Profesorul Th. Codreanu: Eminescianismul literaturii şi gândirii româneşti este o dimensiune centrală, pe care N. Manolescu n-o distinge.

Prelungirea „canonului” paşoptist până în 1883 se face pentru a-l încadra aici pe M. Eminescu, anul 1883 fiind cel al „îmbolnăvirii” acestuia şi al ieşirii din activitatea publică. Eminescu, aşadar, nici măcar nu este contemporan cu… junimismul din punctul de vedere al „canonului”, când, în realitate, el este chiar centrul canonului românesc! D-l Manolescu nu numai că menţine anacronica etichetare a poetului ca „romantic întârziat” (deşi nu o pronunţă ca atare), dar îi refuză acestuia poziţia privilegiată acordată de G. Călinescu, aceea de „poet naţional”, formulă care-i repugnă criticului, fiind unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai ei. Dacă G. Călinescu ar fi gândit în conceptele canonului bloomian, ar fi decis că Eminescu este, fără îndoială, centrul iradiant al canonului literaturii române. Nu numai că Eminescu îmbracă arheitatea culturii româneşti, ca sinteză eponimă a culturii minore, populare, cu cea majoră, cultă (Blaga), dar el se integrează organic şi în canonul european, ca descendent ce s-a recunoscut al centrului canonic iradiant Shakespeare, aşa cum l-a descris Harold Bloom. Eminescu e „plin” de Shakespeare. El a vorbit de „geniala acvilă a nordului”, de „divinul brit”, închinându-i şi o poezie. Eminescu îl tratează pe Shakespeare exact în spiritul canonului bloomian, atestând şi în acest fel uluitoarea lui clarviziune în materie de cultură europeană: „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”. (Cărţile). Iradierea „canonului” eminescian în toată cultura românească n-a putut fi ignorată de nici un intelectual autohton onest sau de comentatorii avizaţi din străinătate. Eminescianismul literaturii şi gândirii româneşti este o dimensiune centrală, pe care N. Manolescu n-o distinge, fiindcă, iarăşi, ceea ce dă cu o mână ia cu cealaltă, mergând, uneori, până la judecăţi penibile. Capitolul dedicat lui Eminescu este unul dintre cele mai ciudate: pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic. Contradicţia izbeşte încă de la izolarea lui Eminescu în postura de „romantic întârziat” de tip Biedermeier, cu ieşiri de High Romanticism, pentru ca, la un moment dat să vadă în el un postromantic. Criticul respinge de la început imaginea unui Eminescu „paradigmatic” şi „canonic”, lăudând isprava Ioanei Bot de a „deconstrui” ceea ce Călinescu numise „poet naţional”. Pretextul? Lui N. Manolescu i se pare că a fi „poet naţional” înseamnă să nu mai fii citit, ci mortificat. Naivitate, perfidie ideologică? Harold Bloom arăta că tocmai personalitatea-canon e cea mai vie, sursă inepuizabilă de spiritualitate. Trebuie să înţelegem că şi de astă dată criticul ridică într-o mână canonul iar cu cealaltă îl spulberă în cele patru vânturi. Sunt, de aceea, dubii serioase că d-l Manolescu a înţeles esenţa teoriei lui Bloom, ajustând-o după capriciile ideologiei pe care o slujeşte. O veritabilă panică se declanşează în „mânuirea” celor două mâini, ca să mă exprim tautologic, în clipa când este pus în situaţia de a da verdict asupra etichetărilor ce s-au debitat cu insistenţă asupra poetului. Citind o parte, se pare, din publicistică şi constatând că „antisemitismul” poetului este o mistificare ideologică, îşi aminteşte brusc că nu-i poate contrazice până la capăt pe binefăcătorii săi şi conchide, în rafală, că Eminescu este un înrăit „rasist” şi „antisemit” în ultimii ani de la Timpul: „Nu încape îndoială că Eminescu a fost naţionalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste şi antisemite tot mai vii spre sfârşitul vieţii, un conservator radical, ca Burke…”.

Fragment din Cronica literară: Istoria „canonică“ a literaturii române (III), publicat de Profesorul Theodor Codreanu in revista Bucovina literara, nr. 5-6, mai-iunie 2009