Sfanta Parascheva sau despre cuviinţa tainei

Şi iar întåmpinăm ziua de prăznuire a Cuvioasei Paraschiva cu bucuria tainică a reîntålnirii cu Sfånta întru iubirea lui Dumnezeu, care ne-a dăruit-o ca sprijin şi ajutor în momente de restrişte, vrednică mulţumire şi recunoştinţă pentru darurile cele multe din care ne împărtăşim în fiecare zi şi, îndeosebi, ca pildă de viaţă creştin-ortodoxă. Evlavia poporului nostru pentru Cuvioasa Maică Parascheva vine din adâncuri numai de Dumnezeu ştiute şi, în ceas de rugăciune, nu sunt puţini cei care o simt mai vie decât sunt ei înşişi, încă trecători prin viaţă spre nemurire. Despre viaţa destul de scurtă a Cuvioasei se ştie puţin, suficient însă ca poporul să afle esenţa trăirii creştine pe care s-o împlinească sub întreitul semn al credinţei, iubirii şi speranţei, una trimiţând la cealaltă după o logică a proniei divine. Trăitoare prin sec. XI, fiică de neam bun din Epivata, din ţinutul Târnovo, cu părinţi creştini, Cuvioasa Parascheva avea zece ani când a dat ascultare cuvintelor: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“; cuvinte pe care mintea nu le poate pătrunde, dar pe care le primeşte cu înfiorare „inima curată şi smerită“ spre a se dărui lor. Foarte probabil înţelesese copila şi tâlcul spuselor lui Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. Întâlnind un sărman, s-a dezbrăcat de hainele bogate şi le-a dăruit cu firescul celui ce ştia de la un Sf. Părinte că „haina care este în dulap nu este a ta, cum nu e a ta nici hrana care îţi prisoseşte“. Aşa că, în ciuda mustrărilor severe ale părinţilor, ea a continuat să-şi dăruiască din haine sărmanilor.
A urmat lui Hristos, părăsindu-şi în taină părinţii, şi a pornit mai întâi spre Constantinopol, pe drumul sfinţeniei pribegind pe la mânăstiri, petrecând, cu timp şi peste timp, în rugăciune şi post împreună rodind bogat în fapte bune. De aici s-a îndreptat la Calcedon, apoi la Heracleea Pontului şi la Ierusalim să se roage Maicii Mântuitorului. S-a întors la Constantinopol, s-a rugat Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi, luând binecuvântare, a luat înapoi drumul la Epivata, unde, după unele mărturii, a întemeiat o obşte care se îngrijea cu sârg de îngrijirea săracilor, bolnavilor şi pe toţi cei aflaţi în nevoi. Avea numai 27 de ani când a plecat la Domnul, fiind înmormântată lângă mare şi trecerea anilor a aşternut uitare peste „străina“ ce făcuse atâtea fapte bune. Curăţia inimii şi smerenia se împlinesc în răbdare, virtute pentru care ne dă aleasă pildă. Asta pentru că ar fi rămas poate neştiută dacă apropierea nu i-ar fi fost prihănită de trupul unui nevolnic îngropat alături. Atunci, la hotarul răbdării, Sf. Parascheva s-a arătat în vis unui călugăr (asemenea şi unei femei creştine) zicându-i: „Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia“. Mergând la mormânt, au descoperit trupul întreg şi frumos mirositor al Cuvioasei şi l-au dus la Biserica Sf. Apostoli, unde a făcut minuni fără de număr. Moaştele Cuvioasei au fost duse în Epivata, unde au rămas cam două secole, de unde au fost strămutate la Belgrad şi apoi la Constantinopol (1521) după cum povestesc Dositei, patriarhul Ierusalimului ca Eftimie, Rafael şi Melitie al Atenei. Tot de la ei aflăm cum sfintele moaşte au ajuns la Iaşi din îngrijirea domnitorului Vasile Lupu, o poveste nu mai puţin plină de tâlcuri ziditoare. Iată ce scrie Dimitrie Cantemir: „Le-a câştigat acestea pentru cele mari şi multe binefaceri şi slujbe făcute Bisericii celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea (Patriarhia - n.n.) turcilor şi creştinilor. Însă fiindcă la turci este interzis a strămuta un mort peste trei mile afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldova. Toată povestirea aceasta a strămutării este zugrăvită pe peretele de miazăzi al Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte“. Se întâmpla în 1641 şi de atunci sfintele ei moaşte străjuiesc ca o rugăciune vieţuitorii din Iaşi, din Moldova, din toată ţara, de mare şi repede ajutor celor care caută spre ea cu credinţă şi dragoste.
Minunile făcute sunt fără de număr, ştiute şi neştiute, pentru că Sf. Paraschiva, cea urmăritoare a lui Hristos, cu iubirea Lui înţelege trebuinţele noastre şi le ia, în sine, rugăciuni nerostite. Sfinţenia ei cu totul minunată a fost dovedită, între atâtea şi atâtea altele, în marele incendiu din 26 decembrie 1888, care a mistuit Biserica şi sfintele moaşte au rămas neatinse. Şi tot fără de număr sunt cei care dau mărturie toţi cei care ajung la sfânta raclă a Cuvioasei câtă pace şi bucurie sfântă îi cuprinde doar pentru că îi sunt în preajmă. E pacea lui Hristos şi bucuria învierii Lui care prin Cuvioasa Parascheva învăluie blând mintea şi sufletul în lumina ce se deschide spre ceea de-a pururi rămâne „Cale, Adevăr, şi Viaţă“. De aceea, să nu fie cu supărare, cred că, între cele atâtea şi atâtea rugăciuni, cea mai importantă îmi este aceea de a ne fi de folos să devenim vrednici de sfinţenia ei, încercând, cu ajutorul neîncetat a lui Dumnezeu, să trăim nu numai cu „pâine“ ci „şi cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu“. Măsura o aflăm în rugăciunea împărătească, atunci când spunem „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ“, aşa cum a făcut-o Preasfânta Fecioară, atâţia şi atâţia sfinţi între care şi Cuvioasa noastră Maică Parascheva, atât de râvnitoare rugătoare pentru noi. Apoi, după Cuvântul lui Hristos, „toate celelalte vi se vor adăuga vouă“, celor care îşi fac din rugăciunea stăruitoare, curăţată prin post şi împlinită cu fapte bune un mod de a fi (nu a vorbi!). O fac, asemenea Cuvioasei, nu cu retorică şi gesturi spectaculoase, strălucitor împodobite, ci în adâncul tainic al inimii, unde numai Dumnezeu poate pătrunde spre a ne face părtaşi la praznicul fără de hotar al Iubirii ce „nu cade niciodată“.

Sf. Parascheva sau despre cuviinţa tainei
Scris de Elena Solunca Moise
Curentul - marţi, 13 octombrie 2009
© Curentul