“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru
poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre
Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi
înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE
al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni),
s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent
genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face
parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE
PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE
ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA
VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.
În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a
fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan
revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o
lungă perioadă de timp.
În
ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre
Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui
ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată
viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală
românească:
“Paisprezece
ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună
întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a
fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava,
Aiud, Gherla…?
Filosoful
Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul
unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru
o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul
Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea
după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte
să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune
din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu
după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii
trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria
şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există
două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia
ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima
este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a
unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a
dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea
Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a
fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a
pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a
iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost,
Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol.
II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel
cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele
două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi
Filosofia creştină (cu preocupări culturale).
Preocupări
duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise,
Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi
slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale:
conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală,
Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.
Zidurile
mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui
nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un
“ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de
după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central
dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a
deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau
mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui
Platon şi Socrate.
Vasile
Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul,
contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric
olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de
aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru
mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca
peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă
cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la
Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al
succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb
incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului…
Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub
vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a
zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).
Ne
aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul
închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”,
rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii
politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre
Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a
convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să
recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A
fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).
Iată
ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a
avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în
celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.
“Nea
Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari,
ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri,
sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care
punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate
prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când
vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare.
Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să
vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era
exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne
treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie,
istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o
memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în
traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea
loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile
de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca
nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele
două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el
spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o
dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire
şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de
cultură în Europa decât creştin”.
Incitante
şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele
diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici,
scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).
Nu
mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de
jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin
care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi
uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat.
Parcă îl pipăiai.
Prefera
anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod
inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul
absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este
român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)
Între
1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de
decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939,
1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia
politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în
Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi
consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În
1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret
a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa
mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca
mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui
tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă
spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU,
VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care
trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).
Singurii
supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost
deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi
cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest
lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca
să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au
înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte
procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi
“pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care
cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).
Între
cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a
avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat
5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român,
ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram
uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă
caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic
să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui
enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe
toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă
factură îi impresionase pe toţi.
Şederea
mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe
zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).
După
1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare,
deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux
continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în
detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la
lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat
totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post
negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat
şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956,
despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când
a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate
puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta.
Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare
două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de
zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin
Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura
“Credinţa strămoşească, p. 121).
Moştenirea
genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea
trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi:
credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har.
Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi
credinţa morală.
“Petre
Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin
Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă
identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).
Deţinuţii
politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini
mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita
cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat
astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin
iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof
creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide,
care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:
“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un
filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit
toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai
toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan,
Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea
s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund
creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era
simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie
filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi
maiestuoasă.
A
suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel
de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată
lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)
*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.
Gheorghe NISTOROIU
Vezi şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu