firea raţională şi mintală se împarte în două: adică în firea îngerească şi în firea omenească. Şi toată firea îngerească se împarte iarăşi în două grupe generale şi în două feluri de voinţe generale; într-una sfântă şi întruna păcătoasă; adică în Sfintele Puteri şi în dracii necuraţi. Firea omenească însă se împarte numai în două feluri de voinţe generale: evlavioase şi necuvioase.

27. Dumnezeu, ca cel ce este însăşi existenţa, însăşi bunătatea şi însăşi înţelepciunea, mai adevărat vorbind chiar şi deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar făpturile, care toate au existenţa în participare şi har, iar cele raţionale şi mintale, şi capacitatea de bunătate şi înţelepciune, au ceva contrariu. Şi anume existenţei lor li se opune neexistenţa, iar capacităţii de bunătate şi înţelepciune răutatea şi neştiinţa. Deci ca ele să existe de-a pururi sau să nu existe, stă în puterea Celui ce le-a făcut; dar ca să participe la bunătatea şi la înţelepciunea Lui, sau ca să nu participe, stă în voia fiinţelor raţionale.

28. Elinii, spunând că fiinţa lucrărilor există împreună cu Dumnezeu din veci şi că numai calităţile din jurul fiinţei le au de la El, susţineau că fiinţa nu are nimic contrariu şi contradicţia este numai între calităţi. Noi însă zicem că numai fiinţa dumnezeiască nu are nimic contrariu, ca fiind veşnică şi infinită şi dăruind şi altora veşnicia. Fiinţa lucrurilor, însă, are contrară ei neexistenţa.

Deci stă în puterea Celui ce este cu adevărat ca ea să existe de-a pururi sau să nu existe. Dar fiindcă Lui nu-i pare rău de darurile Sale, ea va exista veşnic şi va fi susţinută prin puterea Lui atotţiitoare, chiar dacă are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a fost adusă la existenţă din neexistenţă şi stă în voia Lui ca ea să fie sau să nu fie.

29. Precum răul este lipsa binelui şi neştiinţa lipsa cunoştinţei, tot aşa şi neexistenţă este lipsa existenţei; dar nu a existenţei celei adevărate şi proprii, căci aceea nu are nimic contrariu, ci a celei ce există prin împărtăşire de existenţa cea adevărată. Lipsa celor dintâi atârnă de voinţa făpturilor; a celei de-a doua atârnă de voinţa Făcătorului, care vrea însă, pentru bunătatea Sa, ca făpturile să existe veşnic şi veşnic să aibă parte de binefacerile Lui.

30. Dintre făpturi unele sunt raţionale şi mintale şi capabile de cele contrare, ca de pildă de virtute şi păcat, de cunoştinţă şi neştiinţă; altele sunt corpuri de diferite soiuri, constătătoare din elemente contrarii, adică din pământ, aer, foc şi apă. Cele dintâi sunt cu totul netrupeşti şi nemateriale, chiar dacă unele din ele sunt legate de trupuri; cele de al doilea sunt alcătuite numai din materie şi formă.

31. Toate trupurile sunt după fire inerte; ele sunt mişcate de suflet. Unele de suflet raţional, altele de suflet neraţional, şi iarăşi altele de suflet fără simţire.

32. Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine creşterea, şi alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale, pe lângă aceasta, se mai împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a treia se dovedeşte nestricăcioasă şi nemuritoare.

33. Sfintele Puteri, comunicându-şi una alteia lumina, precum o comunică şi firii omeneşti, împărtăşesc sau din virtutea lor, sau din cunoştinţa care este în ele. Împărtăşind din virtute, adică dintr-o bunătate ce imită bunătatea dumnezeiască, îşi fac bine atât lor înseşi cât şi una alteia şi celor mai prejos de ele, devenind toate deiforme. Iar împărtăşind din cunoştinţă, dau sau ceva mai înalt spre Dumnezeu, sau ceva mai adânc despre corpuri, sau ceva mai cu de-amănuntul despre fiinţele netrupeşti, sau ceva mai limpede despre Providenţă sau ceva mai lămurit despre Judecată.

34. Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omenească, căci îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri pătimaşe; iar al patrulea, în a consimţi cu păcatul.

35. Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire.

Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimaşe.

Şi lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare, (pasionale), adică iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile (chipurile) lor.

36. Necurăţia trupului este păcatul cu fapta.

PĂTIMIRILE UNUI MONAH (interviu din anul 1991 cu Părintele Justin Pârvu)

Părintele Iustin Pârvu este un nume nu numai cunoscut prin părţile noastre, dar şi foarte căutat de credincioşi. Pentru că el întruchipează în mod exemplar virtuţile monahului dăruit până la uitarea de sine credinţei în Dumnezeu şi slujirii cu devoţiune a aproapelui. Foarte mulţi oameni, care i-au trecut pragul chiliei din sfânta Mănăstire Bistriţa, pot depune mărturie despre căldura şi bunătatea sufletească a Părintelui, despre marea sa capacitate de a asculta, înţelege şi alina suferinţele, despre harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu de a veni în sprijinul celor căzuţi în nevoie şi păcat.

Puţini însă cunosc pătimirile, chinurile inimaginabile la care a fost supus ani în şir în închisorile comuniste. Numai şi numai pentru că în timpurile acelea de restrişte forţele oculte ale represiunii erau interesate să scoată cu orice preţ, din pământ din iarbă verde, “duşmani înrăiţi ai regimului” spre a-şi justifica ororile şi crimele săvârşite împotriva poporului român.

Când l-am rugat să-şi depene amintirile din anii de închisoare şi cum credinţa în Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască, ne-a refuzat cu eleganţa-i caracteristică, pe motiv că alţi părinţi au suferit chinuri şi mai îngrozitoare decât el şi nu s-au plâns, n-au făcut-o pe martirii. Dar la insistenţele noastre repetate a acceptat să dezvălui câte ceva din infernul prin care a trecut. Ceea ce ne-a bucurat nespus de mult. Pentru că ne-a oferit posibilitatea să argumentăm cu un caz, dintr-un număr impresionant, felul în care Biserica noastră a plătit, prin slujitorii ei, dreptul la o afirmare liberă, şi mai cu seamă să arătăm, din perspectiva unei cumplite experienţe de viaţă, cât de puternic poate fi omul atunci când în întreaga lui fiinţă stă sub luminarea credinţei.

Întrucât întâmplările şi trăirile din închisoare ale părintelui Iustin Pârvu sunt multe şi cutremurătoare şi nu pot fi epuizate în coloanele unui singur articol, ne-am gândit să le reproducem în foaia “Credinţa neamului”, sub forma unui serial purtând titlul PĂTIMIRILE UNUI MONAH, în nădejdea că cititorii vor avea curiozitatea şi răbdarea să-l urmărească până la capăt.

Înainte de a trece la derularea faptelor şi întâmplărilor anunţate, ne simţim datori să inserăm câteva date din biografia părintelui Iustin Pârvu , spre o mai bună edificare a identităţii sale.

Părintele Iustin Pârvu a văzut lumina zile cu 71 de ani în urmă, în comuna Poiana Teiului, jud. Neamţ. Cultul credinţei din familie, ca şi eforturile mamei sale, care era foarte evlavioasă, l-au îndemnat încă din fragedă tinereţe să se consacre vieţii monahale. Intră la schitul Durău unde ajunge călugăr. În 1938, pe când avea 18 ani, pleacă să urmeze cursurile seminarului Teologic de la Roman. În 1939 se transferă la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti. Aici stă până în 1942, când acest seminar se desfiinţează. Revine la Roman unde îşi continuă studiile până în luna mai 1948, când este arestat, cercetat şi condamnat la ani mulţi şi grei de închisoare.

După eliberarea sa din închisoare s-a stabilit la Mănăstirea Secu. A venit apoi la Mănăstirea Bistriţa, de unde, la începutul acestui an s-a retras la Mănăstirea Secu.

Red.

Zece zile în podul securităţii

Mi-amintesc că pe la începutul lunii mai a anului 1948, pe când eram în ultimul an de studii la seminarul de la Roman, pe neaşteptate am fost înşfăcat de nişte vlăjgani şi împreună cu încă cinci colegi, am fost înghesuit într-o maşină şi dus sub ameninţare la securitate. Totul s-a produs atât de repede, de năucitor, încât pe moment n-am realizat ce se întâmplă cu mine. Ba mai mult, mi-am zis în sine cu naivitate că la mijloc nu poate fi decât o eroare, întrucât nu mă ştiam culpabil cu ceva.

La Securitate, cum toate încăperile erau ticsite cu arestaţi, între care preoţi, avocaţi, medici, profesori, elevi de la alte şcoli din oraş, iar dispoziţia era ca cei aduşi acolo să stea într-o izolare totală spre a nu putea comunica unul cu altul, alături de colegii mei am fost urcat în podul unei clădiri, culcat cu faţa în jos şi pus sub supravegherea a trei haldăi care ţineau pistoalele automate aţintite asupra noastră. Nu aveam voie să facem nici o mişcare, darămite să vorbim.

Pentru necesităţi, sub ameninţarea percuţiei trăgaciului eram scoşi afară, câte unul, dar obligaţi să privim numai în pământ, fără putinţa de a întoarce capul spre dreapta sau spre stânga.

În podul securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

Un personaj odios

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.

Dar nu despre aceste grozăvii vreau să vă povestesc, ci despre un anume Constantin Doina, un individ sinistru, un provocator odios, care a făcut mult rău la viaţa lui băgând mulţi oameni nevinovaţi în iadul puşcăriilor. Ştiu toate acestea acum, după ce am aflat cine a fost şi cu ce s-a îndeletnicit această creatură, însă atunci, în 1948, când l-am cunoscut, l-am considerat un om de bună credinţă, sincer interesat de soarta neamului românesc şi de aceea m-am lăsat înşelat de momelile sale.

Constantin Doina, în 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare de către generalul Ion Antonescu a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru participarea activă la această mişcare, precum şi la alte blestemăţii. După ce comuniştii, cu sprijinul baionetelor sovietice pun mâna pe putere, Constantin Doina este eliberat din închisoarea Aiudului cu condiţia de a fi colaboratorul Securităţii. Om fără scrupule, fără Dumnezeu, Doina ca să-şi salveze pielea, îşi vinde diavolului sufletul şi aşa această secătură a început să frecventeze diferite medii, să incite pe unul, să mintă pe altul, să creeze, chipurile, o “rezistenţă” împotriva noilor autorităţi. Care cum cădea în plasa urzelilor sale necurate, imediat era denunţat la Securitate şi luat în vizor ca element duşmănos. Mai cu seamă că la acea vreme trebuia să se demonstreze cu orice preţ teoria ascuţirii luptei de clasă a tătucului Stalin.

În periplurile sale viclene, înşelătoare, Doina a venit şi pe la noi la seminar, pozând în chip de victimă şi incitându-ne la nesupunere deschisă faţă de autorităţile comuniste care, după spusele sale, au zilele numărate, întrucât poporul este gata să le răstoarne şi să izgonească de la putere. Ca român, ca tânăr crescut în frica lui Dumnezeu, în iubirea şi dăruirea pentru libertatea, unitatea şi neatârnarea neamului, nu am rezistat tentaţiei de a da curs favorabil cererii insistente a acelui Doina de a-mi da adeziunea la cauza eliberării poporului român de sub tirania comunistă. Ca mine au procedat şi alţi colegi, care au împărtăşit aceeaşi soartă.

E lesne de înţeles că făcând acest lucru mi-am semnat sentinţa, am apărut deodată ca adversar de temut al comunismului care trebuia anihilat. Nu mi-ar fi părut rău dacă aş fi organizat vreo acţiune “subversivă”, dacă aş fi participat la vreo luptă. Chiar dacă nu am făcut nimic din toate acestea, pentru securişti simplul fapt că mi-am pus semnătura pe o hârtie pe care tot el o redactase a fost de ajuns ca să mă înhaţe, să mă învinuiască şi să mă dea pierzaniei.

Spre a ne duce în eroare în timpul anchetei, după o regie bine pusă la punct, între arestaţi şi anchetaţi a apărut şi Doina, care din când în când trăgea cu coada ochiului către mine şi-mi făcea semne discrete să fiu tare, să nu cedez. La câţiva ani, unii deţinuţi care au avut şansa de a ieşi mai repede de după gratii, l-au întâlnit la Iaşi pe Doina purtând cu trufie uniformă cu epoleţi şi petliţe albastre, dovada că bunii lui stăpâni l-au răsplătit pentru “serviciile” făcute, practic pentru crima de genocid.

Supliciile de la Suceava

După terminarea anchetei la Roman, împreună cu ceilalţi deţinuţi am fost transferat la închisoarea de la Suceava, o închisoare mare, amenajată după toate preceptele bestialităţii. Aici, după estimarea mea, erau peste 800 de deţinuţi din nordul Moldovei, Iaşi, Bacău, Neamţ. Cei mai mulţi dintre ei erau studenţi, elevi, avocaţi, preoţi, în parte victime ca şi mine ale diversiunii regimului autoritar comunist.

Din câte mi-am dat seama aici am fost aduşi pentru confruntare şi îngroşarea dosarelor cu noi “probe”. Cei din Roman erau puşi faţă în faţă cu cei din Iaşi ori Piatra-Neamţ pentru a se acuza reciproc, în virtutea aceloraşi înscenări.

În timpul anchetelor care se desfăşurau numai noaptea, eram chinuiţi până la epuizare şi constrânşi să recunoaştem că ne facem vinovaţi de activitate contrarevoluţionară, şi în consecinţă să spunem cu cine am acţionat şi unde sunt armele şi depozitele de muniţie de care ne-am folosit.

Camerele de anchetă aveau alături camere de tortură. Ancheta la Suceava începea după ce treceam în prealabil prin camera de tortură, unde eram bătuţi şi schingiuiţi până ţâşnea sângele din trupurile noastre. La Suceava bătaia era socotită că nu şi-a atins scopul dacă cel lovit nu urla de durere. Şi cu cât urla mai tare, cu atât bătaia se înteţea, devenea mai cruntă. Prin asta se voia impresionarea celor ce urmau să vină la rând în moara gealaţilor.

Alteori, noi, care ne găseam acolo, eram luaţi din camere şi bătuţi din sadismul temnicerilor. Căci adesea se întâmplă ca unii din oamenii închisorii să vină înfierbântaţi de băutură din oraş şi să-şi verse zelul animalic, instinctele primare, asupra făpturilor noastre, ajunse în urma atâtor suferinţe nişte biete schelete umblătoare. Uneltele preferate cu care haldăii închisorii ne zvântau în bătăi erau vergile metalice şi bastoanele de cauciuc de mărimea cozilor de sapă şi târnăcop.

Dar uneori nu se mulţumeau numai să ne bată, ci recurgeau şi la practici nemiloase de tortură. Ne introduceau ace sub unghii sau ne băgau câte două-tei minute în etuvele de deparazitare puternic încinse. Iar când ne scoteau de acolo, sufocaţi de căldura aceea îngrozitoare, turnau apă rece peste noi “ca să ne răcorim”. Aşa au contactat cei mai mulţi dintre noi pneumonii, T.B.C., şi s-au prăpădit înainte de vreme. Dacă stau şi mă gândesc bine, numai o minune s-a întâmplat cu mine de am scăpat cu viaţă din cumplitele încercări prin care am trecut.

Continuare la Manastirea Petru Voda

 

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca: "Maica Domnului".

Nu se poate vorbi numai despre Maica Domnului.
    Ea e prevăzută de Providenţă îndată după caderea omului.
    Deci pomenirea Ei pune din plin problema refacerii omului.
    Primul om refăcut, e Iisus, Fiul Ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită, chiar de Iisus, când era pe cruce, ca maică a creştinătăţii, când i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan  i-a dat-o pe Ea de maică.
    Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa noastră nu e numai atâta.
    Ştim de la Iisus, că vom purta şi chipul pe care ni l-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta încă, când Se va naşte în noi Iisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară.
    Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.
    Nu e prin urmare numai o urmare a Domnului, o „imitatio Christi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului. Iar Maica Domnului n-a fost scutită de niciuna din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul Ei.
    Ea e modelul desăvârşit de curăţie şi iubire, duse până la jerfă: dovadă, că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini, era Maica Domnului.

    Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini, e Maica Domnului. – Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.
    Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire.>>

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 121-122.

IPS Justinian Chira pentru Parintele Justin Parvu – Cetatean de Onoare. Demersul Gazetei de Maramures, sustinut de presedintele AFDPR, directorul INST, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi Episcopia greco-catolică de Maramureş, cat si de zeci de personalitati

GAZETA DE MARAMURES si Pagina Parintele Justin informeaza: Propunerea GAZETEI de acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş a adunat numeroşi adepţi şi susţinători.
Sătui de ignorarea adevăratelor valori şi de schimbarea scării principiilor, am demarat un RECURS LA DEMNITATE. Am propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.
Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat. Propunerile şi referatele vor fi depuse săptămâna viitoare la fiecare dintre cele trei primării. Până atunci însă, am deschis o listă de susţinători: ONG-uri, instituţii şi oameni care doresc să se alăture demersului nostru.
Până acum am adunat deja importante mesaje de susţinere. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, cat si institutia nationala, prin vocea presedintelui AFDPR, dl. Octav Bjoza, susţin din toata inima demersul nostru. De asemenea, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), istoricul si fostul detinut politic timp de 16 ani dr. Radu Ciuceanu, cat si alte numeroase personalitati, printre care se numara si dl. Constantin Dobre, fostul lider al minerilor de la 1977, si istoricii de pe ambele maluri ale Prutului Ioan Scurtu, Vasile Lechintan, Cristian Troncota si Alexandru Moraru cat si profesorii Ilie Badescu, Adrian Boeru, Radu Baltasiu, Viorica Balteanu, s.a.. Totodata, reprezentantii administratiei publice locale si deputati de Maramures s-au alatura demersului, cum ar fi Gheorghe Simon, Gabriel Zetea si Emil Marinescu, vicepresedinti ai Consiliului Judetean sau Zamfir Ciceu, presedintele Consiliului Judetean Maramures, care, pornind de la propunerea Gazeteim vrea sa instituie distinctia “Maramuresean de onoare”.
Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un mare duhovnic şi monah ortodox am primit personal sustinerea distinsului Arhiepiscop IPS Justinian Chira (foto) si a PS Justin Hodea Sigheteanu, şi, evident, sprijinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi a Episcopiei greco-catolice de Maramureş, dar şi a Asociaţiei Filantropice Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de inimosul părinte Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze, mai transmit jurnalistii Ioana Lucacel si Mircea Crisan de la Gazeta de Maramures.
Detalii despre campania si cum puteti sa semanti gasiti aici: DEMERS NATIONAL: Cetatenie de Onoare Post-mortem pentru Parintele Justin, Monahul Nicolae Steinhardt, istoricul-martir Gheorghe Bratianu si alti detinuti politic. Civic Media sustine total initiativa Gazetei de Maramures. CITITI, SEMNATI SI DATI MAI DEPARTE!

Iata doar o parte din sustinatorii demersului Gazeta de Maramures si mesajele acestora, asa cum vor fi prezentate in viitorul numar al publicatiei maramuresene:

“În perioada comunista, multor generatii le-a fost îngradit accesul la adevarata istorie. Personalitati de calibru, oameni de aleasa cultura, au fost prezentati adesea drept “dusmani ai poporului”, în timp ce generatiilor tinere le era prezentat modelul „omului nou”, a activistului de partid, semidoct, obedient si periculos. De ce? Pentru ca un asemenea om este foarte usor de manipulat. Adesea, privind în jur, la ceea ce ne ofera scena politica, la falsele modele care ni se ofera azi, simt ca exista pericolul repetarii istoriei pe anumite segmente ale politicii, ale vietii publice în general. De aceea, demersurile prin care adevaratele valori ale judetului, si implicit ale tarii, sunt promovate, sunt nu doar bine-venite, ci obligatorii. Sunt gesturi firesti de reparatie morala pentru oamenii care chiar au suferit pentru un principiu, pentru o idee, care dincolo de gratii si de zeghe, au fost oameni liberi, pentru ca au avut cultura si demnitatea care le-a permis sa aiba constiinta si spiritul libere.
Initiativa “Gazetei de Maramures” vine oarecum în sprijinul unei idei pe care si noi – ca administratie judeteana – dorim sa o promovam: aceea de a institui titlul de „Maramuresean de onoare” pentru oamenii care au marcat istoria, cultura, viata judetului nostru. Dorim ca prin acest titlu sa eviden&iem si sa promovam adevaratele modele si valori ale Maramuresului.”
Zamfir Ciceu,
Presedintele Consiliului Judetean Maramures

“Subscriu cu toata inima! Ce pot spune, decat ca este o initiativa laudabila care ii onoreaza pe cei care se mai gandesc inca la marile personalitati ale Romaniei trecute prin iadul temnitelor bolsevice, infrant in vesnicie, cu ajutorul Mantuitorului, cu moartea pre moarte calcand. Pentru ca sunt si fost detinut politic si istoric, recunosc ca pentru marele nostru confrate martir Gheorghe I. Bratianu puteau fi facute mai multe. Pot sa va mai spun insa ca Academia Romana are in vedere un proiect de cinstire a membrilor sai arestati, intemnitati sau chiar ucisi in inchisorile comuniste. Cat despre regretatul Parinte Justin, care a participat la slujba aceea de Pasti din adancurile minei de la Baia Sprie despre care ati scris si Dvs, pot sa va spun ca m-am bucurat sa fiu alaturi de dansul atat la hramul Manastirii Poarta Alba – Galesul, ridicata in memoria colegilor nostri morti la Canal si sfintita de Arhiepiscopului Tomisului, cat si pe lista de sustinatori ai lui Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Mai adaug un singur lucru: demersul Dvs minunat are, totusi, o mica si unica hiba: ca vine atat de tarziu…. Dar mai bine acum decat nicicand! Ii felicit anticipat pe edilii si membrii consiliilor locale din orasele maramuresene care se vor onora cu aceste distinctii. Dumnezeu sa va binecuvanteze!”
Dr. Radu Ciuceanu, fost detinut politic
Director – Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST)
Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania

“Consider ca este o initiativa buna, pe care o sustin. Ca urmare, numele meu poate fi inscris pe lista cu adeziuni pentru conferirea Cetateniei de Onoare post-mortem lui Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hosu, Aurel Vişovan, Nicolae Steinhardt şi Justin Pârvu.”
Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu
Președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania

“Da, din tot sufletul si cu cea mai inalta putere omeneasca, aceea a lacrimii!” – Prof. Univ. Dr. Ilie Badescu
“Închegarea unei societăți, capacitatea ei nu doar de a se integra în modernitate, dar mai ales aceea de a propune lumii propria modernitate, depinde de trezia fiecăruia dintre noi. Trezia înseamnă înainte de toate discernământ, iar acesta, la rândul lui, se reazemă pe neuitare. Stâlpii neuitării sunt sfinții, martirii și eroii noștri, modelele. Părintele Justin, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Brătianu, care exprimă esența omenească numită credință și iubire de aproapele, sunt turnurile de veghe ale societății românești. Cu condiția să nu-i uităm. Iată de ce inițiativa de a le conferi titlul de Cetățean de Onoare este nu numai remarcabilă, dar face parte din necesarul urcuș al treziei noastre.”
Dr. Radu Baltasiu

Director – Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române
“DA! Un astfel de demers, acordarea titlului de cetatean de onoare, are o semnificatie, dar nu o implinire, daca nu vom interioriza nazuinta lor formativa, curmata in moarte, la unii: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, marele istoric Gheorghe I. Bratianu, sau implinita si disemnata, ca in cazul lui Nicolae Steinhardt si a Parintelui Justin. Macar de-am invata cate ceva din martiriul lor, din cuvantul lor, din lucrarea lor. Mi-e teama ca acesta “acordare” sa nu fie o uitare, cand ea ar trebui sa insemne aproape o inviere. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, iar noi sa-i “inviem”, sa traiasca in noi! Pentru ca nu stiu ce sa spun mai mult, ramane sa ma inchin!”
Prof. Univ. Dr. Adrian Boeru, filosof – Universitatea Nationala de Arte

O intamplare emotionanta cu Parintele Nicolae Streza, plecat de curand la Domnul, povestita de un om cu sufletul vesnic tanar (ca la 20 de ani) - Mihai Tirnoveanu

Era ora unsprezece noaptea, anul 1995, si tarnacopul, manuit de parintele Nicolae Streza, rasuna asurzitor in linistea orasului si in nelinistea noastra, sfaramand lantul care tintuia in beton masivul suport de lumanari din curtea Bisericii de Piatra din Tg Mures. Parintele avea 70 de ani, iar noi, cei din Grupul Horea, in jur de 20. A doua zi, ne luaseram angajamentul in fata opiniei publice muresene ca vom instala un suport de lumanari in fata statuii lui Avram Iancu de langa Catedrala Mare Ortodoxa ce trona in centrul orasului. Nu lasasem totul pe ultima suta de metri, in schimb fusesem destul de naivi sa credem ca un individ care isi desfasura activitatea in cadrul Garnizoanei Militare Mures ne poate ajuta in demersul nostru, conform promisiunilor lui; nu mica ne-a fost mirarea cand mai sus nenumitul s-a prezentat in fata noastra cu o tabla de 30 cm patrati care avea vreo zece gauri in ea. Atunci ne-am dat seama pentru prima data ca stelele din armata mai fac uneori schimb de experienta si cu alte constelatii, pentru bunul mers al lucrurilor pe pamant. La monumentului inchinat Craisorului Muntilor, in fiecare an, cu ocazia omagierii eroului, muresenii aprindeau sau mai bine zis incercau sa dea viata unor lumanari, care bineinteles se stingeau destul de repede, nu inainte insa de a murdari de fum soclul statuii, care devenea pe parcursul trecerii anilor din ce in ce mai negru; zambetele dispretuitoare ale ungurilor care treceau pe acolo atunci cand oamenii se chinuiau neputincios sa aprinda lumanari ma enervau la culme. Asa am luat hotararea montarii unui sfesnic in acel loc. Aprobare de la primarie nu am cerut (mi s-a parut ireal sa cer încuviintarea unui ungur, pentru a cinsti memoria lui Iancu Avram), in schimb am instiintat toate institutiile statului din judet de aceasta actiune si bineinteles presa locala. Cuvantul Liber, principalul cotidian din Targu-Mures, condus de domnul Lazar Ladariu, un roman prin venele caruia curge un nationalism autentic, ne-a salutat demersul cu entuziasm, celelalte ziare romanesti anuntand insa manifestarea cu destul de multa raceala. Gazeta ungureasca a inchis subiectul, facandu-ne extremisti. Dupa cum va povesteam la inceputul scrierii, cu o noapte inainte de eveniment, noi nu aveam in mainile noastre decat batjocoritorul “cadou” al insului cu diverse grade pe umar. Disperarea era mare, caci a doua zi urma sa ne facem de toata minunea, devenind niste “extremisti” care nu erau in stare sa se tina de cuvant. Dumnezeu insa ne-a luminat, aducandu-l in gandul nostru pe parintele Nicolae Streza, impreuna cu care, in trecut, organizaseram cateva conferinte, la una dintre ele fiind invitat si duhovnicul Manastirii Recea, Parintele Ioan, unul dintre putinii oameni care, in acele vremuri, vorbea deschis de Miscarea Legionara in urbea noastra. Parohul Bisericii de Piatra, in curtea careia se afla si Prima Scoala Romaneasca din Mures, desi era o ora inaintata, ne-a primit cu zambetul pe buze, ascultand cu rabdare problema noastra. Dupa cateva secunde, ochii au inceput sa-i scanteieze asemenea unui lup, si ne-a poruncit scurt : “Veniti cu mine!”. S-a oprit in fata celui mai mare suport de lumanari din curtea bisericii si m-a intrebat: “Asta e bun?”. “Pai, este foarte bun parinte, prea bun”, am ingaimat eu. “Atunci pune mana pe tarnacopul ala, si rupe lantul infipt in beton, ce mai astepti!”. M-am supus, dar dadeam cam cu sfiala, ca de, deasupra capului meu, sfintii, zugraviti pe poarta lacasului de cult si luminati de taina lunii, mi se parea ca se uitau cam mustrator la mine. ”Ia da, mai baiete, unealta aia incoace, ca vad ca esti cam timid astazi”, auzi dupa un rastimp vocea ca de tunet a parintelui. Stelele cerului dumnezeiesc ii argintau barba lunga si sprancenele stufoase incruntate de efortul depus. “Gata, luati-l, maine vreau sa aprind o lumanare pentru Craisorul nostru, altadata sa veniti direct la mine, nu va mai lasati incurcati de aia, eu sunt batran, stiu mai multe decat va inchipuiti, oricum, sunt mandru de ideea voastra, nu s-a gandit nimeni la asta pana acum. Hristos sa va dea putere si fericire”. “Multumim din suflet”, i-am raspuns, suind mai apoi lumanararul pe o masina care era mai mica decat el. Ajunsi in fata statuii, cativa politisti ne intampina zgomotosi, cerandu-ne bineinteles documentele aprobatoare pentru actiunea noastra. “Nu avem niciun act, ori ne lasati in pace, ori mergem la sectie si ne intocmiti un proces verbal in care sa specificati ca ati interzis amplasarea unui suport de lumanari in acest loc sfant. Voi nu sunteti romani?”. Trei dintre ei s-au retras, in schimb, ceilalti doi ne-au ajutat sa descarcam pretiosul obiect. Ceasul din centrul orasului arata ora douasprezece noaptea. Flacara a patru lumanari se indrepta spre sabia lui Iancu. Patru tineri, in acea noapte, au lasat somnul deoparte, si s-au gandit pana in rasarit la destinele lor inca nescrise si la Neamul Romanesc. A doua zi, am fost tot acolo, dar nu mai eram singuri, alaturi de noi au venit cateva mii de romani, iar cele patru lumini se transformasera intr-o torta, menita sa-i calauzeasca pasii lui IANCU AVRAM prin muntii Lumii de Apoi. Strainii, aflati pe margine, nu mai zambeau.

Mihai TÎRNOVEANU

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a VII-a după Rusalii (Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)

Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi
nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).
Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).
Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: "Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor". Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).
Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).
Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).
Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).