Imagine tulburătoare a unei fetiţe din Siria care credea că va fi împuşcată de obiectivul aparatului.

O imagine de-a dreptul tulburătoare circulă pe reţelele de socializare, demonstrând că lumea în care trăim este departe de a fi un loc al siguranţei.
Fotografia a fost făcută în Siria, iar acest copil, de numai 4 ani, a ridicat mâinile în aer, în semn că s-a predat, atunci când a văzut aparatul foto al reporterului, confundându-l cu o armă.

Maria Tudor, A.M.PRESS

Sursa:

http://www.expresmagazin.ro/imagine-tulburatoare-a-unei-fetite-din-siria-care-credea-ca-va-fi-impuscata-de-obiectivul-aparatului/

Predica Parintelui Arsenie Boca la Buna vestire

<< La plinirea vremii, trimis a fost Ingerul Gavriil intr-un oras din Galileea, Nazaret, catre Fecioara Maria aducandu-i vestea ca din Duhul Sfant si din puterea Celui Preainalt, va concepe si va naste pe Mesia, Fiiul lui Dumnezeu, pe care il va chema Iisus.

       Acestea sunt datele simplu expuse de Evanghelistii Luca si Matei.

       Faptul acesta simpul cutremura insa legile firii. Nici Fecioara Maria n-a putut primi faptul fara o puternica intampinare critica, fara o puternica cutremurare interioara. Iar cat despre Iosif, paznicul si garantul Sfintei Fecioare, stim ca pe ascuns avrut sa o paraseasca.

      Nasterea lui Dumnezeu printre oameni era fagaduita prin prooroci, cu mii de ani in urma. Isaia, proorocul  a spus lamurit ca o Fecioara va naste ramanand totusi fecioara.

       De n-am fi siguri de faptul trecut, ca Dumnezeu s-a unit cu firea omeneasca in persoana lui Iisus, mai ca nici n-am putea crede.

      Aceasta nastere a lui Dumnezeu, in faptura Sa, e de fapt o renastere a omului, proces care a fost anuntat, pregatit si care s-a desavarsit apoi in istorie. Aceasta inseamna cuvintele "La plinirea vremii".

        Ceea ce e greu de priceput e faptul acesta: - cum e cu putinta ca "Tatal omului" sa Se faca "Fiul omului", Fiul fiului Sau? Dar iata ca S-a facut. S-a facut istoric si de atunci se face si tainic, in toti cei ce-L primesc pe Dumnezeu si se nasc a doua oara.

      Deci, cand sufletul, prin faptura noastra intreaga, ajunge pe caile ostenelii si ale iubirii la starea de "fecioara",  are loc si pentru noi, la plinirea vremii, nasterea lui Iisus in faptura noastra.>>

 

                                    Parintele Arsenie Boca - Omul,  zidire de mare pret

PREDICA PARINTELUI ILIE CLEOPA LA BUNA VESTIRE

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.

Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)

Buna Vestire – Începutul mântuirii noastre.

Astăzi este începutul mântuirii noastre

și arătarea tainei celei din veac;

Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face

și Gavriil harul îl binevestește;

pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul,

Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm:

Bucură-te cea plină de har,

Domnul este cu tine !

*

Pe cel de o fiinţă cu Tatăl

şi cu dumnezeiescul Duh,

pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu,

l-ai zămislit Curată,

cu venirea Prea Sfântului Duh,

spre înnoirea neamului omenesc

cea fără prihană!

(Troparul şi Condacul Bunei Vestiri)

*

Bucura-te, Marie, gl. 2. (Byzantion)

Nascatoare de Dumnezeu (Altarul)

Mănăstirea Sinaia – Aparatoare Doamnă

*

Tâlcuirea icoanei Buna Vestire o puteți citi aici:

Marturiile Icoanei – Buna Vestire – BT

INTERVIU Ilie Tudor, scriitor, fost deţinut politic, tatăl lui Tudor Gheorghe: „Am văzut oameni veniţi în cârje şi plecaţi în picioare“. Minunile văzute la Maglavit, impresia făcută asupra sa la 14 ani de şeful legionarilor, torturile Securităţii şi „discursurile“ prin Morse ale părintelui Stăniloae sunt reperele a 90 de ani uluitori.

Ilie Tudor e absolut convins că numai credinţa şi Dumnezeu l-au ajutat să treacă de toate încercările vieţii FOTO Anca Vancu

Viaţa lui nea Ilie bate orice scenariu de film. Naşterea prematură, minunile văzute la Maglavit, impresia făcută asupra sa la 14 ani de şeful legionarilor, torturile Securităţii, temniţele comuniste, întâlnirea cu Petre Ţuţea, „discursurile“ prin Morse ale părintelui Stăniloaie şi sprijinul lui Dumnezeu sunt reperele a 90 de ani uluitori.

Cum vii dinspre Craiova spre Calafat, imediat după podul ’ăl mare de peste Jiu, se întinde satul Podari. Stânga, de pe şosea, pe „Fermei“, apoi dreapta, intri pe „Fântâna Miresei“ şi, la poalele dealului, lângă cimitir, locuieşte Ilie Tudor. Sau poţi s-alegi varianta mai simplă: „Cum intri în Podari, întrebi de mine“. Ilie Tudor are 89 de ani, are pieptul călit de fier şi sufletul de crin. Doar părul să-i fi încărunţit, căci ridurile sunt de bunic frumos. Cineva i-a spus odată: „Dacă n-ai fi făcut puşcărie, ai fi murit!“. Era fiul său, Tudor Gheorghe, şi avea dreptate să-i spună aşa. Ilie Tudor a văzut minuni făcute de oameni şi de Dumnezeu. A văzut moartea şi a înţeles-o, a coborât în iad, în temniţele Aiudului, şi s-a întors puternic. A reuşit să-şi învingă cei mai mari duşmani – amintirile şi teama – şi niciodată nu s-a îndoit de credinţa sa. Nu urăşte, deşi tot oltean răzvrătit se cheamă că e. Trăieşte într-o casă pe care, cu multă îngăduinţă, am putea s-o numim modestă, dar nimic nu vrea să schimbe la ea. Asta e vatra lui, fiecare cuişor ştie unde-i pus şi-l lasă acolo, că aşa a fost dintotdeauna. E ajunul Crăciunului şi, uite!, nu vrea să mănânce până nu dă întunericul, că aşa e lăsat, să ţină postul. Acesta este Ilie Tudor, cel mai frumos oltean.

„Weekend Adevărul“: Nea Ilie!
Ilie Tudor: Intraţi, că nu vă muşcă!

Să trăiţi, nea Ilie! Ce faceţi?
Uite, tocmai mă-ntorsei de la Bucureşti, că a avut Tudor Gheorghe spectacol. Măi, când am intrat acolo, la Sala Palatului, m-am speriat. 4.000 de oameni! Sala plină! 4.000! Păi, comuna Podari are 3.800. M-am îngrozit: „Ce e aici, mă, fraţilor?!“. Erau momente când nu se mai terminau aplauzele. Era delir. E nărod Gigi ăsta! Culmea e că mie mi-a venit rău.

De ce?
Uite, nu-mi mai simt un picior, de la gleznă în jos. Asta se trage de la anchetă, de la Securitate: când mi-au dat cu un drug peste călcâie, mi-a sărit talpa de la pantof. N-am simţit durerea în picior, ci undeva, în creştetul capului. Când au dat a doua oară, am leşinat. M-au trezit abia când m-au ars cu ţigara sub bărbie. În sfârşit, nu mai contează, dar în ultimii trei ani a început să mă supere mai rău piciorul. Când stau liniştit, nu mă doare, dar nu mai pot să merg 100 de metri! Păi, nici să vă iau de la poartă nu venii, văzurăţi?

Prin gospodărie cum vă descurcaţi?
Acum 12 ani, după ce a murit nevastă-mea, Gigi a venit acasă şi m-a văzut cu rufele pe sârmă, spălate de mine. Mi-a zis să rog pe cineva de la biserică să mă ajute, că sunt 40 de femei acolo. Una zice: „Nea Ilie, aş veni cu toată dragostea, da’ ce zice lumea?“. Alta, văduvă, cu două fete de îngrijit – doar ce plecă, se duse să facă şi ea sarmalele, păcat că n-o prinserăţi – zice: „Nea Ilie, vin eu, că n-am niciun venit, ce-am eu cu lumea?“. Şi mă ajută săraca femeie, nu mă doare capul! O chestie: eu sunt şi de geamăn, şi de şapte luni, şi însemnat.

Tata zicea: «Ia vezi, fă, muri ăla?». Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...

Cum adică?
Uite ce înseamnă: lipsa degetului acestuia şi a acestuia (n.r. – degetul arătător şi cel mare de la mâna dreaptă). Ele erau unite la naştere. Şi moaşa mea a băgat un fus printre ele, a rupt aţa care le ţinea şi au rămas aşa. La şcoală, când m-am dus, mă obligau să scriu cu dreapta, dar eu mă rugam de domnul învăţător să mă lase să încerc cu stânga, că nu puteam. „Nu, nu, ia cu dreapta!“, îmi spunea. Şi am reuşit, până la urmă.

Şi mai aveţi un frate, o soră geamănă?
Am avut o soră, dar a murit la opt luni. Pe mine m-au „aruncat“ în nişte lână, după sobă. Tata zicea: „Ia vezi, fă, muri ăla?“. Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...

Ştim că aveţi o relaţie foarte apropiată cu Dumnezeu. Chiar aţi făcut parte din Oastea Domnului, cu Petrache Lupu de la Maglavit, prin anii ’30. Cum s-a întâmplat?
A venit un grup de ostaşi ai Domnului din Moldova, pe jos, şi au fost cazaţi toţi la şcoala din Podari. Când i-am auzit cântând aşa frumos, mi-a plăcut muzica. „Mă luaţi şi pe mine?“, i-am întrebat. „D-apăi, ai ce mânca?“ Mi-am făcut o traistă şi am plecat cu ei la Maglavit, pe jos. Vreo 13 ani aveam. Acolo, la Maglavit, erau bani aruncaţi pe jos, venea lumea şi dădea. Am văzut cu ochii mei oameni care au venit în cârje şi au plecat în picioare! Credinţa, asta e totul. Păi, pe mine cine m-a salvat în anii de puşcărie, nu Dumnezeu?

 Nea Iie, omul care a văzut minuni
Aţi fost şi în comerţul legionar, printre copiii lui Codreanu.
Asta e una dintre cele mai frumoase experienţe. Chiar am scris o carte – „Un an lângă Căpitan“. Cum am ajuns? Părintele din sat şi directorul şcolii i-au spus tatălui meu: „Moşule, copilul trage la carte, de ce nu-l dai la şcoală?“. „Păi, cu ce să plătesc? Cu 6 pogoane, câte am?“ „Hai, că-l trimit în Comerţul Legionar!“ Şi aşa am reuşit, practic, să merg la şcoală. Am plecat de-acasă cu nişte cipici făcuţi dintr-o pălărie veche, pe cap cu o pălărie de paie, cu o cămăşuţă, ca la ţară. Ne-am suit în tren vreo 14 din judeţul Dolj. Avocatul Livezeanu din Craiova ne-a spus: „De-acum înainte, eu sunt tatăl vostru!“. Când am ajuns în Bucureşti, am dat de Nicoleta Niculescu: „De-acum înainte, eu sunt mama voastră!“. Ne-au îmbrăcat în treninguri albastre şi ne-am adunat, pe toţi 70, la sediu, pe strada Gutenberg, numărul 3. Nicoleta Niculescu zice: „De mult nu l-am mai văzut pe Căpitan aşa vesel!“. Apoi, trece printre noi şi alege 12 copii. Eu eram cel mai mic, „iedul“ mi se spunea. Ne-au dus la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud), într-un soi de iniţiere, în tabără.

Un părinte de la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud) avea o vorbă: «Comunismul a făcut o treabă bună, a umplut ţara de sfinţi».

Acolo l-aţi cunoscut pe Căpitan?
Da. Eu eram un puşti. Eram într-o pauză şi luasem o lubeniţă destul de serioasă din piaţă şi o duceam cam greu, într-o paporniţă. Din spate, aud o voce: „E grea?“. Mă uit – Căpitanul! A luat-o el imediat. „Unde mergem“, a întrebat. „La restaurant.“ M-a ajutat să o car până acolo, a pus-o pe masă şi a întrebat: „Mie nu-mi daţi?“. Era înalt, avea 1,90, avea o privire de hipnotizator. Un an am stat la „comerţ“, apoi m-am întors la Podari.




Ce-aţi făcut?
M-am dus la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Craiova. În primul an, a plătit parohia taxa. Apoi, m-a ajutat tata, a vândut o purcea, s-a mai descurcat. Timp de 4 ani, de la Podari până lângă gara din Craiova mergeam pe jos! Era mai greu când se lăsa frigul. Într-o iarnă, am rupt copertele de la carnetul de elev, pentru că erau mai tari, şi le-am pus la încălţăminte. Dar am fost premiant în fiecare an, mi-a plăcut.

Cântaţi în continuare la biserică?
Cum să nu? Păi, fără mine ce fac?

Nea Ilie, mai ţineţi minte cum v-aţi îndrăgostit?
Cum să nu! Eu aveam 20 de ani, iar nevastă-mea – 19. Ea – fată săracă. Făcuse ucenicie la un vecin, la maşină de tricotaj. Făcea pulovere. Taică-său îi spune: „La Podari e o casă unde e o femeie văduvă. Du-te acolo, roag-o să te primească şi acolo poţi să faci treabă!“. A venit, ţâştoacă, frumoasă, a-nceput lumea să vorbească de ea prin sat. Când am aflat, m-am dus şi eu la mama, să-i cer un kilogram de lână toarsă, să-mi fac pulover la ea. E, când m-a luat în braţe să-mi ia măsurătorile, m-am cutremurat! M-a condus până la poartă, dar era iarnă, era zăpadă, iar ea a ieşit desculţă. Când am văzut, am urcat-o pe bocancii mei, am luat-o în braţe şi am pupat-o. Aşa s-a întâmplat. Eu eram la Şcoala de Cântăreţi de la Craiova şi, de fiecare dată când veneam acasă, treceam mai întâi pe la ea. Era femeie gospodară, era cu munca. Avea păsări, gâşte, 4 capre, oi la cioban şi ea se ocupa de toate. Eu scriam poezie, eram cu concursurile literare. Şi de aici am poveşti „cu cântec“.
Ce poveşti?
La un cenaclu, vine un cetăţean: „Vreau să citesc şi eu o poezie“. Şi a citit ceva cu tractorul, cu motorul, dar era mai de clasa a IV-a. Toţi tăceau. „Tudore, n-ai nimic de zis?“, m-a întrebat cineva. Eu mai mult ascultam, nu vorbeam. „Ce să zic, ăsta e un elev care n-a terminat clasa a VII-a, dar talent ar avea...“ De unde să ştiu eu că el era secretarul Partidului Comunist din regiune? Rogneanu! Şi de aici mi s-au tras toate.

V-a urmărit?
Şi cum! Când a murit dirijorul corului de la Miliţie – exact când se făcea repetiţie cu ocazia zilei lui Stalin –, m-au chemat pe mine. „Da, domne, vin.“ Am dirijat un cor de 80 de persoane, foarte bun, şi m-au angajat. Vine secretarul Rogneanu: „Ăsta de l-aţi angajat voi nu este cântăreţul de la Podari?“ „El e.“ „Afară!“ Imediat am plecat. Tot aşa, un camarad de clasă, unul Negoescu, se ţinea după mine să mă duc la ansamblu, că aveau nevoie de un tenor bun. M-am dus acolo şi m-au pus să cânt „Mugur, Mugurel“. Am cântat eu frumos în diverse tonalităţi şi m-au angajat. După două luni, apare Rogneanu: „Mă, ăsta nu e de la Podari? Afară cu el!“ Peste tot era. Şi acum, ce să vedeţi, cine credeţi că este directorul muzeului din Craiova? Fiul lui! (râde) Dar n-am nicio treabă eu cu el.

  Ilie Tudor între cărţile care i-au marcat viaţa


Teribilul umor de la Aiud

La Aiud, la închisoare, cum aţi ajuns?
Eram dascăl la biserică şi m-am angajat ca şef de pază şi pompieri la un şantier de drumuri şi poduri. Se asfalta şoseaua Craiova – Calafat. Din 10 în 10 kilometri, era un om care păzea lopeţile. Inginerul meu spune, într-o zi: „Hai, Tudore, să facem un control, cum stai cu paznicii?“. M-am suit pe motocicletă şi am pornit. La Radovan, la pompa cu apă, angajasem un tânăr cu o lună înainte. Când m-am dus la acolo, în baraca lui, el curăţa un pistol. Deschid uşa, el se sperie. „Ce e cu ăsta?“ „E, ce să fie? Am dat în cap la un securist şi i l-am luat.“ „Măi, eu dimineaţă merg la poliţie şi fac raport.“ „Nu te duci dumneata, că m-ai angajat din milă“, îmi răspunde. Şi nu m-am dus, domnule. De unde să ştiu că ăsta era, de fapt, un ofiţer de Securitate care mă urmărea?

Cum v-au luat la arest?
M-am pomenit cu maşina Securităţii la poartă: „Îl căutăm pe Ilie Tudor“. „Eu sunt.“ „Te cheamă tovarăşa Stancoveanu, la regiunea de partid.“ Eu publicasem nişte poezii în revista „Urzica“, mă gândeam că din cauza asta. De unde? M-au dus la Securitate. Acolo, m-au băgat într-o celulă şi, timp de o lună, nu m-a întrebat nimeni nimic. Când s-a împlinit luna: „Care eşti cu litera «T»? Hai la dans!“. Ochelari negri pe faţă. Era o femeie acolo, Miţa, de nu-i scăpa nimeni! Tot ce trecea prin mâna ei era condamnat! Te bătea cu creionul la testicule! M-am întâlnit cu ea acum, la o lansare de carte. „Ce faci aici?“, îi zic. „Uite, venii şi eu să văd conferinţa.“ Nonşalantă, aşa.

Care a fost acuzaţia dumneavoastră?
Că am făcut o organizaţie de 23 de oameni ca să răstorn guvernul prin violenţa armată. M-au pus să semnez, să recunosc că am făcut organizaţie asta. „Nu semnez, domnule, ce să semnez, dacă n-am făcut?“, le spuneam. Ei, când m-am trezit după prima bătaie, din care am rămas cu probleme la picior, un îndrumător de la Securitate de la noi din sat m-a luat şi mi-a zis: „Semnează, că te omoară ăştia!“ „Cum? Dacă n-am făcut?“ Atunci, mi-a deschis o uşă în spatele căreia l-am văzut pe părintele care m-a trimis la comerţul legionar. Era negru, plin de vânătăi, de sus până jos. M-am speriat. Când au venit a doua oară, am semnat tot şi în 1957 mi-au dat condamnarea de rigoare: 29 de ani de puşcărie, din care am făcut 7.
Fiul Tudor Gheorghe şi soţia lui nea Ilie, Ştefana

Aţi cunoscut, în temniţele Aiudului, personalităţi marcante ale neamului. Petre Ţuţea, spre exemplu, cum era?
Era perioada cu Laica, pe care au trimis-o ruşii în spaţiu. „Ce Dumnezeu, ce credinţă? Am ajuns pe Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Ce sunteţi, mă, aşa proşti?“, tot zicea colonelul Gheorghe Crăciun, de la Aiud. Al doilea în spatele meu era Petre Ţuţea: „Domnule colonel, nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare?“. „Da, bă, filozofule, ia!“ „Aţi crescut la ţară sau la oraş?“ „La ţară.“ „Şi-aţi avut porci?“ „Da’ ce gospodar n-are porci?“ „Şi-aţi văzut dumneavoastră porci să se uite în sus?“. Aiudul, să ştii, a avut umorul lui! Altă întâmplare îmi amintesc cu Nichifor Crainic.

L-aţi cunoscut?
Sigur. Eram în curtea închisorii, să ne pună mâncare. Un caraliu, care-l recunoşte, zice: „O, tovarăşu’ Crainic! Dacă scrii pe o hârtie că nu există Dumnezeu, îţi umplu gamela!“. Crainic: „Dă-mi hârtie şi creion!“. „Nu te umili“, mă rugam de el. „Mi-e foame, Tudore!“ Şi a scris pe hârtie aşa: „Nu, cred în Dumnezeu!“. Nu ştiau ăia ce e virgula! Era mâncău săracul, avea 120 de kilograme când l-au adus. Se şi râdea la Aiud. Sau cu Horia Agarici!

Agarici? Era un cântec scris de Păstorel Teodoreanu despre el...
„A plecat la vânătoare Agarici/ A plecat să vâneze bolşevici“ – cântec de muzică uşoară. Acesta era, ca şi Bîzu Cantacuzino, unul dintre aşii aviaţiei româneşti. Ne-au băgat, la un moment dat, 1.000 de oameni într-o hrubă. Lângă mine stătea unul slab, prăpădit, aproape mort: Agarici. Cum să trăieşti cu 100 de grame de pâine? Şi noi ăştia mai tineri am început să-i dăm pâinea noastră. A primit-o cu bucurie o zi, două, trei, dar apoi n-a mai vrut s-o primească. „Păi, voi?“ Dar când îl mai duceau de braţe la tinetă, pentru că nu putea să meargă, noi repede îi puneam pâinea sub cap. Şi apoi iarăşi o zi, două. Dar l-au scos la scurt timp. Odată, pe vremea când începuse Păunescu cu „Cenaclul Flacăra“, vine într-o zi fiu-meu cu un băiat Agarici. „Mă, băiatule, mă, tu nu eşti cumva fiul lui Horia Agarici?“ „Da, eu sunt.“ Gigi l-a adus să-l cunosc şi să-i povestesc din închisoare. Aşa s-a bucurat! Aflasem că tatăl lui murise într-o operaţie în Germania, că nu mai avea un plămân. Era mare om. De câte ori se ridica, nu se putea să nu doboare un bombardier sovietic! Erau numai linii pe aripile lui!
Pe părintele Dumitru Stăniloaie cum l-aţi cunoscut?
Se făcea deratizarea celularului, se făcea curăţenie. Ne scot pe toţi şi ne bagă, cam 100 de persoane, într-o încăpere cu ciment pe jos. Stăteam unul lângă altul, să ne încălzim. Lângă mine – un bătrânel. Eu aveam un cojocel strecurat prin vizetă de un cetăţean din Perişor, care s-a eliberat după 14 ani. Când l-am văzut pe bătrânul acesta, am vrut să pun cojocelul sub el. „Tinere, ce condamnare ai?“, m-a întrebat. „Ţine tu cojocul, că eşti tânăr. Eu, nu se ştie...“ Nu ştiam cine e, numai mi s-a rupt inima când l-am văzut aşa. A doua zi mi s-a spus că e părintele Stăniloaie. Am rămas tablou! El sătea la trei celule de mine. Se bătea capa (n.r. – Codul Morse), aşa vorbeam între noi. Ei, când vorbea părintele Stăniloaie, tăcea toată lumea. Eu însă am fost mai apropiat de părinteşe Gornic, am stat cu el în celulă. Mi-aduc aminte că, într-o zi, de Sfântul Neculai, ne-a prins jucând şah.
Şah?
Făcusem cu părintele Gornic nişte piese din pâine, din turtoi, şi jucam şah la punctul mort, sub vizetă. Au deschis uşa: „Încălcare de regulament! La izolare!“. Acolo, într-o zdreanţă de zeghe, 40 de zile. O zi ne dădeau mâncarea de celulă şi două zile nimic. Nimic, nimic! Băteam Morse cu părintele: „Cum te simţi?“ „O zi-două dacă mai rezist.“ L-am auzit cum a căzut, am bătut în uşă şi au venit şi l-au luat. Am crezut că a murit, dar într-o vară, în curtea lagărului de la Salcia, mi s-a părut că-l văd. Dar mă miram, cum să fie popa Gornic, că murise în urmă cu doi ani la Aiud, avea TBC ganglionar? M-am apropiat de el: „Părinte, n-ai murit?“ Şi el mi-a arătat în sus. Şi vă întreb acum pe dumneavoastră, unde s-a dus microbul din gâtul părintelui Gornic? Nu e mâna lui Dumnezeu?
Lacrimile lui nea Ilie

 Ilie Tudor la cimitir, lângă mornintele familiei
Ştiaţi de copii, de soţie, din închisoare?
Numai ce auzeam prin telefonul fără fir. Ştii cum se jucau tine? Era un sistem de anestezie psihică. Odată, s-a deschis uşa la celulă: „Care eşti cu litera «T»? Ai un fiu, Gheorghe? Semnează!“. Mi-au dat un certificat de deces, care spunea că a fost călcat de maşină băiatul. Peste două zile, l-am visat pe un deal, unde aveam eu trei pogoane de grâu, cum alerga cu grâul până la brâu. „Tată, nu sunt mort“, îmi zicea în vis. Mai târziu, i-am povestit şi ne-am dat seama că în aceeaşi noapte a visat şi el acelaşi lucru.

V-aţi eliberat cu decretul din ’64.
Da. Eram în colonie de muncă. La capătul tarlalei, era un cetăţean care ne dădea apă şi doi dintre noi, cu garniţe, le dădeam altora să bea. Era august, cald. La un moment dat, la huluba de dreapta a moşului era o bucată de hârtie. La care colegul meu, doctorul Aurel Lupoaie, mi-a zis: „Tudore, ia vezi!“. Am luat hârtia şi am băgat-o repede în buzunar. Am mers o sută de metri şi am citit-o. Scria: „Decret. Începând cu data cutare, toţi deţinuţii politici vor fi eliberaţi“. Şi am început să dăm hârtia din mână în mână. Aveam şi turnători printre noi, îi ştiam, dar tot am dat-o. La numărătoare, comandantul ne-a spus că toţi cei care vor primi cărţi poştale vor fi fruntaşi în muncă. Bucurie pe mine, mă gândeam că am ocazia să scriu acasă. La care doctorul acesta, Aurel Lupoaie, nu s-a abţinut şi a zis: „Domnule comandant, lăsaţi-le naibii de cărţi poştale. Spuneţi-ne, cum e cu decretul?“ „Ce decret? Ia zi!“ I-a spus că o visase pe Maica Domnului şi îi spusese ce citise el pe foaie. Comandantul a rămas tablou. E, a doua zi ne-a spus că se împlinise visul lui Lupoaie. „Începând de mâine, veţi pleca acasă.“ Eu eram şi cu litera T, şi oltean. Au început cu Moldova şi am apucat abia după o lună să plec. Aşa am primit ordinul de liberare. Asta a fost!

 Fiul lui nea Ilie, rapsodul Tudor Gheorghe, în tinereţe
Cum a fost să vă întoarceţi acasă?
Eu visam adeseori copiii, nevasta, casa, drumul până în Craiova şi, când ajungeam la pod, peste Jiu, ba se dărâma podul, ba se întâmpla ceva şi, de emoţie, mă întorceam. Când mi-au dat drumul, în Gara Brăilei, eram cu paltonul în spate – mă arestase iarna şi aveam hainele de atunci – , nu vă daţi seama ce senzaţie am avut. Să vezi femei în rochii, copii, libertate! Noi eram sălbăticiţi. Şi când ne-am urcat pe scara vagonului, buzunarele de la palton erau pline cu bomboane, cu biscuiţi, cu ţigări, cu bani. Oamenii ştiau de unde venim şi ne-au pus în buzunare. În dreapta mea, în vagon, stătea un miliţian, iar în faţa mea era o doamnă cu o fetiţă în braţe. „Doamnă, daţi-mi-o mie, că o ţin eu până când vreţi să o schimbaţi“, i-am spus, că se tot chinuia. Când am luat copilul în braţe, am început să tremur. Femeia a simţit şi m-a întrebat: „Veniţi din Baltă?“. „Da.“ „Şi tata a venit ieri. Mă duc să-l văd.“

Nu s-a mai dărâmat podul.
Mă muşcam de deget cu putere să mă conving că nu visez şi se dărâmă iar. Când am ajuns acasă, pe la 4 dimineaţa, am văzut, pe-o funie agăţată, o pereche de pantaloni de bărbat şi o cămaşă bărbătească. „Ce-o fi, o fi“, îmi ziceam. „Să fiu tare!“ Eu mă aşteptam la orice.. de atâta timp plecat. Şi deschid uşa, iese nevastă-mea, albă şi cu fiica cea mare. Şi, din stânga, a apărut unul slab, negru, ţigănos, nu l-am recunoscut. Era Gigi al meu! (râde) „Mă, nu mai spuneţi, să nu ştie nimeni că am venit, vreau să mai stau cu voi, să vă am în suflet, am nevoie de voi.“ (singurul moment în care Ilie Tudor chiar plânge).
Acum, fiul dumneavoastră, pe care atunci nu l-aţi recunoscut, e artist mare.
Este! Păi, e o nebună în Craiova îndrăgostită de Gigi la culme. Zice: „Gheorghe sunt atâţia, dar Georgel nu sunt prea mulţi!“ Mi-amintesc la nunta lui ce ne-am distrat.  Ah!, dar cum o cheamă pe aia cu părul lung? Ziceţi!

De cântă muzică populară? Maria Dragomiroiu?
Dragomiroiu, aşa! La nuntă la Tudor Gheorghe avea 16 ani şi a venit şi ea, adusă de Romulus Vulpescu. Era tinerică, iar Romulus îi tot dădea să bea. Şi Adrian Păunescu, care l-a cununat pe Tudor Gheorghe, a mers în pivniţă să aleagă vinul – aveam vreo patru feluri de vin. Gustă el dintr-un vin şi îmi zice: „De aici îmi dai!“. Aveam o budană de o sută de vedre în care aruncasem nişte zahăr, ca să se facă recolta a doua. „Naşule, păi stai, că ăsta e de-al prost.“ „De aici beau!“ Toată nunta numai din ăsta au băut! Le plăcea că înţepa la limbă şi era şi dulceag. Mi-a rămas tot vinul ‘al bun!

Aiud însângerat. „În tot e mâna lui Dumnezeu“

Misterul din Cleveland

 „Românii din Cleveland (n.r. – Ohio, Statele Unite ale Americii): «Să vină Tudor Gheorghe!». Nu voiau să-i dea drumul, că le era teamă că nu se mai întoarce. Ştefan Andrei (n.r. –ministrul de externe al lui Ceauşescu) spune: «Daţi-i drumul pe răspunderea mea!» Le-a frecat sufletele românilor din America: «Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc». Nu mai puteau. A doua zi, se gândeşte Gigi să vadă şi el Clevelandul. Îşi ia o bucată de pâine cu un cârnat la el şi-a pornit la drum. Mergând el aşa, îl opreşte o maşină: «Domnule, eu sunt aici de 40 de ani şi asta e prima dată când plâng de dor. M-ai făcut să plâng. Ce vrei să-ţi dau?». «Vino-ncoace!», zice Gigi, îl ia în braţe, îl pupă, asta e plata. «Domnule, sunt acţionar la uzinele Ford. Maşina asta e ultima noastră creaţie. Ţi-o fac cadou pentru emoţia pe care mi-ai dat-o.» Gigi al meu, oltean: «Poţi să mă faci şi milionar, dar nu-mi dai pământul de sub picioare. Eu mă duc la tata acasă, la Podari, sunt 5 kilometri până-n Craiova. Mă piş în iarbă şi mă simt bine». Americanul îi răspunde: «Atunci îţi fac altă bucurie. În maximum un an, tatăl dumitale va fi acasă». În ’64 am venit acasă“, îşi aminteşte Ilie Tudor.

Vorbiţi cu o detaşare nefirească despre detenţia comunistă.
În tot e mâna lui Dumnezeu. „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“ (n.r.  -  Ez 18, 23) Mai clar de atâta… „Eu mustru şi pedepsesc pe cei pe care îi iubesc.“ Păi, numai Piteştiul câţi sfinţi a dat! Reeducarea de la Aiud a fost făcută pentru suflete. Trebuia să recunoşti că toţi de peste hotare sunt nişte bandiţi, că nu există Dumnezeu, că legionarii sunt criminali. Eu le-am răspuns despre legionari: „Domnilor, dacă, în sinea lor, sunt nişte criminali, eu îi condamn, dar fiecare dintre ei poate să fie un Bălcescu!“.

N-aţi renunţat.
M-au şi băgat la izolare. Când m-am întors în celulă, ne-au dat nişte carne de cal cu varză , dar nu numai carne, erau cu urechi, cu zgârciuri, ce aruncau ei. Dragostea celorlalţi m-a salvat: îmi dădeau pâinea de la ei ca să mă dreg. Când m-am întors din închisoare, m-am întors tobă de baladele lui Radu Gyr. Pentru care am fost şi la carceră! Uite, nu pot să mă abţin să vă spun:
„N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi
Zâmbesc numai acei care suspină
De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. 
Şi dacă singur rana nu-ţi legai
Cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colţ de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine. 
Nu te ridici spre slăvi până nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în zâmbetul de azi
E c-ai murit în lacrima de-aseară“. Gyr.

„Mă, nea Ilie, hai la Primărie!“ „Nu pot că sunt plin de râie!“

Cum vi se par vremurile acestea, cum îi vedeţi pe români acum?
Of! E de plâns. Ştii de ce? Mie mi-e frică de primăvara care vine. Că n-a ajuns cuţitul la os. Stai la bloc, la nu ştiu ce etaj, ai copil la şcoală, ai o pensie de 1.000 de lei pe lună. Ce faci când se vor scumpi toate? Nu mai rezistă omul. Noroc că ne-a dat Dumnezeu inteligenţă. Avem copii deştepţi, dar ce folos?

Nu v-aţi gândit niciodată să plecaţi?
M-a chemat Mitropolitul prin ’65, după ce m-am eliberat: „Tu ai studii, e nevoie de preot în Ardeal. Nu vrei să te trimitem?“. Mi-a zis Gigi: „Ăştia o să fie cu ochii pe mata toată viaţa. Rămâi cântăreţ aici, că e comună mare“. A avut dreptate. Eu nu mi-am cumpărat pâine niciodată. Şi astăzi sunt cântăreţ. Ai mei copii mai cârcotesc că ar fi trebuit dărâmată demult casa asta. Dar nepotul meu, fiul lui Gigi, i-a spus: „Băi, tată, păi când o să fărâmi casa, tataie o să moară“. Păi, eu sunt legat de orice cui din casa asta. Orice lucru, oricât de mărunt, e făcut de mine. Gigi zice că pe hârtia de 10 lei e o casă şi aşa vrea el să facă una. „Fă-o, mă, desfă-o, dar cu mine ce faci?“ „Te trimit la băi, pe undeva, şi când te întorci, n-o mai găseşti!“, mă necăjeşte. Păi, eu atunci o să mor.

La primărie am ales nişte oameni, dar ei plecau toţi la cârciumă seara, când eu plecam acasă. O zi, două, trei, numai vorbă multă.

Aţi fost primar aici, în Podari.
Chiar atunci, în timpul Revoluţiei. Mă pomenesc la poartă cu 30-40 de oameni. „Mă, nea Ilie, hai la Primărie!“ „Ce să caut eu, nu ştiţi că sunt plin de râie?“ – aşa glumeam eu de când venisem de la închisoare. Unul cu topor în mână: „Nu se poate, hai! Neapărat te punem primar!“. „Bă, fraţilor, fiţi cuminţi!“ Nimic, m-au dus la Primărie. Era goală, nu era decât omul de serviciu. Casa de bani era plină cu cotizaţiile oamenilor de partid. Am deschis-o şi am închis-o la loc. Am ales nişte oameni – că erau ceva lucruri de făcut –  dar ei plecau toţi la cârciumă seara, când eu mă duceam acasă. O zi, două, trei, numai vorbă multă. Mă cheamă prefectul să mă felicite. „Domnule prefect, lăsaţi-mă să-mi aleg un consiliu şi întrebaţi-mă peste o lună ce am făcut.“ „Dar nu e consiliul acolo?“ „Păi, ăştia sunt toţi comunişti“, i-am zis. „Şi dumneata n-ai fost?“ „Uite că n-am fost. Şi dacă nu pot să schimb consiliul, primiţi demisia mea.“

V-aţi dat demisia?
Da, mi-am dat demisia. Între timp, l-am luat pe unul, Costică Gheorghiţă, şi l-am numit pe el primar. Şi e şi astăzi! E bun, să ştiţi. Şi cimitirul din comună e asfaltat şi are lumină! E gospodar. Am rămas prieteni. Mă mai întreabă ce putem să mai facem în comună. „Hai să facem un monument pentru eroii satului“, i-am zis. L-a făcut. S-a interesat şi a costat 6 milioane de lei vechi. E în curtea Bisericii, un monument frumos, din bronz. Dar românii ce-au înţeles: „Bă, puserăţi ţiganul ăsta aici!“.

CV: Poetul satului Podari

Numele: Ilie Tudor
Data şi locul naşterii: 3 martie 1923, comuna Podari, judeţul Dolj
Starea civilă:  văduv, are trei copii – Gheorghe, Valeria şi Elena
Studiile şi cariera:
- După ce a absolvit şcoala primară din localitate, a urmat Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Craiova.
- În perioada liceului, publica poezii pentru copii în revistele „Gazeta literară“, „Urzica“, „Contemporanul“.
- În 1937, la vârsta de 14 ani, a luat contact cu Mişcarea Legionară, fiind unul din cei 70 de tineri recrutaţi şi crescuţi, la iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, la sediul legionar din strada „Gutenberg“ din Bucureşti, cu scopul de a studia Comerţul.
-  Pentru simpatiile legionare, a fost arestat şi închis pentru 7 ani, între 1957 şi 1964 trecând, pe rând, prin închisorile Gherla, Aiud şi prin Colonia de muncă Salcia. Acolo i-a avut camarazi de celulă pe părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea.
- A fost primarul comunei Podari pentru două luni, imediat după Revoluţie.
- A publicat mai multe volume de memorii: „Un an lângă Căpitan“, „De sub tăvălug“, „Mlaştina deznădejdii“, dar şi volume de poezii: „Cuvinte răstignite“ şi „Gânduri din strana bisericii“.

Mărturisitorul Ilie Tudor, fost deţinut politic, a plecat la Ceruri. Amintiri din închisorile comuniste. Dumnezeu să-l odihnească cu Drepţii!

“În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent.”
 
„Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“ - Ilie Tudor
 
Avea 35 de ani când a fost ridicat de autorităţile comuniste. A fost condamnat la 22 de ani de temniţă, trecând prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud şi Balta Brăilei. Acolo a avut şansa să-i cunoască pe titanii teologiei şi culturii româneşti: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Astăzi, la cei 87 de ani împliniţi, Ilie Tudor se simte mândru cu amintirile sale. De altfel, el a şi primit Crucea Patriarhală pentru mireni.

Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Ilie Tudor, fost deţinut politic în vremea comunismuluiMai multe fotografiiPentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”
“Nu ştiam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”
Cele mai înălţătoare clipe le-a trăit într-o noapte de Înviere, tot la Aiud, atunci când au săvârşit cu toţii Sfânta Liturghie în celulă: “Erau acolo trei episcopi, dintre care unul greco-catolic şi doi de-ai noştri. Până atunci nu mi-am dat seama că ştiu slujba Învierii pe dinafară. Au dat binecuvântarea, pe o masă cu nişte ştergare curate. Am închis ochii şi am văzut Penticostarul, aveam în minte până şi culoarea literelor. Cum s-a dat binecuvântarea, am început să cânt. Nu ştiam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”.

Nu voiau să moară

Printre cele mai cumplite zile pe care Ilie Tudor le-a trăit în iadul închisorilor comuniste sunt şi cele 40 de zile de carceră. A ajuns acolo pentru că a fost prins că juca şah cu colegul de celulă pe o tablă desenată pe o batistă, cu piese improvizate din pâine. Marele premiu cu care torţionarii le-au recompensat remiza celor doi deţinuţi au fost 40 de zile de carceră: “În ziua de Sfântul Nicolae m-au băgat la izolare şi m-au scos de acolo abia după 40 de zile. Două zile nu-ţi dădea nimic să mănânci, decât apă caldă, iar a treia zi îţi dădeau hrana din celular. Eram terminat fizic, dar am zgârâiat o cruce pe peretele celulei şi mă rugam. Când simţeam că nu mai pot, puneam pumnii la spate şi stăteam şezând, iar când simţeam că o să cad (pentru torţionari căderea noastră era ca o binecuvântare), mă ridicam în picioare. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi am mărşăluit acei opt metri. Dimineaţa, caraliul, care venea de fiecare dată foarte gros îmbrăcat, cu cizme în picioare şi cu şubă, se uita la mine prin vizetă, iar eu zâmbeam. Se întrebau: Cum de ăştia nu mor? De unde au atâta putere?”, povesteşte Ilie Tudor.
Colegul său de celulă, partenerul de şah, era preotul Gornic din Arad. Atunci când l-au dus la izolare, părintele suferea de TBC. Ilie Todur povesteşte: “În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: “Cum te simţi părinte?”, “Tudore, sunt terminat”. A durat o zi sau două, a treia zi am auzit când a căzut. Au venit şi l-au luat, iar când m-am întors din nou în celulă, cu toţii am crezut că a murit. Era un călugăr acolo care, cum a auzit că părintele a murit, a şi început să-l pomenească la morţi”.

Minunile vieţii de după temniţă

În stuful din Balta Brăilei, nea Ilie l-a reîntâlnit pe părintele Gornic, după ce mai bine de doi ani îl crezuse mort: “Peste doi ani de zile m-au scos în baltă, la Salcia. Eram împărţiţi pe echipe: unii la cosit, alţii la prăşit, alţii la construcţii. Terminasem treaba şi ne spălam. Colegul de lângă mine îmi zice: “Tudore, uite, vine echipa de la construcţii. Cel cu carioca aia de ziar seamănă cu părintele Gornic”. Eu i-am răspuns că murise la Aiud, dar atunci, când m-am apropiat de ei, am îngheţat. Era părintele Gornic”.
După eliberare, nea Tudor l-a reîntâlnit pe părinte în urma unei vizite pe care a făcut-o la rudele soţiei din Arad. Abia atunci au trăit, în sfârşit, bucuria de a fi pe deplin împreună.

Îşi semna creaţiile cu “Poetul Ţăran”

Ilie Tudor a început să scrie poezie după ce a îndrăgit marea literatură românească. La început i-a citit pe Topârceanu, pe Vasile Alecsandri, iar mai apoi pe Goga şi pe Lucian Blaga. Dintre toţi poeţii pe care i-a îndrăgit, cel mai aproape de sufletul său au fost Radu Gyr şi Vasile Militaru, oameni cu a căror operă a făcut cunoştinţă în mod direct în puşcărie. În tinereţe s-a semnat cu pseudonimul “Poetul Ţăran”. A scris pentru “Gazeta literară”, “Oltenia literară, “Albina” şi a cochetat cu studioul Radio Craiova. La o întâlnire între artişti l-a cunoscut chiar pe marele Arghezi: “Arghezi citise ceva din ceea ce scrisesem, pentru că îmi apăruseră cu câteva zile mai înainte în “Gazeta literară” câteva poezii. M-a întrebat de unde m-am inspirat pentru metaforele din poezii. Eu i-am răspuns că le am din Mineele bisericeşti”.
După eliberare, în poeziile lui Ilie Tudor s-a simţit influenţa persoanelor pe care le cunoscuse acolo, a lui Radu Gyr şi Vasile Militaru, în special: “Atunci când am stat cu Crainic alături, cu părintele Stăniloae, cu Radu Gyr, cu titanii ăştia, pentru mine a fost o adevărată facultate, pentru că altfel eu rămâneam cântăreţul simplu de la Podari”, mai spune nea Tudor.
Dintre cărţile publicate de Ilie Tudor fac parte “De sub tăvălug” (însemnări din temniţele comuniste, o carte apărută în 2003), “Cuvinte răstignite” (volum de poezii apărut tot în 2003), “Mlaştina deznădejdii” (2006), iar în 2007 autorul scoate cărticica de poezii “Gânduri din strana bisericii”. Ca răsplată a activităţii sale literare, dar şi a jertfei pe care a depus-o în temniţele comuniste în perioada 1958-1964, poetul, scriitorul şi cântăreţul din Podarii Craiovei a primit din mâna patriarhului Teoctist, ca distincţie, Crucea Patriarhală pentru mireni.
“Ilie Tudor a cunoscut ura, umilinţa şi chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea şi gloria. Dumnezeu a echilibrat balanţa: pe cât de multă suferinţă, tot atâta bucurie”, spunea despre el omul de litere craiovean Jan Băileşteanu.
“În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: “Cum te simţi părinte?”, “Tudore, sunt terminat”.”
Ilie Tudor
“Ilie Tudor a cunoscut ura, umilinţa şi chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea şi gloria. Dumnezeu a echilibrat balanţa: pe cât de multă suferinţă, tot atâta bucurie.”
Jan Băileşteanu, scriitor

Diac. Ioniţă APOSTOLACHE

“Români pentru Români”. Înfrăţire. Copii din Ţara Făgăraşului vor dărui iconele pictate pe sticlă de către ei copiilor din Doboi (Harghita).

Undeva, în Ţara Făgărașului, învățăm să pictăm. Mâinile noastre țin cu sfială pensula. Dacă greșim? Dacă supărăm sfinții? Dacă nu se mai coboară sfântul în icoană, și vom picta doar un portret nereușit, neînsuflețit? Așa  încât, nu doar pensula o ținem in mână, ci și sufletul, pe care îl picurăm ușor, cu fiece tușă de pensulă, în fiecare colțișor al sticlei.

Învățăm să pictăm icoane, iar faptul acesta ne înalță, ne face mai buni și mai cuminți. Si mai aproape unii de ceilalți, unii de alții. Căci nu pentru noi pictăm, ci pentru prietenii noștri, copiii din Doboi, un alt sat, dintr-un alt județ, dar din aceeași dragă țară a noastră.

Învățăm să pictăm icoane. Si să dăruim. Pentru că dar din dar se face rai. Si pentru că mult ne sunt dragi limba, credința și țara noastră. (Profesor îndrumător: Crina PALAS)

           Actiunea “Români pentru Români” va avea loc de Sarbatoarea Floriilor si presupune dotarea şcolii românesti din Doboi (Harghita) si a Paraclisului Ortodox (care sunt de fapt intr-o singura cladire, biserica atribuindu-i scolii spatiul corespunzator) cu o centrala termica, precum si distribuirea de pachete cu alimente de baza (ulei, faina, zahar, orez), cărţi religioase şi icoane pe sticlă ţăranilor români din Doboi (Harghita) si Dobolii de Jos (Covasna), ca semn de recunoştinţă pentru păstrarea limbii şi a credinţei strămoşeşti in acest areal. 

Exista familii de români in Doboi care isi trimit copiii sa invete la scolile cu predare in limba maghiara din satele invecinate din cauza frigului pe care acestia il indura iarna, soba de teracota nefacand fata temperaturilor extreme ce se inregistreaza in aceasta zona care mai este cunoscuta si ca “polul frigului”. In vederea acestei acţiuni s-au deschis două conturi (la BRD) în lei şi în euro: Cont lei: RO43BRDE080SV33092560800. Cont euro: RO35BRDE080SV33092720800 (cod SWIFT: BRDEROBU). Ambele conturi sunt deschise pe numele soției mele, TÎRNOVEANU ADRIANA. (Mihai TÎRNOVEANU)