Ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu!

Au trecut 20 de ani de la ceea ce am crezut că a fost o revoluţie. Libertatea a fost câştigată cu preţul sângelui: cei mai mici şi mai curaţi, copiii şi tinerii s-au oferit primii ca să-l plătească. Şi noi aşa am crezut că revoluţia a biruit comunismul. Dar… Dar teroriştii prinşi trăgând asupra populaţiei au dispărut, iar despre cine a condus din umbră măcelul nu vorbeşte nimeni. Nici un proces, nici un vinovat. De asemenea, am tot aşteptat, dar procesul comunismului nu s-a făcut nici până astăzi, deşi sute de mii de români au fost omorâţi în puşcării şi lagăre, au fost deportaţi în Siberia sau omorâţi în faţa casei pentru că au refuzat să-şi cedeze pământul. Şi mai sunt multe care ar mai putea fi pomenite aici. De cine oare le-a fost şi le este frică conducătorilor noştri? Oare încă nu a căzut comunismul?

Minciuna sau Publicitatea

Comuniştii impuneau minciuna prin teroare şi forţă; acum s-a renunţat la teroare, căci nu mai este nevoie. Minciuna a sublimat în retorică a politicienilor, strategie publicitară, pseudoştiinţă de popularizare, campanie mediatică etc.

Diferenţa? La comunişti, minciunea era oficială, dar mai nimeni nu credea în ea. Acum nimeni nu mai ştie care e adevărul, şi cel mai rău lucru este acela că pe cei mai mulţi nici nu-i mai interesează.

Proletcultismul sau Cultura de masă

Comuniştii îi persecutau pe intelectuali, îi denigrau şi-i aruncau în închisori pentru ca nu cumva să vorbească poporului şi să-i trezească conştiinţa. Acum nimeni nu mai are nevoie de cărturari. Poate doar dacă pot produce o reclamă publicitară, dacă sunt în stare să susţină o idee la modă sau altceva din care să iasă bani. Oricum nu-i mai ascultă nimeni decât dacă sunt puternic mediatizaţi, adică dacă spun ce vor stăpânii.

Diferenţa? Atunci cultura era făcută de către proletari în spiritul ideologiei materialiste. Cărţile se găseau greu, dar românii iubeau cartea şi citeau. Acum cultura e făcută prin televiziune şi ziare în spiritul divertismentului şi a consumatorismului. Cărţile sunt peste tot, dar majoritatea românilor abia mai găsesc timpul şi dispoziţia să citească ziarul.

Antiromânismul bolşevic sau Xenofobia

Comuniştii reprimau sentimentul naţional; acum însă ziarele „democratice” şi intelectualii complexaţi de cultura „minoră” a poporului român au preluat rolul partidului, batjocorind orice încercare de renaştere a culturii române şi a dragostei de neam. Eminescu e declarat extremist sau nebun, împreună cu toţi cei care mai îndrăznesc să creadă în valorile neamului românesc. Oricum naţionalismul a devenit desuet, cine mai crede în el?

Naţionalizarea sau Privatizarea

Ceea ce a făcut naţionalizarea între 1945 şi 1964 a reuşit privatizarea în ultimii 20 de ani. În urma acesteia, pământurile şi cea mai mare parte a economiei ţării au trecut din proprietatea statului român în aceea a companiilor transnaţionale. Deci practic, statul comunist nu a fost decât un intermediar în desproprietărirea poporului român şi în împroprietărirea companiilor străine. A luat de la români în timpul comuniştilor pentru a da totul străinilor astăzi ori direct prin privatizare, ori indirect printr-o politică total defavorabilă românilor pseudoîmproprietăriţi.

Astfel că, România, una dintre cele mai bogate ţări din Europa, a ajuns să nu-şi mai poată întreţine poporul. Peste 4 milioane de români şi-au părăsit casele pentru a căuta o bucată de pâine şi o viaţă mai bună în străinătate. În comunism robeam la stat, acum ne înrobeşte o muncă epuizantă la străini. Nu mai vorbim de datoriile din bănci, prin care o mare parte a românilor nu sunt deplini stăpâni nici pe propria casă. Însăşi impozitarea a tot ce foloseşte omul, chiar şi a aerului se preconizează, ne sugerează că totul aparţine stăpânirii căreia trebuie să-i plătim pentru folosinţă.

Ateismul sau Corectitudinea politică

După 40 de ani de persecuţii şi oprimare a sentimentului religios, după 1990 am avut în sfârşit libertatea să ne manifestăm credinţa. Dar darvinismul a rămas ideologia oficială a şcolii româneşti, impus, de altfel, printr-o directivă a Consiliului Europei. Simbolurile religioase sunt în discuţie să fie scoase din şcoli şi instituţii publice, iar Bisericile au început să se golească din nou. De ce? Libertatea credinţei a fost asociată libertinajului unei vieţi lipsite de Dumnezeu: în prezent în ţara noastră se fac în medie peste 600 000 de avorturi pe an; pornografia a devenit cultură de masă; peste 30% din familiile formate divorţează, iar 80 000 de copii trăiesc fără cel puţin unul dintre părinţi.

Securitatea sau Televizorul

Comuniştii întreţineau un aparat represiv extrem de complicat şi extins pentru ca poporul să nu se revolte împotriva sistemului. Acum aproape totul se rezolvă cu televizorul. Prin el, se pasivizează indivizii, se slăbeşte spiritul critic, se anihilează tensiunile, se creează false probleme şi se elimină cele adevărate, îndeobşte sunt controlate masele. De acum înainte revoluţie stradală nu se mai poate face decât deţinând frâiele „democratice” ale mijloacelor de manipulare în masă.

Puţin cam tristă această retrospectivă. Putea oare fi alta soarta poporului nostru după 1990? În mod cert da, pentru că nimic nu ne-a fost impus cu forţa. Însă undeva am greşit.

Nu cumva acolo că am uitat că numai Bunul Dumnezeu ne-a fost de-a lungul veacurilor sprijin si apărare? Nu cumva pentru că nu am înţeles că esenţa comunismului a fost chiar minciuna, ateismul, antiromânismul, desfrânarea şi hoţia?

Jertfa copiilor din decembrie trebuia continuată, căci fiara comunistă nu murise încă, ci fusese doar ceva ameţită. Se putea oare ca această fiară care peste 50 de ani se hrănise din sângele poporului român, din batjocorirea şi întinarea sufletului său, să fie biruită doar în câteva zile? Nu erau oare nevoie de mai mulţi ani de luptă încordată pentru a ne putea recăpăta libertatea?

Dar ea hidra roşie, atunci la 1990 şi după, s-a prefăcut că este moartă, tocmai pentru a ne înşela trezvia şi a ne face să încetăm lupta, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi ca să ne spurce cu totul şi să ne ia din nou în aspra robie şi-a dat trupul de mâncare poporului român: desfrânarea şi avortul, minciuna, lăcomia şi hoţia, mândria şi credinţele bolnave, nădejdea în ideologii şi puteri mondiale, mai curând decât în Bunul Dumnezeu, toate acestea au constituit, de ce să nu spunem adevărul, pâinea cea de toate zilele pentru mulţi dintre români.

În toată această vreme Hristos ne aştepta să-i cerem ajutorul; ne chema în taină să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Lui pentru a ne face părtaşi vieţii celei veşnice. Câtă bucurie! Să fii cu Dumnezeu, cu Cel pentru Care se murea în puşcăriile comuniste; împreună cu Acela de care 40 ani s-au luptat comuniştii ca să ne despartă.

În schimbul ajutorului pe care ca întotdeauna Hristos vroia să ni-l dea, El nu ne cerea altceva decât puţin mai multă curăţenie sufletească, puţin mai multă credinţă, nădejde şi, bineînţeles, mai multă dragoste. Acea dragoste jertfitoare care-ţi umple sufletul şi-ţi luminează mintea, care e suficientă ca să poţi fi cu adevărat fericit.

Noi însă am preferat să ascultăm de directivele Europene şi de asprele cerinţe ale Băncilor Mondiale. Aşa am fost făcuţi să credem prin împărtăşirea din trupul fiarei, să credem că de la Apus ne va veni tot belşugul şi fericirea, confortul şi bunăstarea.

Am învăţat oare ceva acum la 20 de ani de la revoluţie?

Am putea să o luăm din nou de la început, cumva de la jertfa acelor copii care au crezut într-o lume mai bună?

Cu siguranţă da, căci Dumnezeu nu e ca oamenii să ţină minte răul şi să se răzbune pe cel care cu părere de rău şi cu smerenie se întoarce ca fiul risipitor.

Nu se poate ca Bunul Dumnezeu care s-a jerfit pentru tot omul să nu ne ierte mintea copilărească şi înşelarea în care ne-am complăcut, să nu ne treacă cu vederea toată nerecunoştinţa de care am dat dovadă în ultimii 20 de ani. El ne aşteaptă cu smerenia şi blândeţea Sa dumnezeiască, ne aşteaptă încă, pe noi poporul Său; ne aşteaptă ca să ne facă iarăşi părtaşi ospăţului împărătesc bucurându-ne de libertatea şi viaţa pe care numai El ni le poate da cu adevărat.

Aşadar, trebuie să o luăm din nou de la început, cu gândul că ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. (Matei 19:26)

Gheorghe Fecioru

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro