GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMANESTI (Partea a II-a)

Poetul Crucii, Virgil Mateiaş s-a prelins în lumina unui farmec cu versul său divin, în care slovele ne sorb haric din limpezimea bucuriei. Foşnirea Izvorului din Rana lui Iisus deschisă se vremuieşte-n împliniri ca o holdă de dorinţi. În sufletul său viu, cerul s-a ascuns pe o pajişte de dor, înmiresmată de Florile Primăverii. Împejmuit de taină, nădejdea i-a-nflorit în patima credinţei. Peste pomii înfloriţi inima i se deschide într-o sublimă chemare. Destinul lumii se filtrează prin marama Vinerii celei Mari a Patimilor. Sâmburele Vieţii atârnă pe Cruce. Sîngele sfânt picură peste trunchiul lumii veşted. Seva Crucii urcă suspinul şi rugăciunea Măicuţei la Ceruri, Soarele şi Stelele ţes porfira Mirelui Împărat.

  

   E mult de-atunci, ostaşii /din garda lui Pilat /au râs când li se spuse /că Tu eşti Împărat. /Ţi-au spus măscări, făcut-au /şi glume de prost gust /când Ţi-au adus cununa /şi haina lui August. /Te-au şi scuipat, şi-n urmă /chiar ei Te-au răstignit, /că la aşa ispravă /iudeii s-au gândit. /Ba unul dintre dânşii /cu suliţa Te-a-mpuns /că se-negrise Cerul, /ca semn că e de-ajuns. /Când totul se sfârşise, /o Mamă mai plângea. /Iudeii-şi dădeau coate /şi garda Te păzea. /A treia zi din piatră /din moarte Te-ai sculat /că garda şi iudeii, /fugind, s-au speriat. /Doamne! În fiecare Vineri /de Paşti, pe înserat, /eu vin să văd vreo rană /dacă s-a vindecat. /Dar când mă uit la Tine, /roşesc şi mă agit /de parc-am fost acolo /şi eu şi am fugit. /Nu cumva rătăceşte, /fugar strămoşul meu /că-n loc să-ţi mângâi rana /încep să tremur eu? /Şi cum îl cheamă, Doamne? /să-l strig de pe la daci, /că Tu nu ţii mânia, /să-l ierţi şi să Te-mpaci! (Vinerea Patimilor, 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).

         Virgil Mateiaş, fiul învăţătorului Ilie şi al Cetăţii Făgăraş, avocat al Dreptăţii şi al Adevărului. A fost arestat în 1933, între1938-1940, prigonit între 1945-1948, re-arestat între 1948-1955 şi re-re-arestat între 1958-1964. Erou şi veteran de război (1941-1943), decorat cu ordinele: “Bărbăţie şi Credinţă cu Spade cls. a III-a” şi cu “Coroana României cls. a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară”.

      Sufletul său se topeşte şi curge în lacrimi fierbinţi. E primăvară în inima sa şi soarele mângâie mugurii, care plesnesc în chiot. Parfumul şi verdele pădurii îl inundă. Bucuria i se lipeşte de zenit. Mireasma rugii suie în timp ce Îngerii se pogoară. Florile îl împodobesc din tălpi şi până-n creştet. Toate ramurile se răsfiră-n el, pline de lumină, înflorind floare lângă floare. Sufletul lui îşi susură cântecul deschizându-şi izvoarele, spre a ne încânta cu savoarea sa.

        Am fost şi eu cu voi în noaptea asta /şi v-am urat:”Hristos a îviat!”/v-am însoţit apoi la mama-mare /să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat. /Se răsfăţau pe mesele cu flori /belşug pascal şi bunătăţi de soi, /eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou, /să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi. /Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare, /dar n-aţi adus nimic din nici un fel, /un trandafir care căta spre mine /îşi picura petalele în el. /Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă, /m-am închinat adânc, flămând şi mut, /şi m-am întors la ciorba mea de varză, /dar fericit c-am fost şi v-am văzut. /M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta /şi dorul tău mă-ncearcă iar acum, /îmi scot batista-ceea, Tita dragă, /care mai poart-o urmă de parfum. (Înviere, 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).

         Slovele sale plouă peste noi cu mângâieri de cântare ca frumoşii ochi de Fecioară, care tremură în pleoapele moi prin cuiburi de lumină. Neobosite de aşteptări, dorinţele încununează trăirea, bând frumuseţea unei vieţi. Inima lui caldă, dogoritoare, ne deschide porţile sufletului. Cântarea răsună din adânc şi ne inundă făptura. Poezia lui bate-n aripile cugetului nostru dorinţi înviorate, chemări din Slava Luminii.

            Un crâmpei de soare umblă /prin zăbrele loc să-şi facă, /a împins vreo zece suliţi /în celula mea opacă. /Şi pe firul lor subţire /a lăsat uşor să vină /pentru zilele Învierii /o plăcintă de lumină. /s-a uitat în jur şi-n blidu-mi /şi văzând că-i gol, că nu e, /a vărsat un ou de aur /peste ciorba de fasole. /S-a urcat pe mâni, pe frunte /şi mi-a sărutat frumos /lacrima ce mi-a adus-o /Învierea lui Hristos. /Soare milostiv, ascultă /îţi mai cer un dar, şi-anume /varsă un pic de omenie /peste om şi peste lume! (De Paşti, 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52). 

        Mihai Buracu este o întretăiere a psalmilor de dor cu psalmii de luptă, care s-au pogorât pe pământ cu binecuvântarea Duhului Sfânt, scormonind în vibrări sufletul său ne-mplinit. Se scutură-n priviri mustirea psalmului dintâi, cu dor, ca gândul cioplit în vioară, legănând peste Codrii, scara de argint a crezului de luptă. Strigarea, ca un cântec de leagăn, sângerează ca un apus de soare, la porţile mari şi-ntristate, iar porumbeii purpurii de jale îşi desfac zborul ca braţele Crucii înlăcrimată-n piroane.

      Pe ape, din pământ, peste păduri, /Ies nopţile rânjind să ne sugrume, /ca nişte-apocaliptice făpturi /cutreierând flămânde peste lume. /Pe care dintre noi îl îndrăgesc, /de-l caută-atâta prin spărtura-naltă, /de ţărmurile toate se urnesc /cu ploile şi  vântul laolaltă. /Plecaţi pe răngi, ne îndârjim mereu /să dăm de capăt stâncilor şi humii, /de parc-am şti c-aci e Dumnezeu, /Înmormântat de la-nceputul lumii. /Izbim mereu şi ca-ntr-un surd ecou /ni se prăvale muntele-n timpane, /de parcă ne-am munci într-un cavou / să ne zdrobim truditele ciolane. /Şi cum prin pâclă ne mişcăm înceţi, /ni-s tâmplele un scrâşnet de motoare /şi-n loc de mâini par-cam avea lopeţi /şi-am dumica şenile sub picioare. /Iar către zori, împovăraţi de răngi, /de-ngenunchem pe deal ca pe-o Golgotă, /ne pare ceru-ntrezărit prin crengi, /halucinant, ca cea din urmă cotă. (Golgotă).

          Din rănile crucificatelor iubiri, în sufletul său au odrăslit fărâme de dumnezeire. A sângerat, dar nu cu disperare, în noaptea tristă ce sta-ngenuncheată în priveghere. Mătasea aripilor dorului îi scânteia-n inimă chipul iubitei, spulberându-i tristeţea fărâmă cu fărâmă. Din ogorul Casei cu miros de fân, purtat în inimă ca pe-o icoană, i-au mai rămas doar câteva crâmpeie, aplecate peste răspântiile vieţii.

   Cine mă strigă: Mihai!...şi-mi bate /la porţile mari şi-ntristate, /de-mi farmec auzul cu strigătul ei? /-Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei, /ţi-aduc primăvara şi dorul să vii. /Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii /şi tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere. /Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere! /-Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce. /Nu-i timpul iubito, sunt încă pe cruce. /Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt, /căci scris este ceasul când am să m-arăt /cu răni încă vii la mâini şi picioare /să-ţi spun:-pune mâna şi vezi de mai doare, /dar râzi fericită, deşi-s sângerat, /căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat! (Cine mă strigă...?, Aprilie 1951, Piteşti, camera 4 spital).

          Îngenuncheat cu sufletul în sfială, pe cerul teafăr licăre o stea şi-şi prinde anii de pripas în dangăte de clopot şi beteală. Telegarii visului îl poartă pretutindeni ca o logodnă de taină, ca leagănul în zbor al cocorilor. Rostogolindu-l pe tot ce-a fost marele dor. S-a prins de Cerdacul (cerul dacului) cerului cu ochii înfloriţi de lacrimi, cu inima pe cărăruie spre împlinite vreri, cu armonii de cânt în care se revarsă Harul sfânt.

         Nicicând răstignirea nu mi-a fost mai grea /şi fierea mai amară, Maica mea. /Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie, /să-mi plângă la picioare nimeni nu e, /căci osteniţi de prigoniri şi drum /m-au părăsit şi-apostolii de-acum. /Daca-i ştiut de soarta mea, Marie, /de ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie /şi să-mplinească voia din Scripturi? /De ce măcar acuma nu te-nduri /să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas, /Căci dintre toţi doar Tu mi-ai mai rămas /de la-nceput, de m-ai fi dus în munţi, /m-aş fi-tovărăşit cu lupii crunţi /şi fiarele, în juru-mi stând cuminte, /mi-ar fi cinstit parabolele sfinte... /Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe, /aş fi cinat la una dintre Marte /şi desluşit m-ar fi privit prin gene /cea mai frumoasă dintre Magdalene. /Atunci proorocii-ar ar fi cătat pe-un altul /să se jertfească pentru Prea Înaltul... /aşa de singur, Tata nu mă cheamă, /de eşti cu El, de ce nu-i spui Tu, Mamă, /ca să-mi trimită unul dintre îngeri /să pună capăt istovitei plângeri... (Plângerea de pe Cruce).

POCAINTA IMPARATULUI MANASE

Manase, imparatul evreilor, din Vechiul Testament a facut atatea pacate inaintea lui Dumnezeu cum nu a mai facut nimeni asemenea lui. Timp de 52 de ani a facut cu sila un popor intreg sa se inchine la idoli si diavoli, silindu-l sa se lepede de Dumnezeu. Si s-au departat de Dumnezeu si el si copiii lui si toata familia.

Iar pe cei ce nu voiau sa se inchine la idoli si sa aduca jertfa dracilor, ii omora cu cele mai crancene chinuri.
Deci, acest imparat a facut atatea pacate, incat nu se poate spune. Dar, Preasfantul Dumnezeu, ca sa-Si arate adancul milostivirii Lui, si ca mila Lui care nu are margini, l-a adus pe Manase la pocainta prin judecatile Sale. Cum?

Acest imparat, desi era asa de rau, se tragea din neam bun. Tatal sau, Iezechia, imparat placut lui Dumnezeu, a trait in timpul Proorocului Isaia.

Cred ca el s-a rugat lui Dumnezeu, sa-l intoarca pe fiul sau, care se indepartase de Facatorul cerului si al pamantului. Si cum l-a intors Dumnezeu?

Vazand Dumnezeu rautatea si necredinta lui Manase si atata intunecare la minte, incat nu numai el s-a indepartat de Dumnezeu, ci si un popor intreg a fost adus in calea pierzarii, silit sa se lepede de Dumnezeu, atunci El, Care stie cum sa aduca pe fiecare la pocainta, i-a pus zabala si frau, cum spune in Psaltire: Cu zabala si cu frau, falcile lor vei strange, ale celor ce nu voiesc sa se apropie de Tine.

Asa a patit si acel imparat. Ca daca il lasa Dumnezeu asa, niciodata nu se pocaia. Dar a trimis Dumnezeu pe boierii imparatului Asud din Babilon cu mare ostire si au robit Ierusalimul, luand pe imparatul Manase rob. L-au legat si l-au pus intr-o cusca in care nu putea sta in picioare. Era legat ca un belciug, cu capul la picioare, cu doua lanturi de arama. Si l-au bagat in cusca aceea, in care nu putea sa ridice capul, decat sa stea numai asa, legat in forma de belciug rotund.

Imparatul Asud a crezut ca va trai o saptamana sau cateva zile si ii dadea mancare de doua ori pe saptamana, numai paine de tarate si apa.

Imparatul Babilonului tot intreba pe slugile lui :
- Nu a murit imparatul Manase?

Iar ei raspundeau :
- N-a murit, Maria Ta. Este inca viu si se misca in cusca aceea! Mare lucru!

Si a trait imparatul in acea cusca, legat cu lanturi, nu o saptamana, nu o luna, nu zece luni, ci sapte ani si ceva.
Si era infricosata minune sa vezi legat un om cu capul la picioare, sa-i dai putina apa si paine de tarata de doua ori pe saptamana si inca sa mai supravietuiasca.

Acest imparat de la care Dumnezeu nu a voit sa ia scanteia de viata din el, dupa atatea chinuri si necaz si canon ce avea acolo in aceste scarbe mari, ramasese numai pielea si oasele. Ganditi-va ce era acolo. Atunci el si-a adus aminte de Dumnezeu si a zis : "M-a adus Dumnezeu in acest chin si canon, pentru ca L-am maniat si m-am intors de la El si am silit si poporul lui Dumnezeu sa jertfeasca la idoli!"

Se gandea in inima lui : "Daca m-a tinut Dumnezeu cu zile pana acum, oare ce vrea El de la mine ? Sigur ca vrea mantuirea mea!"

Atunci, din adancul inimii, a inceput sa suspine, sa verse lacrimi si cu vapaie de foc se ruga lui Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, Dumnezeul cerului si al pamantului! Doamne, Dumnezeule, daca Tu ai facut mila cu mine sa nu mor eu atatia ani si sa stau in lanturile acestea grele si sa mai fie viata in mine, se vede ca Tu astepti sa ma intorc la Tine.

Deci, Doamne, Dumnezeul meu, nu pot pleca genunchii mei, nu pot sa plec fruntea la pamant pentru ca sunt impilat de lanturi grele de fier si de arama, care ma trag si ma tin ca un belciug, cu capul la picioare si nu pot sa ma rog Tie.

Nu pot sa fac metanii, nu pot sa cad cu fata la pamant, pentru ca sunt asa legat. Ci, te rog, Doamne, Dumnezeule si imi plec genunchii inimii mele; adu-ti aminte, Doamne, ca daca Tu vei face mila cu cei drepti, nu-i nici o minune. Tu nu ai pus pocainta lui Avraam, lui Isaac, lui Iacov si semintiei lui celei drepte, ci ai pus pocainta asupra pacatosilor.

Deci, Doamne, Dumnezeule, daca ai sa faci mila cu mine, daca ai sa cauti Tu in inimi, daca ai sa ma ierti pe mine pentru pacatele care covarsesc nisipul de pe malul marii, atunci are sa se cunoasca, Doamne, cat de negraita este mila Ta si cat de neajunsa de minte bunatatea Ta ..."

Asa rugandu-se el din adancul inimii lui si varsand siroaie de lacrimi cu durere mare in acel chin in care era, Preasfantul Dumnezeu si-a adus aminte de dansul si a dat in gand acelui imparat, pe nume Asud, sa-i dezlege acele lanturi si sa-l scoata din cusca, din acea carcera.

Cand l-a scos, din cauza ca a stat legat cu lanturi de picioare, l-au dat de-a dura si mergea ca un cerc. Oasele se facusera rotunde si nu se putea intinde deloc. Ganditi-va ce jale era acolo sa vezi un om facut in forma de cerc, numai pielea si oasele, si sa-ti fie mila de el. Ganditi-va ce jale era acolo! Si au inceput a plange paganii din Babilon, zicand : "Mai exista viata in omul acesta? Este fiinta de om acesta?"

Atunci l-au lasat liber si au inceput sa-l hraneasca cate putin, sa-l ingrijeasca, si in timp de cateva luni s-a ridicat pe picioare. Si nu numai ca s-a ridicat si s-a facut sanatos, dar imparatul Babilonului a spus : " Dumnezeul lui, Caruia se inchina, l-a iertat pentru asa de mare pocainta". Si l-a trimis inapoi imparat la Ierusalim!

Manase a venit iar imparat si a adus pe poporul lui la inchinarea lui Dumnezeu, facand fapte bune, pe cat a putut pana la sfarsitul vietii si apoi a scris rugaciunea aceea mare, pe care o zicem la Pavecernita Mare, numita rugaciunea lui Manase, imparatul iudeilor.

Ati vazut intelepciunea lui Dumnezeu? Ati auzit ce face Dumnezeu? Dintr-un imparat pagan, ale carui pacate covarsisera stelele cerului si nisipul marii, a facut iarasi imparat si sfant, pentru ca s-a pocait din adancul inimii, a varsat lacrimi de foc si a fost chinuit atatia ani, cu atata post si cu atata chinuire si durere! Totusi el nu si-a pierdut nadejdea in mila lui Dumnezeu.

Sursa: Sfaturi Ortodoxe

Marcel Bouros: Fratiorii de cruce la judecata utecistilor

Am citit in revista Permanente pe luna aprilie 2011 un spumos articol semnat Pavel Nicoara, intitulat “Comentarii pe marginea atacurilor lui M. Platon, Ghe. Fedorovici si Al. Racu “ si articolul “Criteriul adevarului”de Bogdan Munteanu.

Nu vreau sa ma exprim polemic, am invatat de la doamna Aspazia Otel Petrescu ca polemica e distructiva, ci as dori din suflet sa pledez pentru unitatea romanilor.

Recunosc ca nu am citit lucrarile referitoare la legionari ale domnilor mentionati,  dar cunosc intr-o oarecare masura accentele critice la care este supusa Miscarea Legionara de o parte a intelectualitatii romanesti.

Consider ca in majoritatea cazurilor critica nu are la baza reaua credinta, ci o neputinta fireasca a noastra, a celor educati in comunism, de a descifra complexitatea fenomenului legionar; un fenomen care scapa oarecum ratiunii daca ne amintim afirmatia Capitanului “nu ne-am adunat cei care gandeam la fel ci acei care simteam la fel.“

Parintele Justin Parvu definea Miscarea Legionara ca o “taina mare”, o taina pe care –eventual o putem descifra prin credinta , avand ca instrument de simtire si investigare: dragostea. ”Analiza este diabolica: ea dezbina; sinteza este divina: ea unifica”, spunea parintele Calciu, sa ne apropiem deci de fenomenul legionar cu sfiiciunea si indrazneala dragostei.

Pe cale rationala trebuie sa avem decenta de a ne descoperi capetele in fata elitei interbelice, care in majoritatea ei a fost legionara sau simpatizanta legionara. A ne inchipui ca acesti oameni s-au inselat si ca  noi astazi avem perceptia adevarata asupra Miscarii Legionare, imi aminteste de zicerea Sf. Ioan Casian : “nu numai cu vin se imbata mintea omului!“

Cei care au astfel de pareri - fie ca sunt de buna credinta fie ca nu – sunt inregimentati, cu sau fara intentie, la caruta teleghidata a lui Neagu Djuvara , care fiind intrebat : ”Si totusi, maestre, cum va explicati ca in majoritatea ei elita interbelica a fost legionara sau simpatizanta legionara?”, Djuvara confirma afirmatia raspunzand: ”A fost o orbire colectiva!”.

Avem deci pe o parte oameni lucizi ca Neagu Djuvara, iar pe de alta parte oameni orbiti. Atat de orbiti incat au ajuns din greseala si genii, si sfinti, si eroi! Nu vreau sa ma erijez in aparator al Miscarii Legionare, nici nu o cunosc bine, nici nu i-as aduce un elogiu - fiind un om mediocru, vreau sa-mi exprim durerea ca nu apreciem cum se cuvine jertfa si dragostea lor pentru noi . Sunt convins insa ca asemeni unui tata iubitor, desi continuu raniti, ei ne iubesc si ne asteapta: caci ei au constiinta clara a jertfei lor:

“Din luptele si-nfrangerile noastre                       Din fiecare rana ce ne doare,

Asternem trepte altor noi destine,                      Din orice rastignire mai adanca

O scara de argint peste dezastre                       Am pus armuri pe piepturi viitoare

S-o urce pasii lumii care vine.                           Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.”

                                                 

Ofrande – Radu Gyr

si a faptului ca  nu exista jertfa care sa nu rodeasca: 

„In zambetul ce va miji                     Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Si-n orice geamat viitor,                   Cu vechiul nostru duh fecund,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,           Ne-napoiem si-n disperari,
Ca o samanta-n taina lor.                 Si-n rani ce-n piepturi se ascund

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi – Radu Gyr

Nu e de mirare ca nu intelegem fenomenul legionar – l-as numi radacina istoriei neamului romanesc care a inflorit in interbelic si a carui roade ne vor hrani pana la sfarsitul veacurilor – ne spune acest lucru parintele Arsenie Papacioc care atunci cand a fost intrebat : ce este Miscarea Legionara, a raspuns: ”N-ai sa pricepi, dar un lucru trebuie sa intelegi si sa te temi caci patronul miscarii legionare este Arhanghelul Mihail, si i-am spus troparul: unde umbreaza darul tau, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toata lucrarea diavolului, ca nu sufera sa ramana langa lumina ta, lucifer care a cazut din cer. De aceea ne rugam tie: sagetile lui cele de foc indreptate cu viclesug impotriva noastra stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de lauda, Mihaile Arhanghele. Asta era Garda de Fier, i-am spus.”

Baladele din detentie ale lui Radu Gyr

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

 

Poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte: Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

36 de ani de la nasterea in ceruri a lui Radu Gyr. Ultimul cuvant al poetului la Tribunalul Poporului. “Am avut o credinta. Daca as spune altfel, ar trebui sa ma scuipati. I-am daruit sufletul meu. Cu atat mai intens sufar azi, cand o vad insangerata de moarte”.

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători ai Poporului,

În rechizitoriul său de joi seara, Onorata Acuzare a spus răspicat: “Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită”, şi a mai spus acuzarea :“Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi”.

Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.

sâmbătă, 2 iunie 1945 

Parintele Arsenie Papacioc si Parintele Sofian Boghiu despre Maica Domnului. VIDEO