31.12.10
Cuviosul Seraphim Rose: Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa
Ca editor si misionar, Eugene simtea ca e de datoria lui sa se ocupe de un nou tip de tradare a intai-statatorilor ortodocsi: capitularea fata de regimurile comuniste atee. Aceasta a inceput in 1927, cand Mitropolitul Serghie Stragorodski al Nijni-Novgorodului, loctiitorul de atunci al Scaunului Patriar-hal al Moscovei, a fost eliberat dupa cateva luni de detentie intr-o inchisoare sovietica. La 29 iulie, cedand presiunilor autoritatilor comuniste, el a dat o declaratie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse fata de guvernul sovietic. Declaratia s-a publicat in Izvestia, ziarul sovietic oficial, impreuna cu un interviu cu Mitropolitul Serghie in care afirma ca el si Sinodul „se vor supune tuturor legilor puterii sovietice cu toata sinceritatea” . In acelasi timp, conform promisiunii facute autoritatilor, Mitropolitul Serghie a cerut clerului rus din afara granitelor sa isi dea semnatura de loialitate fata de regimul sovietic.
Mitropolitul Serghie a instituit aceasta politica de capitulare totala intr-o vreme cand comunistii - urmand cuvintelor lui Vladimir Ilici Lenin: „Marxismul este dusmanul neimpacat al tuturor religiilor" - incepusera o prigoana asupra Bisericii fara precedent chiar si in vremea paganismului roman. In 1927, chiar in anul publicarii Declaratiei de loialitate a Mitropolitului Serghie, liderul sovietic Iosif Stalin declara unui grup de vizitatori americani: „Noi ducem o propaganda antireligioasa si vom duce o propaganda impotriva prejudecatilor religioase... Partidul nu poate ramane neutru fata de religie... Am facut presiuni asupra clerului reactionar? Da, am facut. Singurul necaz este acela ca inca n-au fost eliminati complet".
Cand multi dintre ierarhii Mitropolitului Serghie au refuzat sa-i urmeze pe politica, ei au fost etichetati drept „criminali politici" si au fost trimisi in lagare de exterminare sovietice. Aparatorii Mitropolitului Serghie pretindeau ca prin capitularea in fata regimului el „salvase" Biserica de la lichidarea totala dar ,asa cum scria candva Arhiepiscopul loan Maximovici intr-un articol, „Declaratia Mitropolitului Serghie nu a adus vreun folos Bisericii. Prigoanele nu numai ca nu au incetat, ci chiar au sporit. La celelalte acuzatii facute de regimul sovietic impotriva clerului si mirenilor s-a adaugat inca una - nerecunoasterea Declaratiei. In acelasi timp, s-au inchis nenumarate biserici in intreaga Rusie. In cativa ani, aproape toate bisericile au fost distruse sau li s-a dat o alta destinatie. Regiuni intregi au ramas fara nici o singura biserica. Lagarele de concentrare si taberele de munca silnica detineau mii de clerici, dintre care o mare parte nu si-au mai redobandit niciodata libertatea, fiind executati acolo sau murind din pricina muncii excesive si a lipsurilor. Pana si copii preotilor si mirenii credinciosi au fost prigoniti".
In anii de dupa Declaratia sa, Mitropolitul Serghie s-a dovedit a fi un supus purtator de cuvant al statului sovietic. In 1930, cand in Occident s-au auzit unele proteste impotriva prigonirii crestinilor in URSS, Mitropolitul a facut declaratii publice ca nu era nici un fel de prigoana asupra credinciosilor; ca informatiile din presa occidentala despre asemenea prigoane erau o nascocire rauvoitoare a dusmanilor regimului sovietic; ca clericii si credinciosii erau judecati si pedepsiti nu pentru credinta lor, ci exclusiv pentru activitati contra-revolutionare; si ca daca uneori se inchideau biserici, aceasta se facea la cerinta populatiei. In 1942, dupa ce majoritatea preotilor si aproape toti episcopii (cu exceptia catorva ce colaborau cu autoritatile) fusesera dusi la mucenicie lagare, Mitropolitul Serghie declara din nou ca persecutiile din URSS erau doar o „amagire".
Mitropolitul Serghie a fost ales Patriarh al Moscovei in 1943 si a raposat in :44. Intrucat orice opozitie la politica sa de capitulare fusese sistematic eliminata de regimul sovietic, aceasta a ramas linia oficiala a administratiei bisericesti din Rusia in urmatoarele decenii. Multi credinciosi, atat din Rusia cat si din afara, o priveau ca pe un fel de tradare, incepand s-o numeasca „serghianism”, termen ce denota vanzarea credinciosiei fata de Hristos pentru a pastra organizarea bisericeasca exterioara sau, in general, pentru orice alt folos pamantesc.
Administratia bisericeasca din Rusia a urmat linia Mitropolitului Serghie numai prin constrangere; si, asa cum scria Arhiepiscopul loan, „pentru cei din Rusia, care au fost supusi unor groaznice suferinte, ar putea exista circumstante atenuante pentru capitularea lor morala in fata crudului regim, la fel cum canoanele bisericesti din vremea prigoanelor erau mai putin aspre cu cei ce se lepadau de Hristos in urma unor suferinte cumplite". Insa ceea ce-1 preocupa pe Eugene era faptul ca in anii 1969-1970 se putea vedea o capitulare morala similara si in Occidentul liber, unde nu erau circumstante atenuante ca in patimitoarea Rusie. Acest nou si, dupa parerea lui Eugene, cu totul nejustificat compromis, a aparut in urma negocierilor dintre una din Bisericile Ruse din America, Mitropolia, si Patriarhia Moscovei dominata de sovietici. In urma unei actiuni pe care Eugene si ceilalti membrii ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor au numit-o „puci”, Mitropolia a aranjat sa devina „autocefala”, adica Biserica independenta, cu sprijinul Moscovei. Acest fapt era contemporan, iarasi, cu o noua prigoana a Bisericii din Rusia. Ierarhul care a ajutat la aranjarea autocefaliei a fost Mitropolitul Nicodim al Leningradului, un om vestit in Occident pentru negarea publica a persecutiei din URSS.
30.12.10
„Magii” poporului român: mucenicii închisorilor comuniste
„Hristos se naşte, măriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!”. Aşa cântăm în slujbele Bisericii, la catavasiile Naşterii. Spunem în predici faptul că ieslea, în care se naşte Hristos de mai bine de 2000 de ani încoace, este sufletul fiecărui creştin. Dar Hristos este Adevărul – după cum El Însuşi o spune. Astfel că ajungem la concluzia că, în fiecare an, de Crăciun, în sufletul nostru se naşte de fapt Adevărul. Deci am putea cânta împreună şi aşa: ”Adevărul se naşte,măriţi-l! Adevărul din ceruri, întâmpinaţi-l!”.
Dar, la fel cum atunci pruncul Iisus (Adevărul) a fost căutat de Irod spre a fi omorât, şi azi pruncul Iisus (Adevărul) este căutat de „irozii” vremurilor, spre a fi omorât. Adevărul se naşte de mai bine de 2000 de ani în sufletele noastre. Şi irozii caută, de atunci, să-L omoare. Au prins Adevărul şi L-au judecat, L-au bătut şi L-au batjocorit, L-au răstignit şi mai apoi L-au omorât. Dar moartea nu a putut să-L ţină, pentru că Adevărul este mai tare ca moartea. De peste 20 de ani, ”irozii” caută să ne ascundă adevărul pe care L-au ţinut închis în închisori, l-au batjocorit, l-au umilit, l-au omorât. Hristos (Adevărul) a Înviat a treia zi. Se pare că, deşi au trecut peste 20 de ani de la evenimentele din 1989, pentru noi, românii, nu au trecut şi cele ”trei zile” de stat în mormânt. Dar ele vor trece şi Adevărul nu va mai putea fi ţinut de moarte.
Pentru noi, cei de azi, „magii” nu sunt alţii decât mucenicii închisorilor comuniste, cei care au urmat Steaua călăuzitoare spre a ajunge la Adevăr, la Hristos. Cei care au preferat temniţa mai degrabă decât să se lepede de Adevăr. Atunci când o înjurătură la adresa lui Dumnezeu le-ar fi adus un tratament uman, ei au preferat să tacă, să se roage şi să primească în schimb tortură. Darul lor a fost mai presus decât aurul, sau smirna, sau tămâia. Ei au dat în dar lui Hristos chiar viaţa lor. De câte ori în colinde vei cânta, române, despre „cei trei magi”, să te gândeşti cu sfinţenie la „magii” poporului tău. Noi înşine putem urma Calea pe care ne călăuzeşte Steaua, spre ieslea unde se naşte Hristos, an de an. Noi înşine putem să vedem Adevărul ce se naşte în ieslea sufletului nostru. Trebuie doar să priveşti acolo cu smerenie, să nu alungi Pruncul ce se naşte şi să cauţi să-l păzeşti de „irozii”care-i vor moartea.
La fel au făcut şi magii de atunci şi au mers „pe altă cale” la casele lor. Şi noi trebuie să mergem „pe altă Cale” dacă vrem să ajungem la Casa noastră, care este Împărăţia lui Dumnezeu.
Pr. Marius Demeter
Din nou, despre sfintii de la Aiud. Despre cele ascunse, gata sa vie…// de Marius Iona
Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?
Faceţi deci roadă vrednică de căinţă,
Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
Evanghelia după Matei 3, 7-9
Prieteni, există undeva în inima ţării o monastire, diferită de cele obişnuite. Cocoţată la loc ferit de ochii turistului ecumenico-creştin, cel puţin aşa am crezut eu şi cu prietenii mei. Ne-am dus într-un suflet pentru a nu ştiu câta oară. Acolo ne-am simţit ca într-o oază a vulturilor. Dar întâmplatu-s-a ceva greu de explicat şi anevoie de povestit. Pentru a fi drept întru mărturisire voi reda din memorie esenţialul convorbirii dintre un prieten-oaspete şi Părintele-gazdă. Întâmplarea a avut loc după agapa de seară în chilia acestuia. Am intrat, chilia arăta ca o bojdeucă văruită în alb. Un sfeşnic pâlpâia pe măsuţa dinspre răsărit. În vecinătatea opaiţului se odihnea pe măsuţă ceva ca un „ou” brâncuşian în lumina de ceară. Acest „ou” era îmbrăcat într-un veşmânt tradiţional ca şi cum ar fi fost ieşit aşa. Îi era precum epiderma. Am aflat de la Părintele nostru că este un craniu de sfânt găsit la Aiud. M-am gândit că ar fi foarte necesar şi instructiv să întreb şi tânăra generaţie ce se ridică. Anume, care-i poziţia în această problemă ce ne priveşte, în mod direct, ca neam.Ce ziceţi de această provocare? Meditaţi şi răspundeţi, de binevoiţi.
Iată dialogul:
- Părinte, de ce nu-l poftiţi în Biserică spre închinarea creştinilor?
- A şezut o vreme aci în Biserică, dar episcopul locului venit-a odată şi văzându-l s-a tulburat foarte şi a poruncit să-l scoatem pân’ la canonizare.
- Şi când va avea loc aceasta?
- Nu ştiu, asta nu pot a-ţi spune. Aşteptăm.
- Ce se aşteaptă?
- Hotărârea lui Dumnezeu.
- Şi a întârziat întru hotărâre?
- E greu de spus asta.
- Dar, de ce îl mai găzduiţi aici, dacă n-aveţi încredinţarea dumnezeiască şi nici voie de la episcop?
- Stăm întru ascultare. Ascultarea e mai de preţ decât orice.
- De cine trebuie ascultat mai mult: de Dumnezeu, sau de oameni?
- Episcopul îl manifestă tainic pe Hristos…
- Întotdeauna? Şi ce ne facem dacă episcopul sau chiar Sinodul însuşi n-a dobândit „darul discernământului duhurilor”, după cuvântul Apostolului? Cazul lui Arie a făcut carieră în istorie, cât şi palma ţărănească ce i-a fost administrată de Sf. Nicolae sau „capul cel sfinţit”.
- Aici nu este vorba de erezie, dragul meu. Este vorba despre smerita ascultare de voia lui Dumnezeu, ca El să ne lumineze. Noi nu suntem la măsura Părinţilor de care pomeneşti.
- Bine, atunci să-l îngropăm pentru a se odihni până la plinirea vremii…
- Nu pot, dragul meu, nu am primit o asemenea poruncă. Mi s-a spus să-l pun deoparte, să nu mai fie la vedere.
- Să fie ferit de ochii cui? Iată, noi l-am văzut şi mărturisim cele văzute! De ce nu-l ascundeţi definitiv, atunci?
- Eu îl iubesc! Vorbesc în fiecare zi şi noapte cu el. Îi spun că deşi îmi este un străin prin nume mă bucură şi, mai mult, mă cinsteşte cu prezenţa sa. Chiar eu am cerut să-l găzduiesc la mine în chilie.
- Păi, dacă îl iubiţi Părinte, de ce nu aţi răspuns poruncii episcopului pe măsura iubirii sfinţiei voastre? Şi anume, Prea Sfinţia Voastră, eu îl iubesc şi ştiţi că atunci când iubeşti poţi face fapte smintitoare pentru cei din jur. Vă conjur! Nu pot, datorită văpăii din mine, să îndrăznesc a-l scoate din biserică. Nu ştim cum de a dorit să poposească la noi. Luaţi-l dar, Prea Sfinţia Voastră, vă implor. În clipa aceea poate i s-ar fi uscat mâna arhiereului de şi-ar fi îngăduit necuviinţa… sau poate v-ar fi alungat şi aţi fi împărtăşit aceeaşi soartă cu cel pe care spuneţi că-l iubiţi. Iar în cele din urmă iubirea nu atrage preţuirea de a-i canoniza grabnic pe martirii ce ni se descoperă aşa după cum au făcut, din câte ştiu, fraţii din Rusia?
- Eu îmi păzesc gândurile. Eu nu gândesc aşa. Îmi ştiu măsura mea duhovnicească. Şi nu risc atunci când ceva mă depăşeşte ca să nu judec în afara voii Lui. Dragul meu, cât despre canonizare noi suntem un neam mai molcom şi sfios. Nu ne repezim la a canoniza, aşa în masă, dintr-un soi de smerenie.
- Ştiu, dar Iubirea este o nebunie întru Hristos. Şi ea ne depăşeşte, ne învăluie, tulbură şi scoate din minţi, iar din iad pe păcătoşi. Ştim cine ţine Biserica în zilele de restrişte şi despre taina martirilor. Şi, nu pot să nu mă întreb, cum de a plecat o ceată de cranii în toată ţara? Cred că aţi auzit despre craniile martirior ce au fost izgonite din biserici, iar preoţii-parohi au fost ameninţaţi că vor împărtăşi aceeaşi soartă cu ele de se vor împotrivi. De ce deranjează capetele sfinţilor? Iubirea sărută chipul morţii şi se preface în scandalul lumii. Şi sfinţia ta ştii, mai bine decât noi, că nu am fi putut înnopta cu acest craniu de-ar fi fost o făcătură. În câteva ore ne-am fi vărsat măruntaiele de-ar fi fost unul banal, de la vreo oareşce morgă. Nu trebuie să doară atentarea asupra unui mădular din trupul tainic al Bisericii?
- Dar nu a atentat nimeni asupra lui, ci a fost pus spre păstrare…
- Părinte, v-aţi întristat măcar, după acest subtil sacrilegiu?
- Nu! Şi părintele zâmbi cu o seninătate înduioşătoare.
– Ce v-aţi face Părinte să aflaţi că Biserica se află în acest Sfânt al temniţelor şi că sfinţia voastră vă situaţi în afara ei? Gândiţi-vă numai la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi deja istoria se repetă. Mă iertaţi, dar tocmai pe sfinţia voastră vă descopăr a fi de pripas, iar acest Sfânt aleargă precum un străin după o Biserică şi un neam decăzute. Fiinţa acestora nu mai au resurse nici să se mai întristeze când sfinţii lor sunt lăsaţi de izbelişte, ci preferă netulburarea de a sta cu porcii din Gadar. Eu cred, Părinte, că vă iubeşte acest Sfânt şi vă invidiez pentru un aşa patrimoniu ce ne zideşte deja Parusia.
- Nu trebuie să ne lăsăm pradă gândurilor. Dacă este de la Dumnezeu să fie, va fi. Să mergem că întârziem la slujbă.
- Părinte, ştiţi că grecii l-ar fi mâncat de viu pe cel ce-ar fi-ndrăznit să le jignească, chiar şi din neglijenţă, sfinţii. De se-ntâmpla să fii şi episcop, erai ciomăgit aşa ca bonus, pentru că erai înainte-stătător şi nu reprezinţi la înălţime Biserica. După inima lor au avut întotdeuna conducătorul! Şi s-au fălit cu asta. Vă înţeleg, totuşi… Comunismul a distrus neamul nostru până-n străfundurile rărunchilor, încât toate arhetipurile sunt răsturnate. Mai ales în monahism. Iar dacă vechiul regim le-a dat cununa muceniciei acestor inocenţi, cel de astăzi nu face nici atât. Mai degrabă le relativizează martiriul până la derizoriu sau uitare. Se simte în siguranţă noul şi subtilul regim de astăzi să-i păstreze în temniţele făr’ de ziduri, încât nici să nu mai ştii de eşti sau nu întemniţat. Cum intuia Soloviov că se va înfăţişa Antihristul? Ca prinţ al păcii. Iar pacea ia forma pacifismului. Pacifismul este la rândul său militant. Însă, orice militantism provine dintr-o ideologie. Mai mult, ideologia este violentă pentru că se impune prin efracţie contra firii lucrurilor. Şi dacă Hristos a vestit sabia ce desparte duhurile, celălalt hristos va dori să le pacifice întru netulburare. Cum? Prin relativizare şi imobilitate lăuntrică. Mântuitorul a afirmat răspicat că însuşi animalul recunoaşte glasul stăpânului. Aşadar, ce se întâmplă cu noi? vă întreb cu sinceră nelinişte.
Părintele s-a temut de un răspuns limpede şi s-a scufundat în tăcere.
Iar noi ne-am dus la ale noastre…
Marius Iona - revista Isvod
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
