Petre Ţuţea răspunde campaniei ateiste iniţiate de colonelul Crăciun, în închisoarea Aiud: "Aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus?"

În literatura memorialistică scrisă de supravie­ţuitorii Gulagului românesc întâlnim personalităţi creş­tine care nu au făcut niciun compromis cu sistemul sa­tanic, dimpotrivă, în situa­ţii existenţiale dramatice au ales să Îl mărturisească pe Hristos, rămânând creştini până la sfârşit. De pildă, Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, scrie cum Petre Ţuţea l-a înfruntat pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud: „Altă dată, tot aşa, într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun «trecea în revistă» însoţit de un grup de ofiţeri, careul. La un moment dat s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin adus de spate. – Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulţime: – Mă, aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Se depărtase câţiva paşi. Ţuţea a ridicat mâna. – Domnule, colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva! – Da! Ia zi, mă, filosofule! – Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară? – La ţară, mă! Nu se vede? – şi-şi bombează pieptul. – Şi aţi avut porci? – Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci? – Şi…aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus? Tăcere scurtă. Priviri speriate. – Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii… S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebuni ca Ţuţea».”[1]

       Fragment preluat din volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni.  Mărturii. Repere

---

[1] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Editura Curtea Brâncovenească, Constanţa, 2010, p. 85 (n. ed.).

VIDEO Petre Ţuţea. MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ

Mărturii despre Românul Absolut Petre Ţuţea

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Petre Ţuţea, românul: Grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Am suferit pentru un ideal. Am apărat interesele României în mod eroic. Prin iubire si suferintă.

“Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ce am facut, important este ca nu am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. ...Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintă. Si convingerea mea este că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” 

Petre Ţuţea, adresându-se fraţilor săi de luptă şi suferinţă din închisoarea Aiud:

 Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!

Vezi şi:

La 21 de ani de la naşterea în Ceruri a lui Petre Ţuţea, să zicem împreună cu un sfânt al închisorilor, Ioan Ianolide: Trăiască Petre Ţuţea!

La 21 de ani de la naşterea în Ceruri a lui Petre Ţuţea, să zicem împreună cu un sfânt al închisorilor, Ioan Ianolide: Trăiască Petre Ţuţea!

 

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” 

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199)

Mitropolitul Teofan: Ce a făcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la Marea Unire? Dincolo de România reală, România cea dinlăuntru, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»

Ce a făcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la Marea Unire? În plan istoric, am trecut prin două războaie mondiale şi printr-un regim ateu, au fost răpiri de teritorii şi recuperarea lor în parte, pentru că o parte din România cea reală se află încă înstrăinată. Însă adevăratul răspuns la ceea ce s-a petrecut în toată această perioadă este cât de mult ne-am apropiat sau ne-am depărtat de Dumnezeu, cât de mult am înţeles, am trăi şi mărturisit din Evanghelia lui Hristos. După cuvântul biblic, se poate spune despre societatea românească de astăzi că se află «în durerile naşterii»: frământare, agitaţie, fapte de eroism sau trădări. România se află în acest proces al naşterii spre normalitate, însă dincolo de această Românie agitată şi frământată, divizată, adânc şi puternic mediatizată, se află România cea din adâncuri, România cea dinlăuntru, România cea reală. Aceasta este România familiei, în care se nasc şi cresc copii în frica de Dumnezeu, cu ruşine de oameni şi cu iubire de neam. Dincolo de aparenţele negative, există România pâinii şi a vinului câştigate cinstit, România medicului, a militarului , a universitarului,a  ţăranului, chiar şi a politicianului, care nu-şi pleacă genunchiul în faţa triplului idol al lumii moderne: averea indiferent de preţ, puterea şi plăcerea ilegitimă. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să multiplice această Românie adâncă şi reală, ca ea să devină cu adevărat dominantă, fiindcă în cele din urmă numai o astfel de naţiune există cu adevărat. Dincolo de o astfel de Românie, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»

Legământul părintelui Paisie Olaru cu părintele Cleopa

- Ce legământ duhovnicesc aveţi cu părintele Cleopa?
Părintele Paisie Olaru: În toamna anului 1935 părintele Cleopa venea din armată şi a trecut pe la mine, la schitul Cozancea, să ia binecuvântare. Şi la plecare, cum îl petreceam prin pădure, l-am întrebat:
- Ei, acum ce ai de gând, frate Costache? Că încă nu era călugăr. Rămâi la Cozancea? Sau te duci din nou la Sihăstria?
- M-aş duce tot la Sihăstria, părinte Paisie, unde am stat cinci ani şi unde sunt mormintele fraţilor mei. Acolo am mai multă linişte...
Atunci ne-am descoperit amândoi, am stat în genunchi, am făcut trei metanii şi eu am zis această rugăciune: „Doamne binecuvintează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacum acesta şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi, să fiu eu la capul lui! Amin!” Apoi ne-am sărutat amândoi şi ne-am despărţit... De părintele Cleopa sunt legat cu inima cel mai mult în viaţa aceasta!

(mărturie culeasă din: Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 304-305)

Sursa: DOXOLOGIA