Postez acest text al mărturisitorului creştin Ioan Ianolide la 23 de ani de la înveşnicirea acestuia. Ianolide a fost cel mai bun prieten al lui Valeriu Gafencu, cel numit de Părintele Nicolae Steinhardt “Sfântul închisorilor”. Părintele Gheorghe Calciu aprecia că, din tot ce s-a scris despre închisorile comuniste, scrierile lui Ianolide sunt cele mai adânc duhovniceşti. Vă supun atenţiei o profudă meditaţie asupra rolului Bisericii în societate. Ianolide se pronunţă împotriva formei căldicele a bunului trai burghez, a indiferentismului şi a neputinţei faţă de popor.
Se cuvine ca Biserica să rămână credincioasă lui Hristos şi poporului - între aceşti doi stâlpi de susţinere trebuie să se mişte ea. Biserica trebuie să fie independentă faţă de stat, dar în comuniune cu poporul. Biserica nu se cuvine să guverneze, căci nicio organizare statală nu e desăvârşită - desăvârşirea e numai în spiritualizare, şi deci aici se cade ei să guverneze - dar nici nu e străină faţă de politică, ci ea gândeşte şi exprimă “politica” lui Hristos. “Politica” lui Hristos guvernează lumea la modul spiritual.
Acum mai mult ca oricând Biserica trebuie să se confunde cu destinele lumii şi să se disocieze mai categoric de erorile ei. Ea trebuie să fie puternică pentru a struni puterea de stat, puterea economică sau orice altă putere care nu slujeşte poporul. Biserica nu mai este a lui Hristos dacă nu slujeşte poporul. Iar poporul trebuie să trăiască în sânul Bisericii atât prin viaţa religioasă, cât şi prin cea morală, educativă, culturală, socială şi economică.
În îndelungata şi sistematica prigonire prin care am trecut, forţa rezistenţei noastre a fost Biserica. Credem în Biserica drept-măritoare ca trup mistic al lui Hristos, căci ne-am împărtăşit de Harul Lui în temniţe, în epuizare, în torturi şi-n faţa morţii. Mărturisim Biserica şi ne declarăm pietre vii ale zidirii ei în acest secol. Hristos este Cel prigonit, întemniţat şi răstignit. Hristos este Cel ce va birui, va slobozi şi va învia lumea prin Biserica Sa, prin aleşii Săi, prin toţi cei ce-L mărturisesc. Hristos are nevoie de hristoşi care să-I poarte mesajul cu preţul Crucii, în acest veac, pentru mântuirea oamenilor. Slavă lui Hristos!
Ne facem purtători ai vestirii creştine, ai crucii şi ai slavei lui Hristos. Credem în infaibilitatea Bisericii, dar deosebim între dogma infailibilă şi cuvântul propovăduit ori dogma canonică. Socotim că însăşi dogmele infailibile au reieşit din aceste frământări, lupte şi contradicţii. Credem în dogmele Bisericii fără a le pune în discuţie. Trăim din izvorul de viaţă dătător al Duhului Sfânt, ai Cărui purtători ne străduim a fi noi înşine, între noi şi raporturile noastre cu lumea.
(…) Clerul si laicii creştini ai secolului XX au fost găsiţi nepregătiţi pentru lupta în care au intrat, întrucât deja părăsiseră mesajul evanghelic. Daca ei ar fi trăit conform cuvântului lui Dumnezeu, n-ar mai fi existat cauzele ce au generat crizele acestui veac. Ei au părăsit istoria, părăsind poporul. Au lăsat evenimentele să curgă la voia întâmplării şi, drept urmare, ucenicii satanei au făcut ei istorie şi au lovit Biserica.
Viziunea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu a fost adesea fals ori ipocrit interpretată, încât creştinismul nu a mai slujit poporului, ci l-a abandonat necredincioşilor, care s-au întors împotriva lui. De asemenea, insistenţa pusă asupra vieţii duhovniceşti individuale a făcut ca şi inexistent mesajul comunităţii creştine, al vieţii şi lumii creştine.
Complăcându-se în forma căldicică a bunului trai burghez şi în indiferentism şi neputinţă faţă de poporul sărac şi obidit, creştinii reprezentativi - cler şi laici - sunt vinovaţi de a nu-L fi purtat şi reprezentat pe Hristos în acest secol. Căci Hristos prin creştini lucrează şi dacă creştinii nu-şi împlinesc datoria, El ridică pe alţii să-L reprezinte, făcându-Şi mărturisitori chiar şi din pietre.
(…) Începând cu Revoluţia franceză, elita creştină a pierdut masele populare în favoarea antihriştilor. Însă lovitura de graţie avea să fie dată Bisericii în secolul XX, când concepţia burghez-materialistă abuzivă şi anticreştină necesită o reacţie. Această reacţie trebuia să vină de la creştini, dar a venit de la antihrişti. Nazismul a fost anticreştin şi obscurantist. Materialismul ştiinţific al lui Marx a diagnosticat bine criza socio-politică, a speculat-o şi a realizat impresionantul marş al Revoluţiei sovietice. Elitele şi masele populare au fost captate de Marxism. Sub lovituri mortale au fost strivite atât burghezia, cât şi Biserica.
Pare aberant, dar au existat robie şi forme de semi-sclavaj în secolul XX. Exista încă exploatarea omului de către om. Exista încă rasism, deşi în creştinism nu se face deosebire între elin şi iudeu, între iudeu şi arab. Dominaţia imorală a bărbaţilor asupra femeilor nu este creştinească, şi totuşi ea încă persistă şi se justifică în mod fals de către creştini. Concepţia despre familie e de asemenea exagerat falsă, căci familia nu este o unitate egoistă şi socială, ci o necesitate firească, o verigă a ordinii naturale.
Laicizarea învăţământului a produs o intelectualitate crescută în confuzia pozitivist-materialistă, libertină şi anarhică. Oamenii de cultură - poeţi, artişti, compozitori - au fost şi ei marcaţi de raţionalism şi materialism. Chiar gândirea strategic-militară poartă amprenta imoralităţii, căci dacă în Evul Mediu un papă afurisea o arbaletă ca armă ucigătoare, satanică, în secolul XX tancul, tunul, avionul, racheta, bomba atomică, armele toxice şi bacteriologice au intrat în obişnuinţă, ucigând la întâmplare nu numai soldaţi, ci milioane şi sute de milioane de oameni nevinovaţi.
Socialul are o însemnatate considerabilă asupra conştiinţei oamenilor, şi întrucât Biserica nu a dat soluţii, au învins ideile materialismului ştiinţific. Minciuna, ura, invidia, delaţiunea, egoismul, lăcomia, nihilismul existenţial sunt principiile lumii moderne. Răzbunarea este nelimitată. Crima este justificată. Alcoolismul, depravarea, perversitatea sexuala, drogurile au dus la nebunie şi decadenţă. Explozia tehnicii a contribuit la starea de criză a lumii. Totul e fără noimă, fără măsură, fără Dumnezeu.
Lumea este atât de divizată încât nu mai gaseşte un divizor comun, iar încercările de tip Liga Naţiunilor sau O.N.U. sunt eşecuri vizibile şi nimeni nu mai crede în ele. Singurul punct comun este modelul de viaţă pentru care lumea întreagă pare să fi optat: societatea consumatoristă, excesiv materialistă, super-industrializată, senzorială, lipsită de ideal şi de perspectivă metafizică. În aceste condiţii Biserica e marginală societăţii, abia tolerată şi destinată dispariţiei. Clerul se îndulceşte şi el de bunătăţile materiale şi-şi limitează orizontul la lumea aceasta.
Şi totusi, în secolul XX se frânge din nou istoria la toate nivelele şi în toate domeniile, căci criza a ajuns la apogeu şi oamenii s-au reîntâlnit cu Dumnezeu. În focul prigonirii lumea se curăţă şi se întoarce la Hristos. Biserica în comunism pare nimicită, dar în intensitate este uriaşă, în vreme ce creştinătatea occidentală e impunătoare pe dinafară, dar formală şi căldicică în fond. Suferinţa este cumplită, însă dincolo de aspectul ei văzut are un rol duhovnicesc: redeschide spre sfinţenie sufletele oamenilor.
Trăim în plină renaştere religioasă, experimentată pe viu în temniţele în care am suferit. Ne-au trebuit ani de chin pentru a limpezi în noi chipul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu şi singurul Mântuitor al lumii.
Ştiinţa şi tehnica dovedesc că se pot construi, cu puţin efort, piramide şi zgârie-nori. Factorii spirituali arată că este cu mult mai greu a zidi o lume nouă, o concepţie nouă despre viaţă. Reorientarea gândirii umane, regăsirea ordinii reale a valorilor şi reactivarea resorturilor sufleteşti sfinte este cel mai lung, mai greu şi mai chinuitor act uman. Dar cu Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Dumnezeu este realitatea care doare şi umple de nădejde omul secolului XX. Nu putem continua fără Dumnezeu.
(fragment preluat din lucrarea “Întoarcerea la Hristos”, ediţie îngrijită la Mânăstirea Diaconeşti, apărută sub egida Editurii “Christiana”, Bucureşti, 2006)
Se cuvine ca Biserica să rămână credincioasă lui Hristos şi poporului - între aceşti doi stâlpi de susţinere trebuie să se mişte ea. Biserica trebuie să fie independentă faţă de stat, dar în comuniune cu poporul. Biserica nu se cuvine să guverneze, căci nicio organizare statală nu e desăvârşită - desăvârşirea e numai în spiritualizare, şi deci aici se cade ei să guverneze - dar nici nu e străină faţă de politică, ci ea gândeşte şi exprimă “politica” lui Hristos. “Politica” lui Hristos guvernează lumea la modul spiritual.
Acum mai mult ca oricând Biserica trebuie să se confunde cu destinele lumii şi să se disocieze mai categoric de erorile ei. Ea trebuie să fie puternică pentru a struni puterea de stat, puterea economică sau orice altă putere care nu slujeşte poporul. Biserica nu mai este a lui Hristos dacă nu slujeşte poporul. Iar poporul trebuie să trăiască în sânul Bisericii atât prin viaţa religioasă, cât şi prin cea morală, educativă, culturală, socială şi economică.
În îndelungata şi sistematica prigonire prin care am trecut, forţa rezistenţei noastre a fost Biserica. Credem în Biserica drept-măritoare ca trup mistic al lui Hristos, căci ne-am împărtăşit de Harul Lui în temniţe, în epuizare, în torturi şi-n faţa morţii. Mărturisim Biserica şi ne declarăm pietre vii ale zidirii ei în acest secol. Hristos este Cel prigonit, întemniţat şi răstignit. Hristos este Cel ce va birui, va slobozi şi va învia lumea prin Biserica Sa, prin aleşii Săi, prin toţi cei ce-L mărturisesc. Hristos are nevoie de hristoşi care să-I poarte mesajul cu preţul Crucii, în acest veac, pentru mântuirea oamenilor. Slavă lui Hristos!
Ne facem purtători ai vestirii creştine, ai crucii şi ai slavei lui Hristos. Credem în infaibilitatea Bisericii, dar deosebim între dogma infailibilă şi cuvântul propovăduit ori dogma canonică. Socotim că însăşi dogmele infailibile au reieşit din aceste frământări, lupte şi contradicţii. Credem în dogmele Bisericii fără a le pune în discuţie. Trăim din izvorul de viaţă dătător al Duhului Sfânt, ai Cărui purtători ne străduim a fi noi înşine, între noi şi raporturile noastre cu lumea.
(…) Clerul si laicii creştini ai secolului XX au fost găsiţi nepregătiţi pentru lupta în care au intrat, întrucât deja părăsiseră mesajul evanghelic. Daca ei ar fi trăit conform cuvântului lui Dumnezeu, n-ar mai fi existat cauzele ce au generat crizele acestui veac. Ei au părăsit istoria, părăsind poporul. Au lăsat evenimentele să curgă la voia întâmplării şi, drept urmare, ucenicii satanei au făcut ei istorie şi au lovit Biserica.
Viziunea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu a fost adesea fals ori ipocrit interpretată, încât creştinismul nu a mai slujit poporului, ci l-a abandonat necredincioşilor, care s-au întors împotriva lui. De asemenea, insistenţa pusă asupra vieţii duhovniceşti individuale a făcut ca şi inexistent mesajul comunităţii creştine, al vieţii şi lumii creştine.
Complăcându-se în forma căldicică a bunului trai burghez şi în indiferentism şi neputinţă faţă de poporul sărac şi obidit, creştinii reprezentativi - cler şi laici - sunt vinovaţi de a nu-L fi purtat şi reprezentat pe Hristos în acest secol. Căci Hristos prin creştini lucrează şi dacă creştinii nu-şi împlinesc datoria, El ridică pe alţii să-L reprezinte, făcându-Şi mărturisitori chiar şi din pietre.
(…) Începând cu Revoluţia franceză, elita creştină a pierdut masele populare în favoarea antihriştilor. Însă lovitura de graţie avea să fie dată Bisericii în secolul XX, când concepţia burghez-materialistă abuzivă şi anticreştină necesită o reacţie. Această reacţie trebuia să vină de la creştini, dar a venit de la antihrişti. Nazismul a fost anticreştin şi obscurantist. Materialismul ştiinţific al lui Marx a diagnosticat bine criza socio-politică, a speculat-o şi a realizat impresionantul marş al Revoluţiei sovietice. Elitele şi masele populare au fost captate de Marxism. Sub lovituri mortale au fost strivite atât burghezia, cât şi Biserica.
Pare aberant, dar au existat robie şi forme de semi-sclavaj în secolul XX. Exista încă exploatarea omului de către om. Exista încă rasism, deşi în creştinism nu se face deosebire între elin şi iudeu, între iudeu şi arab. Dominaţia imorală a bărbaţilor asupra femeilor nu este creştinească, şi totuşi ea încă persistă şi se justifică în mod fals de către creştini. Concepţia despre familie e de asemenea exagerat falsă, căci familia nu este o unitate egoistă şi socială, ci o necesitate firească, o verigă a ordinii naturale.
Laicizarea învăţământului a produs o intelectualitate crescută în confuzia pozitivist-materialistă, libertină şi anarhică. Oamenii de cultură - poeţi, artişti, compozitori - au fost şi ei marcaţi de raţionalism şi materialism. Chiar gândirea strategic-militară poartă amprenta imoralităţii, căci dacă în Evul Mediu un papă afurisea o arbaletă ca armă ucigătoare, satanică, în secolul XX tancul, tunul, avionul, racheta, bomba atomică, armele toxice şi bacteriologice au intrat în obişnuinţă, ucigând la întâmplare nu numai soldaţi, ci milioane şi sute de milioane de oameni nevinovaţi.
Socialul are o însemnatate considerabilă asupra conştiinţei oamenilor, şi întrucât Biserica nu a dat soluţii, au învins ideile materialismului ştiinţific. Minciuna, ura, invidia, delaţiunea, egoismul, lăcomia, nihilismul existenţial sunt principiile lumii moderne. Răzbunarea este nelimitată. Crima este justificată. Alcoolismul, depravarea, perversitatea sexuala, drogurile au dus la nebunie şi decadenţă. Explozia tehnicii a contribuit la starea de criză a lumii. Totul e fără noimă, fără măsură, fără Dumnezeu.
Lumea este atât de divizată încât nu mai gaseşte un divizor comun, iar încercările de tip Liga Naţiunilor sau O.N.U. sunt eşecuri vizibile şi nimeni nu mai crede în ele. Singurul punct comun este modelul de viaţă pentru care lumea întreagă pare să fi optat: societatea consumatoristă, excesiv materialistă, super-industrializată, senzorială, lipsită de ideal şi de perspectivă metafizică. În aceste condiţii Biserica e marginală societăţii, abia tolerată şi destinată dispariţiei. Clerul se îndulceşte şi el de bunătăţile materiale şi-şi limitează orizontul la lumea aceasta.
Şi totusi, în secolul XX se frânge din nou istoria la toate nivelele şi în toate domeniile, căci criza a ajuns la apogeu şi oamenii s-au reîntâlnit cu Dumnezeu. În focul prigonirii lumea se curăţă şi se întoarce la Hristos. Biserica în comunism pare nimicită, dar în intensitate este uriaşă, în vreme ce creştinătatea occidentală e impunătoare pe dinafară, dar formală şi căldicică în fond. Suferinţa este cumplită, însă dincolo de aspectul ei văzut are un rol duhovnicesc: redeschide spre sfinţenie sufletele oamenilor.
Trăim în plină renaştere religioasă, experimentată pe viu în temniţele în care am suferit. Ne-au trebuit ani de chin pentru a limpezi în noi chipul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu şi singurul Mântuitor al lumii.
Ştiinţa şi tehnica dovedesc că se pot construi, cu puţin efort, piramide şi zgârie-nori. Factorii spirituali arată că este cu mult mai greu a zidi o lume nouă, o concepţie nouă despre viaţă. Reorientarea gândirii umane, regăsirea ordinii reale a valorilor şi reactivarea resorturilor sufleteşti sfinte este cel mai lung, mai greu şi mai chinuitor act uman. Dar cu Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Dumnezeu este realitatea care doare şi umple de nădejde omul secolului XX. Nu putem continua fără Dumnezeu.
(fragment preluat din lucrarea “Întoarcerea la Hristos”, ediţie îngrijită la Mânăstirea Diaconeşti, apărută sub egida Editurii “Christiana”, Bucureşti, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu