Veghea: Români, vă ordon, schimbaţi paradigma! (recenzie la lucrarea lui Mircea Platon si a lui Ovidiu Hurduzeu, "A treia forta: Romania profunda")

Motto: „Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi!” (Ovidiu Hurduzeu)

Recenta apariţie a culegerii de eseuri „A treia forţă: România profundă”, purtând semnătura, dar şi amprenta gânditorilor creştini Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, se constituie într-un demers de mare însemnătate pentru ceea ce a mai rămas de apărat din România noastră, din România autentică şi „profundă”. Desele referiri la „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran şi la viziunea anti-conformistă a lui Petre Ţuţea („Adaptarea la împrejurări se cheamă conformism, iar conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”) conturează o linie identitară şi spirituală pe care lucrarea de faţă şi-o revendică şi o asumă cu cinste. Autorii nu cad în păcatul văicărelilor „elitelor”, menite mai mult a le delimita de suferinţa naţiunii decât a le atârna de gât auto-impusa cruce de „salvatoare publice”, ci identifică cu îndrăzneală şi precizie probleme reale şi adânci, mergând la rădăcina răului şi propunând metode de vindecare şi de „revenire la normalitate”. Pe parcurs însă, cei doi eseişti nu se pot împiedica de la a realiza savuroase fresce sociale şi „panorame ale deşertăciunii”, luând peste picior „elitele publice” şi statutul lor de soldăţei obedienţi ai conformismului, dar şi de uzurpatori diletanţi ai adevăratelor elite, care în realitate nu ţin numai de sfera „intelectualităţii”. Totodată, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon realizează ample descrieri ale societăţii actuale şi ale mecanismelor sistemului (pe care nu îl denumesc „Matrix” ci, mult mai elegant, „Reţea”), cu o luciditate şi trezvie de spirit cutremurătoare şi cu un curaj nebun de a exprima fără concesii Adevărul atât de mult ocultat şi mistificat. Demnitatea mărturisirii conştient asumate nu doar în planul orizontal, ci mai cu seamă în cel vertical al existenţei, este cheia de boltă a acestei lucrări de înaltă prestanţă intelectuală şi morală. Prin doar simpla regurgitare mecanică a unor adevăruri anti-sistem, autorii ar fi riscat să cadă în zona derizoriului, fiind imediat catalogaţi drept „conspiraţionişti”, „fanatici”, „extremişti” (şi toată pleiada de stigmate maliţioase pe care sistemul le atribuie automat şi pe nedrept majorităţii mărturisitorilor cu capul pe umeri, pentru a îi scoate din joc prin discreditare şi decredibilizare – o tactică pe deplin comunistă, dacă stăm să ne gândim), însă demersul lor capătă valoare şi anvergură datorită umorului fin şi inteligent, datorită exprimării savuroase şi savante, dublate de o cultură redutabilă şi de conturarea unei viziuni personale despre lume, bine argumentate şi adânc gândite. Cartea este un succes prin felul în care ştie să le dea „şah mat” adversarilor din latura propagandei oficiale. Cu o nespusă măiestrie stilistică, cei doi autori valsează printre argumentele „inamicului” reducându-le, rând pe rând, la tăcere. Este admirabil modul elegant până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp tranşant şi neechivoc, în care tezele propagandei oficiale sunt spulberate definitiv, fără nici cea mai mică notă de agresivitate şi/sau mârlănie, fără nici cel mai mic atac la persoană. Într-un cuvânt, autorii reuşesc să taie în carne vie cu lovituri bine ţintite şi extraordinar de puternice, fără însă a folosi nici un „topor barbar” care să amintească de troglodismele atât de împământenite pe la noi. „A treia forţă” este totodată una dintre puţinele voci care abordează şi dimensiunea teologică a existenţei, analizând-o cu profesionalism, în cunoştinţă de cauză, ba mai mult, în urma unei trăiri personale a adevărurilor Ortodoxiei, ceea ce nu poate decât să întregească discursul cu perspectiva lui cea mai înaltă, anume componenta spirituală, surprinzând plăcut în acelaşi timp publicul cititor, atât de obişnuit cu ignoranţa grosolană pozând în omniscienţă pe care o arborează de regulă „intelectualii” în discuţii ce converg inevitabil spre teologie.
Cartea celor doi gânditori creştini se constituie într-o culegere de eseuri şi articole apărute de-a lungul vremii în diverse publicaţii şi care converg spre un punct central: încercarea de a pune în lumină ce a mai rămas cu adevărat românesc în profunzimea unei Românii atacate din afară de flagelul tehnoglobalismului mondial şi din interior de oportunismul şi conformismul unor largi pături sociale (de la mafioţi şi baroni locali, ţoape, „vedete” şi staruri, până la autoproclamata „intelectualitate publică” a foştilor şi actualilor „intelectuali de partid”), în speranţa de a consolida de aici bazele unei renaşteri sănătoase şi autentice. Aşadar, cartea este structurată pe două părţi: „Persoana-eveniment” şi „Ce-a mai rămas de apărat”. „Persoana-eveniment”este o grupare de eseuri care se concentrează pe surprinderea unor situaţii, realităţi şi fenomene care să redea măsura prefacerii lumii sub umbrela noii propagande tehnoglobaliste, direcţia, dar şi punctul final pe care şi le-au stabilit ideologii acestei „noi ere”. Eseurile din gruparea „Ce-a mai rămas de apărat” se concentrează mai mult pe grupuri de oameni precise pe care autorii le identifică „recuperabile”din mrejele actualei paradigme: micul întreprinzător, satul, elitele, Biserica, familia şi copiii, Românul în lume. Dacă prima parte se axează mai mult pe „ce”, a doua parte a cărţii se axează mai mult pe „cine”. Dacă prima parte descrie situaţii, a doua aduce soluţii. Totuşi, aceste delimitări rămân mai mult formale, dat fiind că însuşi caracterul de apariţii publicistice spontane a eseurilor luate în discuţie nu poate duce la clasificări perfecte în funcţie de tematica abordată. În acelaşi timp, cele două mari „capitole” în care este împărţită cartea sunt precedate de grupajul „A treia Forţă”, conţinând două articole reprezentative, aproape cu valoare programatică, pentru conţinutul ulterior, cât şi un capitol de „Lămuriri preliminare”, concretizate în două interviuri, câte unul cu fiecare dintre semnatarii acestei culegeri de eseuri. Finalul care „încoronează opera” este încarnat de postfaţa extrem de lucidă pe care o scrie Gheorghe Feodorovici, care la rândul său constată: „Autorii manifestului A TREIA FORŢĂ nu se rezumă la critica obişnuită a ideologiilor moderne, ci subliniază esenţa distructivă a oricărei ideologii: aceea de a-l construi pe om, din afara lui, plecând de la o anumită idee despre om. Or, dacă omul poate fi apărat, aceasta nu se va putea realiza printr-o altă ideologie, adică printr-o altă idee despre om, ci numai plecând de la omul real, de la omul ireductibil şi ne-asemănător: omul concret, al cărui temei este dat de Persoana Fiului Întrupat, răstignit şi Înviat. (...) Dacă Întruparea este evenimentul fundamental al Istoriei, dacă acesta este temeiul realităţii, dacă pe această „piatră” stă adevărul omului iar omul nu este adevărat decât în virtutea acestei întemeieri, urmează că omul, cel care păstrează memoria Adevărului, trebuie des-fiinţat. Dumnezeu nu „moare” până nu moare şi omul. Modernitatea L-a „ucis” pe Dumnezeu (în sensul că L-a scos din orizontul Istoriei), iar postmodernitatea l-a „ucis” pe om. Şi cum poate fi „ucis” omul? PRIN UITARE: dacă în creştinism omul trăieşte fiindcă Îl pomeneşte pe Dumnezeu şi este pomenit de Dumnezeu, necreştinul ştie că moare, sau riscă să moară, dacă aude de Dumnezeu. Dacă nu va auzi niciodată de Viaţă, omul nu va şti niciodată cât este de mort.”

Telectualii şi omul autentic

Însă analiza teologică a rătăcirii actuale a umanităţii nu este decât cea mai aleasă floare din grădina filozofică a acestui volum de eseistică ce nu face decât să ne vorbească pe faţă despre noi înşine. De fapt, volumul realizează o radiografie nimicitoare a întregului ansamblu de domenii şi ramificaţii ale societăţii umane, cu referire directă la România: conformismul şi impotenţa intelectuală a „culturnicilor” de serviciu, denumiţi în mod savuros drept „telectuali”(oameni instruiţi să preia în mod teleghidat conceptele prefabricate ale unei propagande alienante şi să le răspândească prin opinii „de valoare” şi luări de poziţie „decisive”); apropierea până la suprapunere a stângii şi a aşa-zisei „drepte”, liberale sau neoconservatoare, care sunt de fapt unite prin apărarea servilă a status quo-ului actual; imposibilitatea existenţei unei critici reale care să aducă schimbarea, atâta timp cât „centrul ei de greutate” se găseşte în interiorul, iar nu în afara / deasupra sistemului; conformismul non-conformismului, noţiunea de „marginalitate” şi conceptul „victimei”, pârghii de integrare subtilă şi de exercitare a controlului din partea Sistemului totalitar şi centralizator; „fermitatea în moderaţie” şi „moderaţia în fermitate” a unei culturi de faţadă al cărei unic „program” este acela de a nu supăra pe nimeni; denunţarea imposturii „intelectualităţii” („Autointitulatele elite româneşti au o singură mare grijă: să-şi cultive statutul de vedete în star system-ul dâmboviţean. De îndată ce apare o situaţie spectaculară, „elitele” nu fac decât să-şi dea savant cu părerea sau să semneze un apel împotriva unor lichele mărunte sau inexistente, în vreme ce veritabilele lichele, cele din spatele uşilor închise, care menţin cu bună ştiinţă status quo-ul, nu sunt niciodată atacate”) şi exprimarea preferinţei pentru omul autentic, ireductibil, persoana-eveniment.

Tehnoglobalism sau societate personalist-conservatoare

„A treia forţă – România profundă” cuprinde şi descrieri de un realism nimicitor ale unor subiecte problematice şi emblematice ale contemporaneităţii: adevăratele raţiuni şi direcţii ale „revoluţiei” din 1989; definiţia tipului de sistem în care trăim astăzi; portretul-robot al „Matrixului”; portretul-robot al omului trăitor în Matrix („sclavul fericit” şi „omul reticular”); definirea gnosticismului şi realizarea unui set de paralele între gnosticism şi tehnoglobalism în încercarea de a demonstra originea gnostică a propagandei „lumii noi”; o scurtă istorie a „umanismului” secularizat şi a „religiei” ateiste fabricate pe bazele „Manifestelor umaniste” de pe parcursul secolului al XX-lea; o expunere a felului în care ideologii generoase (cum ar fi „setul de valori comune”, „vocaţia democratică”, „drepturile omului”) ce au stat la baza integrării României în structura superstatală tehnoglobalistă „EU-roaba” au avut ca scop real şi unic instaurarea în România, ca de altfel peste tot în lume, a consumismului ca mod de viaţă şi a identităţii date de personalizarea comportamentului consumerist; o radiografiere lucidă a sindromului stângist al „scârbei de ţară” (şi al relativizării până la dinamitare a valorilor naţionale), cât şi analizarea „cultului victimizării”, promovat de către stângiştii postmoderni ca alternativă globalistă la „cultura eroilor”, specifică statelor naţionale; o schiţă de antropologie creştină pornind de la conceptele de „ceva” şi de „cineva”, de „larvă” (mască, strigoi) şi de „persoană”, cu implicaţii în gândirea tehnoglobalistă, pe de o parte, şi în cea personalist-conservatoare, pe de alta; o analiză în profunzime a două pături sociale atinse de flagelul postmodernismului instituţionalizat - „intelectualitatea confortabilă”, acea pătură impostoare a „elitelor” auto-impuse, care se caracterizează prin anchilozare şi servilism ideologic, şi „tineretul întru eveniment”, o pătură extrem de dinamică şi cu posibilităţi extraordinare, dar care înclină să îşi irosească şansele pe altarele conformismului de tip carierist sau masificându-se şi depersonalizându-se prin excesul de tehnologie multimedia. Încheind amplul periplu prin multiplele faţete ale societăţii „vajnicei lumi noi”, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon trasează şi soluţiile unei posibile „ieşiri din Matrix”: o societate personalist-conservatoare, un „antiglobalism fără vadimism”, dar mai cu seamă întoarcerea la omul autentic, ireductibil, dat de persoană, de „chipul lui Hristos în om” - întoarcere care presupune redescoperirea şi interiorizarea Ortodoxiei ca mod de viaţă şi ca parcurs eliberator. Pentru aceasta, se impune o însuşire şi apărare conştientă a valorilor naţional-identitare Româneşti, care înglobează o tradiţie milenară şi o Ortodoxie armonios împământenită, făcând corp comun cu acel „savoir vivre”al înţelepciunii tradiţionale. Lucru imposibil fără o „schimbare a paradigmei”, în sensul părăsirii universului depersonalizant al tehnoglobalismului, cu scopul descoperirii celei de „a treia căi”- una de întors acasă. Această cale duce la o destinaţie ireductibilă şi ne-larvară (ne-golită de conţinut, valoare şi sens): „România profundă”. Însă ce este „România profundă”? „Răspunsul simplu ar fi că România profundă este România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. Cine citeşte istorie ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii, etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter. România profundă e aşadar România sacrificată. E România-ţintă. Victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu.”
„A treia forţă – România profundă” este, pe tiparul „României profunde”, o lucrare ireductibilă care nu poate fi definită decât prin ea însăşi. Genialitatea culegerii de eseuri face foarte dificilă, dacă nu imposibilă, prezentarea ei în maniera clasică a unei recenzii obişnuite de carte. Deoarece punctele de vedere şi, mai cu seamă, formulările prin care acestea sunt exprimate, sunt de o valoare şi de o unicitate cu neputinţă de egalat. Iată de ce calea cea mai înţeleaptă este să nu facem pe filozofii ideilor fără a expune mai întâi ideile. Aducerea unei colecţii de citate reprezentative se impune. Publicul cititor este cu siguranţă în măsură să tragă concluziile singur, eu nu propun aici decât o manieră de abordare a unui material ce este în sine atât de bun încât nu are nevoie de nicio altă prezentare.
Aşadar, pentru a vă dovedi justeţea punctului de vedere pe care acest volum eseistic îl propune, dublată de unicitatea formulărilor (care uneori se transformă în adevărate bijuterii stilistice şi în veritabile „lovituri de maestru”), am să vă propun o scurtă selecţie a celor mai valoroase citate pe care mărturisirea lăuntric şi dezinteresat asumată a celor doi publicişti le-a putut produce:
„Identificându-se cu trecutul ei postbelic, societatea românească ar fi putut să se plaseze într-o poziţie de exterioritate absolută faţă de vremurile comuniste. Doar dacă te situezi mintal în afara unui sistem ticăloşit îi poţi observa cu claritate racilele. Doar luând distanţă -şi trecutul interbelic înseamnă ÎNSĂŞI DISTANŢA FAŢĂ DE COMUNISM- separi adevărul de minciună, înţelepciunea de prostie, binele de rău, nevinovăţia de ticăloşie, pe Dumnezeu de Mamona. Iată de ce Iliescu & Co. şi aşa-zişii „prooccidentali” ai societăţii civile şi-au propus să discrediteze istoria interbelică.”
„Ingineria culturală urmăreşte să modifice modul în care individul percepe realitatea. Atâta timp cât imaginile rămân deconectate şi haotice, spectacolul rezultat este o mască sau mascaradă a realităţii care nu se confundă cu realitatea însăşi. Nici o forţă nu ar avea capacitatea de a unifica spectacolul aşa încât universul său fictiv să dobândească statut de realitate coerentă. Doar Reţeaua, în calitatea ei de instrument unificator, îi oferă „orientarea generală” menită să-l legitimeze definitiv în ochii telespectatorilor.”
”O dată adoptate de Reţea, ideile, conceptele, luările de poziţie sunt modificate conform protocolului circulaţiei reticulare. De pildă, Creştinismul nu mai este o religie revelată, trăită aici şi acum prin Întruparea lui Hristos. Ies din circulaţie Viaţa, Taina Întrupării Logosului, sabia ce separă, şi tot ce ţine de dimensiunea verticală. În schimb, se globalizează creştinismul de platou, adaptat timpurilor. ”parcursul spiritual şi moral”, religia pietistă, iubitoare de umanitate şi de drepturile omului.”
”Vajnica Lume Nouă se construieşte pe tipar comunist. La bază, mulţimea sclavilor, iar la vârf, avangarda elitelor conexioniste. Omul reticular este acel sclav fericit care, complet angrenat, are misiunea să perpetueze hipercomplexitatea conexionistă. Proletarul avea posibilitatea să se răzvrătească. Sclavul fericit al postmodernităţii este privat de opţiunea răzvrătirii, îi rămâne însă deschis accesul la un spaţiu permisiv compensatoriu: ”societatea spectacolului”. (...) Deşi nu oferă o reală ”ieşire din sistem”, spaţiul permisiv produce măcar iluzii cu efecte terapeutice.
Omul reticular nu-şi mai permite nici revolta, nici iluziile. El este doar o funcţie în reţea, o însumare de subspecializări, un automat ”multi-task” incapabil să mai întrevadă, măcar, întregul. Viaţa sa oscilează între activitatea intensă şi inactivitatea totală. (...) Reţeaua îl separă de semenii săi şi de el însuşi în numele ”eficienţei”. (...) Fiecare reţea îl ”feliază”, nu-i mai permite să se adune într-o persoană. Spaţiul lui permisiv este servitutea totală şi ”corectitudinea politică”. (...) Abandonând atât realitatea, cât şi transcendentul, incoerente din punct de vedere conexionist fiindcă trimit la ”altceva din afară”, omul reticular este înlănţuit în ghetoul hiperspecializărilor profesionale şi identitare. (...) Scopul final al revoluţiei conexioniste este să transforme sclavii fericiţi în robi reticulari.”
”Oamenii reticulari, oricare ar fi ei, manageri superangrenaţi, homosexuali exhibiţionişti, stângişti de texte, mafioţi cooptaţi şi tutti quanti respectă protocolul utopiei conexioniste, sunt adaptaţi societăţii hipercomplexe globale. (...) Revoluţia conexionistă mondială este în plină desfăşurare. Reţeaua, prin elitele reticulare, a infiltrat instituţiile statului-naţiune. Controlează deja educaţia, mass-media şi mare parte a judecătorilor Curţilor Supreme. Aşa-numita ”societate civilă” nu e nimic altceva decât un păienjeniş de organizaţii conexioniste. Hipercomplexitatea economică supravieţuieşte datorită alchimiilor, bazate pe fiat money şi pe speculaţii ale capitalismului financiar, a cărui funcţionare este în întregime reticulară. Tehnologia informaţională, un ”network” (reţea) prin excelenţă. Chiar şi mafioţii nu mai acţionează decât în reţea. Oricare ar fi diferenţele dintre subreţele, ele funcţionează în mod asemănător, iar obiectivul final, o societate hipercomplexă planetară, este acelaşi.”
Iată şi câteva consideraţii dintr-un articol care ia ca punct de plecare recenta bătălie a ”societăţii civile” pentru scoaterea icoanelor din şcoli, dar care îşi fixează drept obiectiv să combată din rădăcini resorturile ascunse care au stat la baza acestui atac anti-creştin nemaivăzut din epoca ateismului comunist şi până astăzi, în plină ”eră a libertăţii”, religioase, de conştiinţă, de exprimare ş.cl. : ideologia umanismului secular.
”Mulţi au remarcat, dar puţini au avut curajul să o declare public: grupul iconoclaştilor reprezintă interesele ”Solidarităţii pentru libertatea de conştiinţă”, membru asociat al IHEU (International Humanist and Ethical Union). IHEU, cu sediul la Londra, nu este o organizaţie neguvernamentală oarecare, ci faimoasa uniune mondială a organizaţiilor umaniste (World Union of Humanist Organisations) (...) Farul călăuzitor al ”International Humanist and Ethical Union” sunt cele trei ”Manifeste Umaniste”. Redactate în perioade diferite (1933, 1973 și 2003), ele stau la baza umanismului secular. Este ideologia în numele căreia s-a pornit ”atacul la icoane”.
Manifestul din 1933, ”produsul mai multor minţi” (35 de creiere ”luminate”), vădea ambiţii mari, pe care autorii nu le ascundeau după degete. Pur şi simplu, îşi propunea să făurească o nouă religie –”vitală, fără de frică şi directă”- care s-o rupă definitiv cu trecutul. Manifestul asimilează religia unei tehnici (cult) de adaptare la mediu (environing situation) ”capabile să furnizeze obiective sociale adecvate şi satisfacţii personale”. Orice religie depinde de alinierea celor trei factori: tehnica religioasă, mediul ”înconjurător” şi necesitățile (obiectivele) sociale şi personale. (...) Pentru alinierea deplină a celor trei factori, este nevoie ca ”animalul social” să se împlinească – nevoile sale personale nu sunt o componentă minoră, ci cheia însăşi a eficienţei religioase. Plecând de la o definiţie determinist-utilitară, ”umanismul” se vrea a fi o nouă tehnică religioasă ”făurită după nevoile acestei epoci”. (...)
Omul liber al Creştinismului este înlocuit cu sclavul fericit al umanismului secularizat. (...)
Primul Manifest Umanist îndeplineşte un scop propagandistic. ”Religia” sa era menită să-l integreze pe omul de la începutul secolului al XX-lea într-o societate masificată în curs de secularizare. (...)
Al Doilea Manifest Umanist a fost redactat în 1973 de Paul Kurtz şi Edwin H. Wilson, ca o versiune augmentată şi actualizată a manifestului din 1933. Actualizarea ia forma unui ghiveci de idealuri angelice, principii ”politic corecte” şi măsuri de bun simţ, un ”de toate pentru toţi” scris în limba de lemn, deja instituţionalizată, a broşurilor pentru ”apărarea drepturilor omului”. (...) De data aceasta, obiectivul nu mai este o nouă ”religie”. Umaniştii enunţă ”un set de principii comune care să servească drept bază pentru o acţiune unitară”. Scopul? Nici mai mult, nici mai puţin decât făurirea unei ”societăţi seculare de dimensiuni planetare”. De data aceasta ne aflăm în plină utopie mondialistă, cu retorica ei obişnuită: atacuri împotriva statului naţional, propuneri pentru un ”guvern federal transnaţional”, măsuri populiste de orientare socialistă (eradicarea sărăciei, pace universală, reducerea cheltuielilor militare), drepturile omului, profetism tehnologic.
Manifestul al Doilea nu este nici primul, nici ultimul proiect de ”federaţie mondială”. Ceea ce-l caracterizează este INTOLERANŢA TOTALĂ faţă de Creştinism ca religie revelată. Toţi vor fi integrați în cetatea globală, de la homosexuali până la libertarieni, cu excepţia Creştinilor. (...)
Al Treilea Manifest Umanist nu este decât o scurtă anexă, plină de banalităţi, al celui de al Doilea Manifest. (...)
”Omul nou, cetăţeanul lumii nu poate să se nască atâta timp cât icoanele rămân în sala de clasă. Icoana de pe perete – nimic altceva decât un copil crescut în satul său, în locul copilului crescut de the global village. Dăm jos icoana, îl separăm pe copil de familie, de sat şi de neam – îl aruncăm să înfrunte direct o societate masificată, mondializată. În mijlocul ”alor săi”, încadrat de structuri locale, copilul era protejat de influenţele propagandei umaniste”.
De la condiţia copilului părăsit în relitatea deşertică şi asfixiantă a paradigmei tehnoglobaliste şi până la cea a tânărului plin de energie şi dinamism, dar care îşi ratează virtuţile tinereţii prin alegerea conformismului alienant, nu mai este decât un pas. Autorii expunerii „A treia forţă – România profundă” analizează mutaţiile ce au loc la nivelul conştiinţei tineretului.

U.E. nu se poate întări decât prin slăbirea statelor naţionale

Pe lângă radiografierea situaţiei tineretului, culegerea de eseuri editată de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon acordă un spaţiu amplu analizei „intelectualităţii” româneşti, probabil în virtutea faptului că aceste două categorii aparte sunt ultimele de la care se mai speră că ar putea produce „Schimbarea la faţă a României”. Tocmai datorită uriaşei responsabilităţi ce derivă din rolul de „formatoare de opinie”, autoasumat de intelectualitatea carpato-dunăreană, critica pe care cei doi o aduc intelectualităţii este dură şi nemiloasă:
„Problema „drepturilor omului” în România este adusă pe tapet în mod artificial de un cerc restrâns de românofobi atei, şi ei stipendiaţi de mondialiştii stângişti. Aşa-numita „societate civilă” dă lecţii de democraţie şi de occidentalism de pe poziţiile „organizaţiilor neguvernamentale” finanţate de un George Soros. Inventează noi şi noi drepturi pentru „minorităţi” pentru a slăbi statul naţional şi unitatea organică a Neamului (formaţiunile globaliste gen U.E. nu se pot întări decât prin slăbirea statelor naţionale, considerate „anacronice”).”

Sclavul fericit sau omul îmbunătăţit

Însă orice discurs trebuie dublat de faptă. Avem nevoie de un discurs nou şi de o nouă făptuire. Avem deci nevoie şi de un om îmbunătăţit, care să treacă la făptuirea Schimbării la Faţă a României. Sclavului fericit, împins către condiţia de „om reticular” în devenire, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon îi opun omul îmbunătăţit, omul-eveniment în calitate de imago Dei, PERSOANA.
Departe de spiritul unei critici de dragul criticii (sau al afirmării ca inutilă „elită gânditoare”), autorii manifestului „A treia forţă” indică precis şi neechivoc rădăcina răului şi propun soluţii reale de „întoarcere acasă”, de revenire şi însănătoşire. În viziunea lor, principală cauză a pierderii busolei societăţii româneşti actuale este însăşi civilizaţia globală, precizând că la nivelul realităţilor locale, globalismul se loveşte de puterea Tradiţiei şi a relaţiilor personale (definite şi susţinute ontologic de trinitarismul ortodox).
Soluţiile prefigurate sunt în general focalizate pe procedeul distanţării lucide, al găsirii unui „centru de greutate” în afara zonei opace afectate de boala tehnoglobalismului. Aşadar, este vorba de o transcendere a planului configuraţiei actuale, dominate de un consens dus până la identificare dintre „stânga socialistă şi globalizantă” şi „dreapta libertariană şi de bun simţ” sub umbra (ca să nu folosesc conceptul de „umbrelă” din limba de lemn a propagandei) nefastă a mondializării. Eliberându-se deci de gândirea înregimentată şi captivă pânzei otrăvite de păianjen a paradigmei actuale, cei doi gânditori creştini identifică un alt plan – verticala – o altă situaţie existenţială – evenimentul – şi un alt tip de protagonist – persoana (aflată în antiteză cu „individul descărnat” transformat în sclav fericit şi aflat pe punctul de a deveni „om reticular”). Gândirea lor este una care întrevede cele două aspecte ale existenţei umane (cel fizic, lumesc, şi transcendentul), ceea ce conduce la o viziune de ansamblu mult mai exactă, permiţând identificarea înrâuririi dimensiunii spirituale asupra celei fizice şi stabilirea raporturilor dintre cele două planuri existenţiale. Astfel, dacă în plan lumesc lupta se duce între tehnoglobalism şi personalismul conservator, în plan spiritual încleştarea este între gnosticism, religiile „umaniste” ateiste şi anti-creştine, pe de o parte, şi Creştinism, pe de alta, iar în plan ultim, bătălia cea mare este cea între păcat-moarte-puterile satanice şi Dumnezeu, Logosul, Viaţa. Autorii încearcă să tragă un semnal de alarmă: dimensiunea spirituală a existenţei, tocmai cea care este înlăturată complet de puşcăria de conştiinţă care este paradigma actuală, această dimensiune spirituală e, ne convine sau nu, cea care guvernează planul lumesc, iar nu invers. Raportul dintre cele două planuri se pot armoniza doar prin analogie, mai bine spus prin transpunerea analogică a termenilor din registrul ontologic în cel al persoanei ca praxis social. Lucrarea analizată ne oferă câteva din direcţiile de acţiune socială şi spirituală care trebuie adoptate pentru salvarea din ghearele morţii tehnoglobalismului şi pentru schimbarea la faţă a României.
În ceea ce priveşte „degajarea terenului”, un obiectiv ambiţios care va trebui îndeplinit printr-un efort de durată, începătura acestei curăţenii trebuie să fie tocmai o primenire sufletească, după cum sună îndemnul din bătrâni: „Totdeauna lucrul tău / Să-l începi cu Dumnezeu!”. De aceea, cei doi gânditori creştini, care subliniază în nenumărate rânduri înrâurirea planului duhovnicesc asupra existenţei fizice, lumeşti, nu se dau în lături de la a pune punctul pe „i” şi din perspectivă teologică, detaliind implicaţiile luptei macrocosmice dintre Hristos şi satana (ultimul vrăjmaş, Moartea) în lupta microcosmică desfăşurată în planul acestei lumi.

Manifest la două inimi

Lupta întru Adevăr, incluzând componenta esenţială a mărturisirii, este şi lupta autorilor manifestului „A treia forţă – România Profundă”. Aşa cum au observat şi alţi comentatori, „manifest” este deja cu totul altceva decât „analiză, apologie”. Ceea ce face din culegerea de eseuri şi articole a celor doi gânditori creştini un manifest este tocmai concordanţa dintre ideile expuse şi lupta asumată. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu se angajează într-o „dezbatere”, într-o vorbărie de dragul vorbăriei şi al exerciţiului de imagine, ci într-un „manifest”, adică într-o luptă pe care au dus-o întâi la nivel practic, iar nu de la distanţa confortabilă a teoriei (echi)distante. Acesta este meritul extraordinar al cărţii rezultate: este scrisă din inimă, dintr-o inimă care bate şi care luptă. Din acest punct de vedere, mult-ironizata definiţie dată de autorii cărţii („un manifest la două mâini”) trebuie într-adevăr ajustată: „un manifest la două inimi”.
Restrângând valoarea „manifestului” strict la sfera fenomenului publicistic, nu putem să nu ne manifestăm bucuria că „cineva” (iar nu „ceva”) a rupt Cortina de Fier a noii tăceri şi autocenzuri post-decembriste, oferind publicului cititor o culegere de adevăr pur, dur şi fără ascunzişuri, îndulciri, cosmetizări, voalări sau ambiguităţi, care degajă un suflu puternic şi o forţă asemuită de unii analişti celei de „bombă”. Prin această apariţie editorială, autorii, care îşi mărturisesc condiţia de „luptători de gherilă” (impusă de faptul că „mainstream-ul”, marea presă naţională aservită „cortectitudinii politice”, a reacţionat dintotdeauna la adresa lor cu un zel al cenzurii şi al blocajului total ce-l depăşeşte parcă pe acela al Matrix-ului -sistemului totalitar- însuşi), reduşi la luări de poziţie pe Internet şi prin cărţi autofinanţate şi publicate în tiraje minime pe la edituri periferice, reuşesc definitiv să stârnească atenţia –manifestată ca „inconfort”- presei oficiale şi a comentatorilor săi. Reacţiile stârnite sunt previzibile, deşi se constituie într-o excelentă „hârtie de turnesol” (de ce am tentaţia perversă de a folosi mai degrabă noţiunea de „etilotest”?) a stării de conştiinţă a „intelectualilor publici”, a „culturnicilor” Republicii Eurosocialiste România. Desigur, „intelectualitatea de portavoce oficială” este incapabilă să primească un astfel de mesaj şi se grăbeşte „să-l ucidă cu pietre” înainte de a fi încercat măcar să-l interiorizeze. Este nostimă impresia de pitbuli care se reped, orbiţi şi tembelizaţi, să sfâşie fără discernământ această mărturisire, doar pentru că nu îi înţeleg rostul şi pentru că o găsesc „deranjantă”. Printr-un astfel de comportament „fiinţial incorect”, culturnicii României îşi dovedesc adevărata structură interioară de animale de pradă, canalizate pe afirmare şi eliminarea „concurenţei”, cât şi nivelul „intelectual” aferent.

Atotştiutorul Horia Roman Patapievici şi-a pierdut componenta inimii

Cea mai penibilă reacţie este de departe luarea de poziţie a lui Horia Roman-Patapievici, care dă impresia că a vorbit ca să nu tacă. Ne dăm seama că acest individ este într-atâta de golit de orice urmă de simţire şi de umanitate, încât ”manifestul la două mâini” nu reuşeşte nici măcar să stârnească în conştiinţa lui dezlănţuirea unei reacţii categorice, pozitive sau negative, dar a unei reacţii umane, subiective, emoţionale. El se mulţumeşte să remarce o vagă stare de inconfort ”moral” care nu face decât să mărturisească despre impotenţa la fel de ”morală” a ”Gânditorului”, erijat în postura de procesor atotştiutor şi impasibil, care şi-a pierdut de mult ”componenta” inimii, acel organ ”politic incorect”...
Lăsându-l de o parte pe filosoful Patapievici cu poziţiile lui de neuron care se miră că există, constatăm totuşi că reacţia de respingere totală a mesajului celei de „A treia forţe” este răspândită la majoritatea comentatorilor din rândurile „elitei” de partid şi de gazetă. În general, reacţia tipică a cititorilor adormiţi de propaganda Paradisului Conexionist (comunisto-capitalisto-tehnoglobalist) este aceea de respingere aproape habotnică, fără măcar minima dovadă de maturitate intelectuală ce ar decurge din acceptarea ideilor pentru o analiză obiectivă şi pentru formularea unei „strategii de atac” care să le demonteze. Nu, „intelectualul” care vine în contact cu scrierile domnilor Hurduzeu şi Platon „le respinge cu ochii închişi”, oripilarea sa apocaliptică fiind mai mult sinonimă cu teroarea trepidantă a celui care simte că îi fuge realitatea de sub picioare, blocându-i-se orice urmă de raţiune şi intrând în joc instinctul sălbatic de conservare. Într-adevăr, conformiştii simt că astfel de idei le pun în pericol echilibrul balonului de săpun ideologic în care îşi petrec viaţa, de aceea nu întârzie să le pună prompt în carantină, ca pe o boală atât de periculoasă încât orice confruntare făţişă cu ea nu îşi merită riscul. O, cât de benefică ar fi pentru dânşii măcar „luarea la cunoştinţă” a acestor idei care încearcă să facă lumină în oceanul de întuneric şi de minciună! Nu spun să le accepte, dar măcar să aibă smerenia să le „rumege”, să le pună la suflet! Însă, pentru că nu vor să primească mărturisirea care le este adresată mai ales lor (este clar că domnii Hurduzeu şi Platon nu au publicat această carte pentru cei care deja le împărtăşesc ideile, ar fi un act de narcisism şi de autosuficienţă ipocrită, ci pentru cei care trăiesc în paradigma conexionistă), se fac vinovaţi de propria lor ignoranţă. Există o ignoranţă naivă şi sinceră, pardonabilă până la un anumit punct, şi există o ignoranţă vinovată a celor care conştient, cu rea-voinţă şi cu îndărătnicie, şi-au ales această cale. De aceea, „ochi au avut şi nu au văzut, urechi au avut şi nu au auzit”, şi îşi vor primi plata lor pentru aceasta.

Prigonirea proorocului în propria-i patrie

Cu toate acestea, cei doi gânditori creştini privesc cu mare detaşare această „prigonire a proorocului în propria-i patrie”. Mircea Platon spune: „Insultele sunt o constantă a vieţii literare româneşti. Faptul că cineva te înjură pentru ceea ce ai scris dovedeşte că respectivul te-a citit şi că nu e capabil să-ţi răspundă altfel. Dacă nu poate participa la turnir, te pândeşte din boscheţii „sferei publice”.”. Totuşi, în ciuda modestiei domnului Platon, înjurăturile primite sunt dovada faptului că cel care te-a citit „ţi-a citit” în egală măsură şi valoarea, fapt care îl scoate din minţi şi îl face să îşi manifeste ciuda şi neputinţa prin descărcări grobiene care, cu cât sunt mai trepidante şi mai fulgerătoare, cu atât oferă măsura reală a amplitudinii valorii pe care respectivul ţi-o recunoaşte involuntar prin astfel de manifestări.
Indiferent însă de „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” de ciudă şi de neputinţă care i-a lovit subit pe „intelectualii de meserie” la primirea acestei apariţii editoriale fulminante, nu putem decât să ne exprimăm mulţumirea în faţa Bunului Dumnezeu pentru răbdarea cu care încă ne mai trimite astfel de mărturii şi mărturisiri.
Este un adevărat miracol apariţia curajoasă a unei astfel de cărţi în România propagandei oficiale, a cenzurii corectitudinii politice şi a autocenzurii celor ce scriu şi năzuiesc să şi „apară” în mass-media controlată. Dacă până acum ne învăţaserăm să spunem „bogdaproste” pentru cea mai mică reminiscenţă de discurs critic care ne era servită doar în „duminici şi sărbători” de presa obedientă cu scopul precis de a bifa pe listă pluralismul de opinii şi iluzia libertăţii de gândire (dar şi a exprimării acesteia), publicarea unei culegeri de eseuri de esenţă tare ca „A treia forţă: România profundă” vine ca un nesperat regal, dăruind publicului avid de alternativă la ariditatea bălmăjelilor infecte şi sufocante ale discursului oficial mai mult decât ar putea duce. Aproape că ne-am pierdut facultatea de a mai privi Adevărul în faţă fără „coloranţi, aditivi şi stabilizatori” propagandistici. Suntem în poziţia celui ce rătăceşte zile întregi prin deşert rugându-se pentru cel mai umil strop de apă, pentru ca mai apoi să fie paraşutat de o forţă miraculoasă drept în mijlocul Niagarei. Senzaţia este atât de neaşteptată şi de autentică încât cu greu îţi poţi reveni.

Manifest pentru normalitate

Într-o lume a valorilor răsturnate, această carte este un veritabil manifest „pentru normalitate” în sensul ei adevărat, de dinainte de răsturnarea valorilor. A treia cale este „una de întors acasă”, este de fapt firul Ariadnei, singura cale autentică, palpabilă, consistentă de salvare din maşinăria de încătuşat suflete care este acest „Labirint-laborator” al oglinzilor înşelătoare din paradigma conexionistă.
Fără îndoială însă, dincolo de valoarea editorială, culturală, teologică, naţională şi socială a unei astfel de apariţii, ireductibilă rămâne până la urmă investiţia sufletească. Pentru că resortul prim ce dă viaţă luptei celor doi gânditori creştini este tocmai nobilul deziderat de a salva conştiinţe. O spune Mircea Platon: „Scriu încercând să apăr normalitatea oamenilor pe care-i cunosc. Ceea ce mă ţine scriind, printre altele, e amintirea studenţilor de 18-19 ani care, la târgurile de carte din anii '90, treceau pe la standul editurii noastre, Agora, şi descopereau cărţile lui Kant, Aristotel, Grigore Tăuşan despre filozofia lui Plotin, Ernest Bernea, Ion Petrovici sau Pan Vizirescu. Dacă nu i-aş fi văzut pe aceşti studenţi cum se bucurau când le dăruiam cărţile pe care nu îşi îngăduiau să le cumpere, poate că astăzi mi-ar fi mai greu să mă opun „generaţiei Polirom”, poate că aş avea un mobil mai abstract. Dar aşa, am văzut cu ochii mei ce tineri avea România la începutul anilor '90, şi tot cu ochii mei am văzut cum au fost îndoctrinaţi, folosiţi, risipiţi.”.
O mărturie tulburătoare care îţi zguduie sufletul din temelii. Ea nu mai poate fi completată decât prin crezul generaţiei României Interbelice, în al cărei prelungire vine de fapt: Învierea Neamului Românesc.

Vlad PÂRĂU