Sfinţii Montanus şi Maxima- Sfinți Străromâni

Sfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, au vieţuit în Singidunum (azi Belgrad – Serbia), în sec. III-IV, în timpul lui Diocleţian persecutorul. Atunci când Galeriu, ginerele lui Diocleţian, a obţinut aprobarea edictului al patrulea de persecuţie, care îi obliga pe toţi locuitorii imperiului să jertfească idolilor, pentru prima dată acest edict s-a aplicat în Singidunum.
Montanus şi Maxima au refuzat supunerea şi s-au refugiat în Sirmium (azi Mitroviţa – Serbia). Aceasta fiind însă reşedinţa lui Galeriu, în scurt timp s-a pus şi aici problema închinării la idoli şi a lepădării de Hristos. Ei au fost aduşi în faţa guvernatorului Probus, care le-a aplicat procedura obişnuită: cercetarea (mai întâi a preotului, soţia fiind considerată mai gingaşă), reafirmarea edictului, chemarea la supunere faţă de autorităţi, ameninţarea cu tortura şi cu moartea, încercarea de manipulare prin rude, promisiuni etc.Montanus a trecut cu bine toate încercările, mărturisind credinţa sa în mod ferm:
„Eu am primit învăţătura cum să îndur mai bine chinurile, decât cum sa ma lepăd de Dumnezeu, sau să aduc jertfă demonilor”. Jertfa pe care a voit să o aducă Mucenicul a fost ca pe sine însuşi să se ofere lui Hristos.
După tortură, guvernatorul a chemat-o pe soţie, ca ea să-l înduplece pe preot la închinarea „cuvenită”. Aceasta a declarat că îşi doreşte să fie părtaşă la patimile Mântuitorului, asemenea soţului ei.
Consternat, Probus a dat ordinul final, de ucidere a celor doi soţi, prin aruncarea în râul Sava, cu pietre legate de gât. Ei au mai avut timp de o ultimă rugăciune:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporeşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană”, după cum aflăm de la pr. prof. Ioan I. Rămureanu („Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, 1987), care citează surse mai vechi, publicate în 1942 şi 1982.
Alte surse sustin insa că ei au fost mai întâi tăiaţi cu sabia şi apoi aruncaţi în râu, iar moaştele lor transportate la Roma şi ascunse în catacombele Sfintei Priscilla pentru aproximativ 1500 ani.
În 1804 câteva morminte din catacombele Sfintei Priscilla au fost deschise. Cu acea ocazie s-au descoperit mai multe sfinte moaşte, puse la închinare în biserici catolice şi chiar în locuinţe particulare, ale unor familii catolice de notabilităţi din Roma. Moaştele Sfintei Maxima s-au păstrat cel mai bine, fiind preluate de familia Sinibaldi, care le-a aşezat în altarul unei capele private din Roma.
Din 1927, moaştele Sfintei preotese au circulat la mai multe mânăstiri catolice (din Roma, Chicago, până în America de Sud). În prezent, moaştele Sfintei se află în North Royalton, Ohio, iar cinstirea ei s-a extins, datorită minunilor petrecute la raclă. Foarte mulţi credincioşi catolici îi venerează în mod special pe aceşti Sfinţi, nu numai pentru moaştele lor, ci şi pentru curajul dovedit. Sfânta Maxima e considerată o preoteasă model, care a îndrăznit să-L mărturisească pe Hristos într-o perioadă de confuzie şi întunecime in mintea multora.
Sfinţii Montanus şi Maxima au rămas ocrotitori ai vieţuitorilor de pe malurile Dunării, fiind serbaţi an de an la 26 martie, data trecerii lor la cele veşnice, în anul 304. Ei sunt foarte cinstiţi şi în Serbia, ca mijlocitori către Dumnezeu şi exemple de urmat, dar şi în România, ca sfinţi pătimitori pe pământ străromân.

PREDICA PARINTELUI ILIE CLEOPA LA BUNA VESTIRE

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.

Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)